sâmbătă, 25 august 2012

MI-A FOST VIAȚA



motto: 
„Muzica e o revelație mai înaltă decât înțelepciunea și filosfia”
 Beethoven
 „Muzica e o lege morală. Ea dă universului suflet, gândului aripi, imaginației avânt, tristeții farmec, tuturor veselie și viață. Ea înalță pe om spre tot ce este bun și frumos.”
Platon


Mi-a fost viața sunet de chitară,
Trist lovindu-mi struna, mâna de prieten;
Am vibrat acorduri  pe o gamă joasă
Să nu-i tulbur visul neamului etern.

Mi-a fost iară viața cânt de fluier lin,
Când vânt cald de vară bate dinspre câmp.
Am cântat din frunză, dorul să-l alin;
Primăveri să-nfulec, floarea de salcâm.
Am avut viața strună de vioară
Și-am cântat romanța tinereții mele.
Doamne,cum trec anii...timpul cum mai zboară...
Cât de scurt e drumul nostru pân-la stele....
Asta mi-a fost viața: pajiște-nflorită
Ce-o mănâncă vita, laptele să-ți deie.
Și mi-e viața aer, vânt ce-alungă norii, 
Soare ce lumină, croncănitul ciorii...

  25 aprilie 2010
   bârlog

vineri, 24 august 2012

MEREU SINGUR

Trăim încojurați de suflete singure.
Trăim cu iluzia că suntem totdeauna de folos altuia.
Trăim dărâmând case vechi și altele noi, cu trudă ,clădindu-ne.
Trăim născând copii, tocmai pt ca , batrâni fiind , să legănăm plozii altora.

Trăim , și tot timpul fugim de singurătate
Deși doar în singurătate suntem creativi.
Singurătatea în doi procrează prunci în pântece.
Singurătatea singură a creat lumea.


Doar Dumnezeu nu este singur!!!
Dar ne vrea singuri când ne cheamă la El.
Cred că acesta este scopul vieții pe pământ:
Să ne recunoaștem singura singurătate mântuitoare.
 
Trăiești pe pământ crescând 5 copii și apoi 12 nepoți, ba chiar mai mulți.
Ajungi la o vârstă vecină cu secolul. Singur, neputincios, ajungi să te îngrijească alții. Să îți deie să mănânci, să te spele... Nu mai vezi soarele. Vezi doar umbre pe tavan.... și se numește și aceasta viață!!! Nepoții sunt preocupați și ei cu ceea ce erai preocupat tu la vârsta lor: fac copii, îi cresc, sperând că ei nu vor ajunge ca tine. Nu poți să-i acuzi;nu poți sa-i înveți, nu te-ar asculta așa cum nici tu nu ai ascultat la vârsta lor.
Trăim mințându-ne că noi nu vom fi singuri în fața morții. Că noi nu vom fi priviți de nepoți ca o povară.
Am fugit în singurătate ca să mă obișnuiesc cu moartea. Moartea rămâne evenimentul cert al vieții. Scopul vieții? SINGURĂTATEA!!! 

   Ne luăm  însoțitor pe calea vieții, pt a învăța să trăim singuri. Pt că singuri ajungem la ușa veșniciei. Fiecare despărțire de-o ființă pe care o iubești  este încă un pas spre singurătatea deplină din fața gropii fiecăruia.Fă-ți din suferință prieten și din singurătate țel al existenței. Uită-te atent în jur. Privește singurătatea din ochii fiecărui prieten al tău. și îmi vei da dreptate. 

Sunt singur cu cărțile mele, cu gândurile altora, sunt singur cu Divinitatea. Eu mi-am atins țelurile vieții mele. De acum aștept moartea ca o izbăvire de singurătatea care m-a învățat că pot să trăiesc și fără să dărâm sau să zidesc case; fără să aduc copii în lumea asta decăzută, Și fără să fiu povară vreunui nepot ......... 
Ne trebuie atât de puțin ca să fim fericiți, și ne adunăm în viață atâta nefericire. Pt ce, prieteni? Pt ce punem atâtea coji peste miezul vieții?  
 
Te-ai intrebat de ce plângem toți nostalgic după copilărie? Atunci eram plini de seva vieții. Mustul forței noastre dădea afară din teasc. Coaja nu putea sta peste esența ființei noastre. ne lua cineva o jucărie din față? după 3 lacrimi și un suspin uitam, ne apropiam de altă  jucărie. Acum, maturi, ne ia cineva peste picior cu o vorbă de șagă? Ne revoltăm și urmărim răzbunarea ,făcând uneori din aceasta  însăși esența vieții noastre.


Și frunza căzând 
pe aripi de vânt
la pământ
e singură-n rând.

Și ceara arzând ,
mormânt luminănd,
cruci adumdrind,
e singură-n rând .

Ochiul plângând,
lacrima dând, 
obrazul spălând,
e singur în rând.
 
Scriind aceste rânduri, mi-a străfulgerat un gând:
    OMUL E CA LUPUL:  CÂTĂ VREME NU ÎI E FOAME TRĂIESTE SINGUR. 
ABIA CÂND NEVOIA ÎL ÎMPINGE, INTRĂ ÎN HAITĂ.
25 august 2012
deasupra lumii 
dedicată bunicii mele
 ELENA (92 de ani)


vineri, 17 august 2012

NUCUL DIN VIA BUNICII



         
 
   În curtea bunicii mele Stela , din satul ialomiţean Rovine, aşezat de-a lungul malului sudic  al lacului cu acelaşi nume, aveam un nuc mare, falnic. Despre el şi despre preoţie vreau să vă vorbesc în această dimineaţă ploioasă. Aţi văzut nuca atunci cînd se coace? El, preotul, e la fel. Omul îi vede veşmîntul verde şi îi întrevede, prin pliurule create de vremea coacerii, coaja pământie de lemn, greu de pătruns. E trupul care deşi pare viguros, este susţinut în viaţă doar de un punct de legătură cu ramura, prin care-i vine seva vieţii. Învelişul verde al nucii poate fi viaţa acesta pământeană, care, se termină la sfârşitul toamnei vieţii. Atunci nuca se desprinde de pe copacul cu frunze încă verzi. Vânturile şi furtunile vieţii o smulg şi cade pe pământ. Îi trebuie un pat de frunze moi, pătrunse de brumă, care s-o cuprindă şi să o apere de îngheţul iernii, dar care să-i dea voie apei ploii s-o hrănească.
            Nucul îşi dă şi frunzele în acest scop. Frunzele sînt faptele bune ale preotului, sufletele salvate. Ploile sînt lacrimile celor mîngîiaţi şi odihniţi sufleteşte de el. Atunci, şi doar atunci, sufletul, miezul nucii, va plezni învelişul de lemn şi va intra într-o nouă viaţă, prinzînd rădăcină. Şi crescînd sfios la început, apoi falnic şi frumos, un nuc în curtea altei curţi, sau chiar în aceeiaşi vie.
 
 Toamna, în bogăţia roadelor ei e foarte frumoasă; dar după ce se culeg strugurii şi se bat nucii, miroase a moarte aerul, iar pămîntul e trist. 
  Forma crucii din miezul de nucă   nu e întîmplătoare, cum nici crucea din inima noastră formată  de pereţii celor 4 cavităţi şi nici crucea din cutia craniană, sau cea a sistemului osos. Suntem Chip şi Asemănare a lui Hristos cel Răstignit! Pe frunzele nucului, datorită iodului, nu-şi depune ouăle nici o gînganie. Şi nici bălării sub el nu cresc.
            Să nu lase preotul ,muştele gîndurilor şi preocupărilor lumeşti să-şi clocească ouăle pe faptele lui măreţe. Are iodul Harului, puterea Duhului Sfînt şi menirea lui falnică şi măreaţă. Ţineţi legătura cu preoţii, hrăniţi-vă din nucul din via bunicii şi veţi fi feriţi de boli ale glandei tiroide ,care vă face irascibili şi nervoşi. 
  De ce am zis nucul din via bunicii şi nu a bunicului Petre, tîmplarul (DUMNEZEU SĂ-I ODIHNEASCĂ PE AMÎNDOI)? Pentru că am trăit cu bunica în curte, el lucrând , fiind dus departe, tocmai la C.A.P. Aşa îmi părea mie, cînd eram mic , că  C.A.P.-ul e la capătul lumii, deşi era la 3 stăzi în spatele casei lîngă cimitirul cel nou. Dragii mei, bunica mea Stela, e icoana bisericii; bunicul meu Petre, e icoana  lui Dumnezeu. Dumnezeu e dus departe , îl vedem doar la  înserarea vieţii noastre, dar asta doar în închipuire, pentru că el este cu gândul la fii şi nepoţii lui. Noi trăim cu bunica, ea ne hrăneşte şi ne apără.
            Ne dă nuci să mîncăm, sau ne învaţă să ne hrănim singuri. Bunica, Biserica, este cea care ne dă mustul cel dulce al viei, cît sîntem copii şi apoi vinul cel gros şi totdeauna roşu şi greu, al vieții, dar în care odihneşte veselia  și bucuria implinirii unui scop frumos în viața matura a celor care suntem si nu a celor care avem!!! Pt că bunica te învață să fi--- nu să ai. Bunica ne dă pîinea aceea coaptă în cuptorul din care ți-a hrănit și mama, unde arde, şi încălzeşte ,şi coace pâine dulce şi hrănitoare, tocmai focul iubirii Şi nu e iubirea de mamă, cu lacrimi o spun acum E IUBIREA DE "MAMĂ A MAMEI MAMEI TALE", A "MAMAIEI " ,A "MAMA-EI".Bunica este mama ei, a mamei.E mama dragostei de mamă.Aceasta este biserica,Maica Domnului.În Ierusalim am găsit o frumoasă mînăstire închinată Bunicii (Mamaiei) Maicii Domnului.Toţi preoţii atenţi şi vrednici întîlniţi de mine au fost hrăniţi din izvorul dragostei,au fost copţi la focul  mamei iubirii de mamă, a bunicii.S-au devenit nepoţi vrednici de a se numi nepotu' lu Petre tîmplaru'.Pentru că bunica era umbra acestui om,așa cum biserica umbra lui Hristos. Biserica, în faţa furtunii este ca şi nucul din grădina bunicii. Se frământă, i se mai rup crengi uscate sau bolnave sau prea fragede. Dar şi rădăcinile se înfig mai adînci.
   Cugetați la aceste cuvinte!




   Priviți în jurul vostru natura și nu vă lăsați biruiți de viteza cu care vor alții să vă trăiți viața, și să vă simțiți în fiecare seară, plini de lipsuri si carențe. Mă apropii de sfârșitul postării, și mă leg de un vers al lui Grigore Vieru. "Mai scump ca focul cel străin/ E fumul casei părintești./ Mai scump ca orice portocal,/ E NUCUL CEL FAMILIAL!" dulce nucule, vechiul inimii leagăn.Nu vă îmbrobodiți cu idei sectaro-masonice, că biserica e plină de mafie. De ce nu judecați fără părtinire. Biserica nu este o instituție ruptă de popor; ea este a poporului și este formată din oamenii poporului. Am mai spus acest lucru adesea. Preoții sunt așa cum sunt pt că poporul este așa cum este. Sunt și ei oameni , copii ai unor părinți care i-au educat, unii atent, alții mai neglijent, dar și ei și noi  SUNTEM PRODUSUL HARABABURII FAMILIILOR NOASTRE!!!. Dincolo de toata uscătura Bisericii, trebuie să vedeți esența ei, și esența vietii religioase,trebuie să-L vedeți pe Hristos care vă binecuvintează. Spovediți-vă, pt  că nici un chirurg nu se operează singur,și nici înecatul nu se trage singur de păr pt a se salva. Știu că e dificil să îți pui sufletul în palma unui om, dar credeți-mă, că starea de după acest act mistic, vă dă puteri spirituale, și înțelegeri mai ascușite a vieții și a sensurilor ei.Greșesc preoții?Și ei se spovedesc. Altfel vă pierdeți, vă ia furtuna și vă rupe, și vă aruncă oamenii răi în focul gheenei.   
  Hristos este prezent doar în mâna preotului  și cu Trupul ,tainic, mistic. De aceea îi sărutați mâna.EL îL POARTĂ PE HRISTOS ÎN PALMA MÂINII DREPTE!!! Hristos,care e foc ce nu ne arde,daca ne pregătim,după puteri. Sfânta Împărtășanie ne va da puteri pt prigoanele ce vor veni.
  "Ce-a spus cândva poetul
 E purul adevăr:
 Iubirea mișcă lumea 
Și soarele pe cer".
Tot Grigore Vieru. Din iubire pt om, Dumnezeu a lăsat preotul să slujească Liturghia, și nu a pus un înger!! Știți pentru ce a făcut aceasta??? Tocmai ca să vedem cât de multă cinste are omul în fața lui Dumnezeu, și cât îl iubește El pe om.      Tu omule?Cine ești să judeci voia lui Dumnezeu și pe preoții lui? Să nu cădeți în capcana asta,că vă uscați si vă rupeți  din nucul casei părintești,și veți arde.Lăsați sectele să latre.Rămâneți români, și dacă mai are ceva bun poporul ăsta, atunci asta e Ortodoxia, și doina, și nucul din via bunicii,Biserica ai cărei fii suntem.
 
”Merg pe pământ și sunt ca vioara ,
Toate-mi par că sunt prima oară.
Ca un copil aștept dimineața. 
Până la lacrimi mi-e draga viața.”
Grigore Vieru.
 
            Data 29.05.2012 ora 21.04.47

miercuri, 8 august 2012

PRIN VENE-MI TRECE CLIPA



Da, prietenii mei, prin vene-mi trece clipa!
Nu am în inimă sânge ,ca voi.
Am doar clipe trecute și clipe ce vin.
Nu am clipe ce rămân. toate trec ...frunze-n zăvoi.
Îmi sunt clipele ,ele însele ,hrană timpului Divin.

Am privit marcat moartea unei femei.
Am vorbit cu ea, cât era vie;
Am schimbat o privire ,
O privire fugitivă.
Fața ei era prea expresivă...
Îmi vorbea despre moarte, femeia;
Îmi vorbea,dar cine să o asculte?Eu imi trăiam epopeea.
Am trimis-o la 206. o camera cu șapte paturi.
În a șatea zi s-a odihnit Dumnezeu
Oare la asta mă gândisem și eu?
Nu!!! mă gândeam că e aproape de turla Bisericii
Mă gândeam că femeia vrea să fie departe de tumultul epocii.
Dar nu m-am gândit că vrea să fie atât de departe.
2+0+6 dă cifra 8, simbol al infinitului.
Am vorbit apoi cu moartea acestei femei.
Am simtit-o intrând în trupul ei.
doar că 3 zile nu mi-au fost de ajuns
Abia apoi înțelesurile m-au părtuns.


Am învațat de la această femeie, de la a ei moarte
Să privesc perdelele ce se mișcă în noapte.
Să privesc mai atent muștele din fereastră.
Și luna pe cer trecând cum îmi face noaptea albastră.

Am învățat să mă uit mai atent la bătrâni
Cum merg ei împovărați de clipe, privind la mâini....
DE CE PRIVEȘTI BĂTRÂNE MÂINILE TALE?
Socoți câte-ai făcut, și  câte ai fi făcut , oare?!

Copilul femeii, acel adolescent cu ochii albaștrii,
mi-a amintit că eu nu am trăit emoția nașterii.
În gura lui, cuvântul mamă suna astral,
În ochii lui trecea moartea, urcându-i spre piept ca pe un piedestal.


Într-adevăr: nu am trăit emoția tatălui, 
Așteptând timorat nașterea fiului.
Am învățat din aceasta că nu sunt perfect.
Clipa ce-mi curge în vene m-a învățat să respect
Fiecare timp, fiecare zgomot , și orice palpitație a inimii
O iubesc și o ascult ca pe cea mai frumoasă simfonie.
Și-mi fac din suferință prieten , nu tragedie.
Ascultați simfonia Divină!!!!
Bătaia inimii tale este sublimă,
Atât de sublimă că nu o poți transcrie
În portative sau în registre.

Femeia moartă, găsită de mine în ziua a patra
Mi-a amintit de solitudinea omului când dă piept cu soarta.
Știți că încă avem prieteni pe lume?
Știți că Dunărea nu e lipsită de spume?
Știți ce culoare au ochii mamei voastre?
Știți că sărutul e armă-n trădări,și semn al iubirii curate.
Știți că pruncii nu sunt doar produsul nefast al iubirii de-o clipă;
Ci sunt îngeri ce vă cheamă să vă-nălțați cu ei , împrumutându-vă o aripă....

În clipele-acestea-n care am scris 
Un fulg din aripă spre voi am trimis....
 
Deasupra lumii
8 august 2012