CĂDEREA FRUNZELOR DE PLOP
Din multele păduri stinghere
Mă face zilnic să îngrop
Speranțele vieții mele.
Mă văd acum un plop în toamna
Cu mult prea aprige rafale
Și fericirea-mi e totuna
Cu frunzele de pe cărare.
În viață, mica bucurie
Pe care am trăit-o-n vară,
S-a făcut brun-cărămizie
Și a plecat...cu prima toamnă.
Și ce folos de primăvara
Cu floarea și cu frunza ei,
Când vine ne-ndoielnic toamna
Cu ploaia-n ochi și moartea-n tei.
Aș vrea să fie veșnic toamnă,
Să nu-nflorească-n veci copacul;
Să nu mai văd , în primăvară,
Speranța că pot fi și sacru!
Și amăgirea învierii
Să nu-mi mai fie un imbold !...
Eu mă dedic de-acuma morții
Și mă îngrop de-acum sub colb.
Vă las pe voi să așteptați
Sosiri de Mărțișor și soare;
Uitând că sunteți destinați
S-ajungeți...frunze pe cărare....
3 oct 2000
scrisă în Călărași
Comentarii