luni, 28 ianuarie 2013

IUBIRE CU LUNA







motto:
„Natura ne dă ceea ce lumea cu toată strădania ei nu ne poate da:farmecul de-a visa.”
Traian Demetrescu
„Prin florile lor, buruienile câmpului se roagă în zadar să fie iertate de coasă!!! ”
Nicolae Iorga 






Priveam ieri luna. 
O lună agățată pe cer ca o lampă prinsă în cuiul casei din Rovine. Ieri priveam luna din Dobrogea, și m-am aruncat în Bărăganul meu iubit. Cu noapte lunatică, nebună. Cu o lună ca o lampă agățată în cuiul casei din margini de Bărăgan. Luna lumina zapada alb-albastră de pe întinsele mele câmpii.
 Știți de ce să scriu nu mă pot opri?
E vina întinselor mele câmpii. 
 Ochii mei de copil  solitar și ciudat,
 nu se săturau să admire noaptea, din poarta curții noastre, Bărăganul care se întindea de la marginea satului meu. Cum să oprești un astfel de om? Am crescut admirând luna plină. Dacă nu eram creștin deveneam creștin pentru misterul lunii pline. Dacă nu aveam darul de a scrie îl cerșeam pentru frumusețea lunii pline în nopți de iarnă cu bărăganul albit de nămeți și cerul presărat cu nori albi-albaștrii, care învelesc luna, uneori pudică, și o dezvelesc adesea, pentru ca eu să mă pot îndrăgosti de frumusețea ei. 
M-am îndrăgostit de luna plină, din pragul casei bunicilor mei din Rovine. Lună plină de iarnă, privită din curtea noastră plină de un alb-albastru. Plină de istoria unei iubiri cum nu se trăiește decât acolo, în marginea Bărăganului.Eu am iubit acolo prima dată Luna. 
Lună plină de iarnă, te-am iubit obraznic , sub privirile atâtor trecători.
Am spus bine trecători. 
Ei au trecut. Eu am rămas cu tine peste ani. 
Tu ai rămas cu mine peste nori. 
Ei au trecut peste viață. Au trecut ca un fulg.
Au ars mocnit iubind și urând ca pe-un rug.
Ne-am iubit febril ca pentru ultima oară
 Noi doi , îmbrățișați în fiecare iarnă, 
Și așa ne prindea  primăvara-n prag.
Soarele văzându-mă trist peste zi mă întreba
De fiecare dată când în drumurile lui mă-ntâlnea:„
  Copil singuratic și ciudat,
 de ce  ai fost trist și-ai oftat? 
toată ziua ai hălăduit pe talazuri cu un băț în mână,
 lovind ades zăpada, și uneori topindu-o în gură.”
„Mi-am căutat Luna, Sfinte Soare!
Dorul de ea mă mistuie și mă doare.
Certam zăpada că nu vrea să-mi spună
Unde a plecat, decât dacă o sărut pe gură.
Și după ce o sărutam mă mințea:
Zicea că Luna e îndrăgostită de sfinția Ta.”
Soarele roși undeva spre apus
De e adevărat sau nu ..nu mi-a spus.
Și nici nu-mi păsa de răspunsul dat
Pentru că Luna Albă ca o fecioară a apărut de-ndat.

Ne-am tăvălit atunci pe talazuri
Neaua ne-nroșea în obrazuri
Eu trăiam clipa  rotundă ca ea .
 Iubirea ei umbra-mi ardea și-o scurta.
Am urcat atunci cu luna-n chindii
Iubindu-ne iară sub ochi de copii.

De atunci , de câte ori o văd, iarna-nserat,
Inima mea se tranformă , sunt copilul acela amorezat
De Luna plină , plină pân la refuz
De dragostea unui copil singuratic, ciudat , și ursuz.


Am uitat să vă spun că-ntr-o zi
Luna cu soarele pe cer răsări......
Luna mea albă ca o fecioară 
Doar ea și iubirea-mi în veci n-or să moară.












29 ianuarie2013
scrisă deasupra lumii
h 00:35

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

ORBUL DIN IERIHON (Duminica a-XXXI-a după Rusalii)



Evanghelia zilei:
„În vremea aceea, pe când se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea cerșind la marginea drumului.Și auzind el mulțimea trecând, întreba Ce este aceasta.Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Și el a strigat, zicând:Iisuse , Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei ce mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu atât mai mult striga:„Fiule al lui David, miluiește-mă!” Și apropiindu-se, Iisus a poruncit să îl aducă la El; și când acela I-a fost aproape. l-a întrebat:„Ce voiești să-ți fac?” Iar el a zis : „Doamne, să-mi capăt vederea”. Și Iisus I-a zis: „Capătă-ți vederea! Credința ta te-a mântuit.”Și îndată și-a căpătat vederea și-l urma  slăvind pe Dumnezeu. Și tot poporul , văzând aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu.”
(Luca XVIII,35-43)




”Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă, dar el mai tare a strigat zicând: Fiule al lui David, miliește-mă!”
       Frați creștini ortodocși,
iată astăzi sf. Evanghelie ne relatează vindecarea orbului din Ierihon. Ca și săptămâna trecută, când am avut vindecarea celor 10 leproși , și minunea aceasta este relatată de sf. ap și ev. Luca, apostol care a fost și medic. De altfel el pune în evanghelia scrisă de el accentul pe multe vindecări minunate săvârșite de Hristos, zugrăvind cu acuratețe anumite aspecte ale bolii și ale vindecării. Iată cum sf ev. Luca ne spune printre rânduri că orbul era orb din naștere, căci atunci când Hristos L-a întrebat Ce voiește să îi facă  el , orbul, a grăit: „Doamne, să îmi capăt vederea” nu să îmi recapăt vederea. Să nu credeți de asemenea că ceea ce a scris după săvârșirea minunii este întâmplător , căci spune : „și îndată și-a căpătat vederea și L-a urmat, slăvind pe Dumnezeu.El, doctorul și evanghelistul a subliniat acest lucru: adică vindecarea era minunată nu doar pentru că a văzut orbul îndată, ci și pentru că a mers, s-a deplasat ! Or, nevăzătorii , după vindecare au mari probleme de percepție a realității din jurul lorcâteva săptămâni bune.
Dar să vorbim acum despre unul din multele învățăminte ce pot fi  trrase din această evanghelie: ăVedem că orbul stătea pe marginea drumului cerșind. O, frați creștini, omenirea întreagă a ajuns ca orbul din evanghelie. Este oarbă. Nu-l poate vedea pe Iisus Hristos ca singurul și adevăratul Dumnezeu. Lumea creștină de astăzi mai ales, seamănă cu orbul de pe marginea drumului, adică , prin botez a ajuns pe drum dar faptele îl țin pe margine! Nu mai mergem pe calea mântuirii, stăm pe margine, nu mai mergem la Biserică, ne găsim scuze. Ne găsim scuze, fie arătând cu degetul păcatele slujitorilor, fie motivând cu relația noastră personală cu divinitatea. Mare amăgire!
Dar și în biserică dacă vin, și aici cerșesc. Ați fost atenți la evanghelie? l-a intrebat pe orb: „Ce voiești să îți fac?” nu a zis ce voiești să îți dau? Hristos ne întreabă ce voim să ne facă și noi îi spunem ce voim să ne deie. Să ne dea bani, averi, serviciu bun, sortă bună , căsătorie, sănătate, ferirea de boli și suferințe. Și e bine că le cerem de la El, Dătătorul a tot binele și a toată mângâierea.Dar nu mai știm să-i cerem să ne facă. Să ne facă mai blânzi , mai răbdători, mai înțelegătoricu suferința celui de lângă noi, mai milostivi, să ajutăm cu cât de mic lucru, cu un sfat sau o mângâiere a unui obraz înlăcrimat, o vorbă mângâietoare către prietenul în suferință.Să ne facă Hristos mai cumpătați, mai înfrânați în bârfe și grăiri de rău, mai fără invidii și dușmănii.Dar ce este cel mai de preț, să ne căpătăm vederea!!! Vederea sufletească, aceea care ne ajută să îl vedem și să îl cunoaștem și recunoaștem pe Dzeu, pe iisus Hristos, Hristos iubitor a toată făptura, Hristos care ne iartă, Hristos care ne mângâie, Hristos care se jertfește în fiecare zi, care ne apără , ne păzește, Hristos car ne judecă cu milă , dacă am făcut milă, Hristos cel Drept și nepărtinitor cu păcatul.
Orbul auzise vuietul și viermuiala mulțimilor care Îl însoțeau pe Hristos.Și am să vă aduc în urechi iară cuvântul citit azi la apostol: „Vrednic de credință și de toată primirea este cuvântuo că Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși  Dintre care cel dintâi sunt eu!” Cu acest Hristos s-a întâlnit orbul din evanghelia de azi. Dar cum a reușit să se întâlnească? strigând!Și strigând tare.Iisuse , Fiul lui David, miluiește-mă. Și zice scriptura că cei care mergeau înainte îl certau să tacă. Adesea când un suflet orbit de fumul plăcerilor vinovate, de praful averilor trecătoare, de țărâna aruncată în ochi de grijile vieții efemere, când un astfel de om orbit la ochii sufletului Începe să strige , prinde curaj, din mila lui Hristos și strigă pentru că vrea să îl vadă pe hristos, să își lepede condiția de rob al întunericului, ori de câte ori unul ca acesta strigă , se găsesc mulți alții să strige la el să tacă!!! și nimeni nu îl ajută să ajungă lângă Hristos
Suntemm orbi, mai mult s-au mai puțin. Tineretul nu mai întrevede nici un viitor, cei ce au muncit o viață și au clădit o țară,  muncin d să îți crească fii și fiicele, acum sunt umiliți hăituiți, de sistem, de societate, ba chiar adesea de proprii copii,sistemul lor de valori se prăbușește. Părinții care-au motivat că nu au timp să ajungă la Biserică pentru că aleargă zii și noapte după o bucată de pâine pentruu copii, văd acum că fără Hristos , fără iubirea Lui, au crescut niște paraziți, oameni mutilați sufletește, orbi. Dar dintre acești orbi se ridică iată câte unul și strigă. Simt că Hristos este aproape , este lângă uși.Se găsesc atunci destui în jurul lor  să îi certe, să îi facă să tacă. Părinții care se opun venirii regulate și asumate a copiilor lor la Biserică, vecinii care râd de cel ce frecventează biserica, luându-l în bășcălie, media care aruncă noroi în obrazul lui Hristos și în slujitorii luim căutând nodul în papură, lumea aceasta orbită de aparența bunelor intenții a celor din jur. toți seamănă cu mulțimea care vroia ca orbul să rămână orb!
Cei care voiți să mergeți pe calea ortodoxiei adevărate și curate, a unei vieți creștine autentice, cu rugăciuni particulare și de obște, cu sădirea în suflet a fsptelor milei și ale iubirii, cu desțelenirea sufletului de buruienile păcatelor prin spovedanie sinceră, vouă , tuturo vă spun că trebuie să deschideți bine ochii inimii, și să strigați. Vrei să arunci patimile la gunoi? vrei să lași țigarea? Sigur vine unul să îți explice că nu e un viciu chiar așa de rău. Te lupți să lași un păcat? Vin imediat unii să te învețe o nouă filosofie care îți încuviințează acel păcat. Că ce ? doar nu vrei să te faci sfânt! Noi, cei care încă mai vedem corect realitatea din jurul nostru, suntem catalogați ca habotnici, extremiști, nedeschiși spre progres și civilizație. Care progres ? care civilizație? Cine mai vede porgresul în societatea umană actuală? Și până la urmă , așa este. Noi creștinii nu progresăm, nu evoluăm, noi devenim, Noi trebuie să ne dorim să ne desăvârșim, căci evolutia e pe orizontală , iar desăvârșirea rupe cerurile. 
Să strigăm, fraților, ca și orbul din Ierihon, să strigăm în rugăciunile noastre , să strigăm în taina inimii noastre cu genunchii și inima plecață în fața lui Hristos. Dar să strigăm fără a băga în seamă urletele lor disperate care vor să ne facă să tăcem, Să strigăm tare, să îi acoperim pe cei ce răcnesc în stadioane, în localuri și discoteci, în sălile tribunalelor unde își împart praful și pulberea, în saloanele ospiciilor de nebuni, unde ia dus plăcerea vinovată și nu arareori mânria lor luciferică. Ne învață astăzi sfântul ev Luca să ne păstrăm curajul să nu băgăm în seamă urletele ateilor, sectanților vânduți masoneriei, raționaliștilor științifici, a ignoranților și aroganților, și , deșoi lumea merge în jos, spre Ierihonul  depravărilor deșănțate, noi avem obligația moral -creștină să strigăm: „Iisuse , Fiul lui David, miluiește-mă!!!!!”Amin.

vineri, 25 ianuarie 2013

SĂ NU MĂ FACI , DOAMNE!





motto:
„Să nu privim lumea prea mult cum trebuie să fie, pentru că astfel făcând nu o să o mai putem suferi așa cum este!”
Saint Evremond(scriitor francez,1613-1703)



 

Să nu mă faci, Doamne,nor
Să umblu peste lume și să ning;
Ci fă-mă om, ca gândul să mi-l zbor,
Soluții s-aflu, limite să-nving!

Să nu mă faci nici înger, să nu știu
Cum e să suferi când îți moare mama;
Ci fă-mă om, iubirii rug să-i fiu,
Să plâng în tragedii, să-mi dea speranțe drama!

Să nu mă faci copac , sau vre-o lalea
Să cresc într-o pădure cu licheni;
Ci fă-mă om, să pot miros avea
Și ochii mei să plângă frunza-n tei!

Să nu mă faci, o, Doamne, vre-un luceafăr
Care privește rece pe pământ;
Ci fă-mă om, iubind mereu un seamăn,
Mâncând cu el, la glume-ades râzând,
Să-l mângâi de-l aud greu suspinând.

Să nu mă faci Hristoase nici chiar lut
Să-nghit otrăvuri  și fosfați , cadavre;
Fă-mă un om cu trupul cât de slut,
Dar pune-n suflet lacrimi ne-ncetate
Să-mi pot spăla veșmintele pătate
De ură și de vise-ndepărtate,
De pofte ce-am poftit... și m-au durut .

Să nu mă faci nici fulg de nea, alb-bleu
Și perfect așezat, cu-a lui cristale;
Ci fă-mă om, arzând în șemineu,
Speranțe , doruri , vise, ani de jale,
Iubiri ce mi-au rodit, și amăgiri amare.

Să nu mă faci nici pasăre de zi
Și nici de noapte!Fă -mă Doamne, OM!!!
Să-mi cânt din frunză, somn să doarmă plozii.
Și mi-or cânta prohod, când am să mor,
Toți cei pe care-i las cu-n nestins dor.
Și m-or ascunde-n câmpuri cu mohor.

Doar om să fiu îmi place, și consider
Că-i cea mai mare cinste pe pământ!
În mine pot fi șoim, și stea, și înger,
Și apă , și văzduh, și foc arzând
De-al dragostei de viață foc nestins.
Și veșnic de Iubirea Ta cuprins!

 

25 ianuarie. 2013.
Deasupra lumii,
Scrisă la scurt timp după o noapte în care ,
 pentru a câta oară,
 moartea mi-a trecut pe la fereastră,
Tot amânând  ea întâlnirea noastră.
 Cred că-i timidă,
 rușinos-fioasă.
 Dar uite-așa mi-a ajutat în zori,
 să iubesc răsăritul mai cu spor!
 

 
 

OFRANDA OFILITĂ



motto:
„Nimic nu sporește atâta îndrăzneala celor răi  ca slăbiciunea celor buni.
Papa Leon al-XIII-lea

 
Primește-această stoarcere de lacrimi
Ca pe-un șuvoi de lacrimi cristaline
Și curăță-mi albeața de pe ochii-mi
Spre-a nu uita vre-un făcător de bine.

Și-mi mai primește , Doamne, și scânteia 
De dor , ce-o am, că de la tine vine,
Lungește-o și lățește-o, cum văpaia
Cuprinde creste de foiase pline.

Primește-mi Doamne timpul ce-a rămas
Și fă din clipe veșnicii candide.
Și-așa, în Tine-al Păcii Împărat,
Să-mi plâng răscumpărând iudaicele ore.

Primește-mi Doamne inima-mi amorfă
Și umple-o de Hristos și în Hristos.
Împodobește-o, pune-i diademă
Smerenia sculptată în Hristos.
 

Primește-mi Doamne ultima-mi suflare
Și fă să am pe buze-un ultim cânt:
Ai mil-acum, la ceas cumplit de moarte,
Cânt tot ce n-am iubit m-acuză-n astă noapte,
Că mai spurcat decât tâlharul sunt.



1.ianuarie. 2003
Deasupra Lumii.
Încă două clipuri cu cel care a fost pentru mine un izvor de bucurii spirituale, prin versurile melodiilor lui și prin naturalețea vocii lui. DAN SPĂTARU.

 




duminică, 20 ianuarie 2013

CEI 10 LEPROȘI (Duminca a XXIXa după Rusalii)



Evanghelia zilei:
„În vremea aceea , când a intrat Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care stăteau departe și care au ridicat glasul și au zis: Iisuse , Învățătorule, fie-ți milă de noi! Iar El, văzându-i , le-a zis lor: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar pe când ei se duceau s-au vindecat de lepră. Iar, unul dintre ei, văzând că s-a vindecat , s-a întors și a căzut cu fața la pământ lângă picioarele lui Iisus și I-a mulțumit. și acela era samarinean. Iisus însă, răspunzând a zis: oare nu toți cei zece s-au curățit? dar cei nouă, unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă  să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta, care e de alt neam? Apoi a zis către acela: scoală-te și du-te. Credința ta te-a mântuit.”
(Luca XVII, 12-19) 
Frați creștini-ortodocși.
Hristos Iisus , Domnul și Dumnezeul tuturor, și al celor care îl recunosc și al celor care-l tăgăduiesc, vindecă azi 10 leproși, iar vindecarea este relatată de apostolul Luca, el fiind și medic de profesie.
 Dintre cei 10 doar unul se întoarce să mulțumească binefăcătorului lui pentru tămăduire, și acesta nu era de neam iudeu, era samarinean. Este un aspect interesant de semnalat aici: Evreii , și atunci ca și acum , consideră pe non evrei inferiori lor, nevrednici de milă, numindu-i „goimi”, spurcați. Ei nu au părtășie cu alte neamuri. Amintiți-vă că și ucenicii lui Hristos e mirau când l-au văzut vorbind cu femeia amarineanca, apoi Hristos a refuzat initial sa vindece pe fiica femeii cananite(și aceasta tocmai ca să le arate lor, evreilor, cât de nedrepți sunt în gândirea aceasta.
  Așadar , uimitor este cum cei 9 evrei stăteau , fie și sub suferința leprei, cu cel care nu era de neam evreu.Iată cum suferința îi face pe oameni să treacă peste orgolii și vanități oarbe. Suferința, dragii mei, boala și necazul, inmoaie inima omului, îl face mai blajin, îl îndeamnă să cugete serios la viața de dincolo de viață, îl face capabil de introspecții profunde , de care nu era capabil , sănătos fiind.
Evreilor leproși din evanghelia de azi nu le mai era  scârbă să sufere alături de un goim. Se vedeau toți în aceeași suferință, și zice evanghelia că „au ridicat glasul” adică cei 10 aveau un singur glas, disperat de tămăduire. Una din învățăturile evangheliei de azi este și aceasta: suferința ne apropie de Dumnezeu, de biserica lui, de apostolii Lui, de preoți, de rugăciune, de spovedanie, iar sănătatea , adesea, nu doar că ne ține departe de acestea și aproape de patimi și destrăbălări, dar ne face și nerecunoscători, uitând să mulțumim Domnului pentru marele dar al sănătății.
Suferința la unit pe samarinean cu cei 9 evrei. Sănătatea i-a despărțit, pentru că evreilor li s-a părut că li se cuvine dreptul de a fi sănătoși. și nu s-au mai intors să mulțumească.Trăim azi frecvent printre leproși Noi înșine suferim de lepra păcatelor. Nu ne mai tămăduim cu nici un leac. BOlnăvindu-ne trupul dăm vina pe orice și pe oricine, dar nu ne învinuim pe noi.Acuzăm stresul, societatea, vremurile, timpurile „E”-urile din alimentație, teoria conspirației masonice... Nu dragii mei, suntem sursa propriilor noastre suferințe!!! zice astăzi sf ap Pavel, în epistola către Coloseni:„ Drept aceea omorâți mădularele voastre cele pământești: desfrânarea, necurăția, patima , pofta cea rea și lăcomia, care este închinare  la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fii neascultării” Vedeți ce spune sf Pavel, că lăcomia este închinare la idoli! Acest cuvânt îmi amintește de ceea ce spunea  , pe la anul 1680 , un poet tragic, francez, Pierre Corneille: ” Oare ce sunt suferințele? Nimic alta decât dorințe ce întrec puterile noastre.”
Suferința leprei i-a îndemnat pe cei zece să strige împreună către Hristos „Ochiul omului nu vede bine pe Dumnezeu decât printre lacrimi”, zice Victor Hugo. Suferința fie că vine din cauza păcatelor noastre, din cauza răutăților altora, sau din pronia Divină, reprezintă pentru suflet ocazia încununării lui, a apropierii lui de izvorul de netăgăduit al lui, de Dumnezeu, căci scânteie divină este sufletul din noi. 
Frați creștini, suferințele când vin, ne întristează , și zice sfântul ap Pavel, evreilor: „orice mustrare, la ceasul ei, nu pare că e de bucurie, ci de întristare  dar mai pe urmă dă celor încercați de ea, roadele păcii și ale dreptății”.Suferința îl învață pe om răbdarea , răbdarea suferinței înpbilează sufletul dându-i nădejdi spre un mâine strălucit și spre veșnicii binecuvântate.
Cei nouă leproși nu s-au intors să mulțumească pentru binecuvâtata sănătate. Dar să nu îi mustrăm prea aspru. Să ne uităm în noi, nu cumva semănăm cu ei?  Noi, fiecare sigur ne-am sprijinit de oameni pentru a călătorii pe marea zbuciumață a acestei vieți. Am întin mâna spre părinții  noștrii cât am fost mici și de-abia făceam primii pași în viață. Ei s-au jertfit în felul lor pentru noi. Și-au construit viața lor după viața noastră. Au rupt din ei să ne hrănească, au luptat cu timpurile și cu timpul , să creștem frumoși și sănătoși spiritual și trupește. Suntem noi recunoscători lor? Le mai călcăm pragul? le mai aprindem o lumânare , la vii sau la adormiți, rugându-ne și pentru ei?
Am fost apoi sprijiniți în viață de învățători, profesori, prieteni vecini, oameni care și-au rupt puțin din timpul lor, din afectul lor, din sufletul lor,  și ne-au hrănit, ne-au adăpat inima, ne-au oblojit rănile sufletului, ne-au odihnit la umbra răcoroasă a prieteniei, cănd arșița vicleșugurilor altora, sau chiar zăduful păcatelor noastre ne-au aruncat în deșertul deznădejdilor. Am, spus acestor suflete măcar un mulțumesc?
Nouă, celor ce suntem aici, în țara aceasta cu tradiții sănătoase ortodoxe, cu frumuseți naturale aparte ,  ne-a dat Dumnezeu binecuvântarea de a trăi aproape totdeauna la răscrucea marilor imperii  și  de a supraviețui ca nație , ca popor , deși nu puțini au fost (și sunt) cei ce ne vor stersi de pe hartă. Am mulțumit noi oare Lui?
Dar suntem mai ales datori să mulțumim pentru darul cel mai de preț al Mântuitorului nostru, Iisus Hristos: Jertfa de pe Cruce. Jertfa aceasta se repetă în fiecare zi , în altarele Ortodoxe, în timpul Sfintei Liturghii. Nu putem avea o altă manifestare mai frumoasă , de mulțumire decât aceata de a participa efectiv la Euharistia Lui, și de a aduce și alte suflete la Biserică, pentru a se tămădui aici , de către Hristos. 
Cum mulțumim noi astăzi? sau cum ar ptrebui să începem să mulțumim? Fiind creștini combatanți, nu ignoranți, Să punem început bun,  să devenim nu doar morali, ci și creștini trăitori ai Împărăției Iubirii,a lui Hritos, în inimă, de aici, de pe pământ, pt ca să putem fii primiți și dincolo. Și putem începe cu lucruri mărunte: învățați-vă copii să se inchine ortodox, la masă, dimineața și seara la culcare. Învățații să rosteascp des cuvintele „mulțumesc”, „te rog frumos”, „Iartă-mă”.„ te iubesc”... Când a fost ultima oară , oare, când ați spus părinților voștrii ”te iubesc mamă, te iubesc tată”? Oare credeți că nu e necesar? Dar știți ce mare lucru este mărturisirea iubirii? Deschide cerul, rupe lacăte puse peste inimi însingurate, salvează suflete răvășite.
        Trăim azi în societate ca într-o mare și universală leprozerie, și numai iubirea lui Hristos ne mai vindecă, dacă știm să strigăm la El. Să ridicăm și noi glasul , de aici, din punctul acesta al existenței noastre. Zice evanghelia că Leproși stăteau departe de Hristos, și strigau. Suntem și noi departe de trăirea în Hristos, de chipul iubirii Lui pentru fiecare om al planetei. Trăim plini de lepră, lângă groapa de gunoi spiritual , sufletesc,  plini de bube și jeg moral.Însă, evanghelia de astăzi ne dă nădejdi și putere , ne dă glas și curaj să strigăm: „Iisuse , Învățătorule, fie-ți milă de noi!” AMIN.

miercuri, 16 ianuarie 2013

PĂRINTELUI VISARION IUGULESCU


Ați observat că din când în când am postat câte o pagină pentru oamenii care mi-au format sufletul și conștiința, m-au învățat să iubesc, să iubesc frumos, să iubesc frumosul, frumosul din mine, din om, din natură, din cer, din univers, Frumosul Desăvârșit, pe Dumnezeul nostru , al creștinilor. 
Azi vreau să vorbesc puțin eu, mai mult el, despre un părinte, care, pe lângă preotul Paulin Alecu, cel care m-a băgat în cristelniță, m-a dus prima oară în altar, copil fiind, să văd pictura Bisericii sf Nicolae din cartierul Măgureni, din Călărași, cel care mai apoi m-a spovedit prima dată în viață, la 17 ani, e, pe lângă acest om, îi sunt dator de recunoștință părintelui Visarion Iugulescu.

Așa că, azi, am hotărât să scriu despre un om care, odată apărut în viața mea, mi-a răsturnat toate criteriile de valori ale mele, dar mi-a și răspuns la multe din frământările mele. Este vorba de ierodiaconul Visarion Iugulescu.
   Personalitate controversată a sfârșitului de secol XX, părintele Visarion, prin predicile sale , este cel care a insuflat în mine, după ani de cercetări și căutări interioare, și exterioare, dragostea de Ortodoxie. După ce corespondasem cu iehoviștii, după ce făcusem ședințe de spiritism , după ce îmi cătasem rostul vieții în balta patimilor trupești, vine un glas , din biserica ortodoxă și îmi amintește să nu mă înșel, că nici mincinoșii, nici curvarii, nici bețivii , nici sodomiții, nici hoții, nici cei ce mănâncă agoniseala săracilor , nu vor moștenii viața veșnică.
    Acest părinte, născut în octombrie(ca și mine ) 1922 în satul Brănești, jud Dâmbovița, , a avut o viață plină de prigoniri. Prigonit întăi de Securitate, pentru predicile vii este alungat din mănăstirea Snagov, unde era ghidul mănăstirii, odată cu decretul de închidere a mănăstirilor, din 1959. Securitatea îl vânează , pentru că el continuă să predice, , reprezentanții bisericii ortodoxe române, dau mâna cu fiara roșie a comunismului și îl pensionează forțat în anul 1983, pentru ca în mai puțin de un an  să demoleze și Biserica unde a predicat timp de 10 ani de zile , sf Nicolae Sârbi, din București. Din acest moment se ascunde de securitate prin casele creștinilor, prin județul Tulcea și București. După 89, părintele Visarion iese iară la predicat profitând de libertatea de exprimare de atunci. Șicanele continuă, și din nefericire, până și preoți și stareți de mănăstire , ca și unii duhovnici renumiți, dealtfel, îl bârfesc pe părintele Visarion și pe ucenicii sfinției sale. Acum, după data de 24 mai 2008, când a trecut la Domnul, forfota invidiilor a trecut, și a rămas doar rodul muncii sfinției sale : mii de călugări și monahii, preoți de nădejde, cunoscători ai canoanelor ortodoxiei, și trăitori ai duhului patristic, mii de familii model, cu câte 4 sau 5 copii, cu sentimentul național și creștin-ortodox bine întipărit în ele, și , ceea ce este reprezentativ pentru vremurile noastre, a lăsat pe pământ un mormânt, la măn. Cernica, mormânt care a devenit loc de pelerinaj, din evlavia populară, mormânt plin totdeauna de flori și veșnic având candela nestinsă, ba chiar mai mult, permanent fiind cel puțin 3 , 4 suflete lângă crucea lui.

El, părintele Visarion mi-a vorbit primul despre cât de mult mă iubește pe mine Dumnezeu, cât de trecătoare e viața aceasta, cât de multe păcate am de plâns....
Vouă, celor care încă aveți gura plină de sclifoi , spuneți-mi și mie ce aveți împotriva acestui OM care vorbește astfel în Biserica Ortodoxă, și care stârnește astfel de reacții în auditoriu:
Nu lungesc mult cuvântul meu.
Părintele Viarion m-a învățat cândva ceva: Spune-i omului despre Dumnezeu un sfert de oră! maxim. Că dacă te ascultă,îi ajunge și atât, măcar să facă cele ce-l înveți în sfertul acela. Dacă nu te ascultă, geaba îi spui tu verzi și uscate, toată dogma ortodoxă și scrierile sfinților părinți. NU DA MĂRGĂRITARE  PORCILOR!!!
voi cei ce mă cunoașteți , știți că nu mă opresc ușor , atunci când mă pornesc să vorbesc despre dulceața învățăturii lui Hristos. Dar credeți-mă , am trăit o minune adesea: în fața unor suflete mă simt mut!!! nu mă pot desfășura, așa cum mi-e felul. Cred cu tărie că acele suflete au ceva porcesc în ele, deși eu nu le văd, dar Cuvântul-Hristos, Mărgăritarul Sufletului meu, nu vrea să ajungă în troaca porcilor.
Fără întâlnirea mea cu acest suflet de aur , fără să mă hrănesc ani de zile din hrana duhovnicească a iubirii părintelui Visarion , eu nu eram cel ce sunt azi!!! Ce vreți ? AȘA M-A IUBIT PE MINE DUMNEZEU, CĂ A TRIMIS ÎN CĂRAREA VIEȚII MELE SUFLETE ALESE!!!  Părinți minunați, surori pline de iubire, COLEGI DE AUR ÎN GENERALĂ ȘI LICEU, PROFESORI ȘI PEDAGOGI DE EXCEPȚIE... ȘI LISTA E LUNGĂ, DAR MĂ OPRESC LA CEL MAI MARE DAR AL VIEȚII MELE: ORTODOXIA. Și nu doar ortodoxia, îndrăznesc să spun mai mult: EVLAVIA ORTODOXĂ A POPORULUI ROMÂN!!!!
Am hotărât să atașez filmulețul preoției mele, 29 martie 2011. Imaginea e neclară, oricum, nu contează mult moaca mea, care e în continuă metamorfoză, ci contează cuvintele și mișcările ritualului preoției, așa poate vă mai lămuriți ce mare treaptă , dar și responsabilitate, trăiește preotul(și vorbesc aici de preotul devotat misiunii lui de cârmaci al corăbiei sufletelor rătăcite pe marea vieții!!!
Și pentru că este un blog gândit pentru a-mi posta în principal versurile, iată dar și pe părintele Visarion, recitându-și versurile sale, o rugăciune pentru poporul român, pe care atât de mult l-a iubit. 
Ascultați-l fără prejudecăți, și nu se poate să nu răzbească spre inima voastră căldura Duhului Sfânt, care a încălzit atât de multe inimi de-a lungul a peste 65 de ani de jertfă pe altarul ortodoxiei românești.
Dumnezeu să te odihnească, părinte drag, părinte iubit, și roagă-te și pentru mine Bunului nostru Păstor, Iisus Hristos, să-mi pot duce misiunea preoțească, și crucea suferinței până sus, pe Golgota, alături de El, AMIN!!!

marți, 15 ianuarie 2013

15 IANUARIE . ZII CU EMINESCU








Am învățat versurile lui Mihai Eminescu înainte să învăț să citesc. 
În clasa întâi, când am luat și singurul premiu întâi, am primit de la Doamna Isăroiu, învățătoarea mea, de la biblioteca pt toți, cartea „Poesii” de M, Eminescu. Am luat-o cu mine în vacanța de vară, în satul natal al mamei mele, aruncat undeva la margine de bărăgan, în Ialomița, pe malul bălții Rovine. În satul rovine, sub arșița soarelui, la umbra nucului din via bunicii, sau sub mărul unde aveam leagănul făcut de tataia, citeam și cântam adesea melodiile care aveau versurile acestui iubit poet al meu.
Hm... bunicul meu semăna mult cu Eminescu, aceleași trăsături ale feței, aceleași păr frumos , dat pe spate. Cum de știam versurile liui înainte de a ști să citec? am ascultat mult cântece puse pe versurile lui.
De aceea am ale ca de ziua lui Eminescu sa atașez acele cântece care mi-au mângâiat serile, au rodit în mine iubirea de natură, de frumos, și au înfiripat în mine întrebări fără răspuns.... De ce eu iubesc așa, și alții sunt capabili de atâta ură????



 Și dacă timpul nu vă dă răgaz să ascultați ce am postat, rupeți-vă trei minute și ascultați acest cântec cântat de două voci de aur ale românilor: Stela Enache și Florin Bogardo.



luni, 14 ianuarie 2013

LA 20 DE ANI ..DISTANȚĂ. „MOR” și „NU SUNT”





DRAGII MEI, AZI NU AM MOTTO, AȘA CUM V-AM OBIȘNUIT.
Azi am o postare mai deosebită față de celelalte. Știu că vă farmecă universul meu ori de câte ori eu mă descopăr vouă, și îmi pun inima lângă inima voastră. 
Azi am să vorbesc despre mine. De ce ? Pentru că pe 14ianuarie1993, am intrat pentru prima oară într-o bierică ortodoxă cu intenția de a sta la slujbă. Mă duceam să îl rog pe părintele Paulin Alecu să îmi deie programa și cărțile necesare să mă fac popă. Eu care nu intrasem până atunci în biserici decât la denii, vroiam să mă fac popă. M=am dus cu un coleg de liceu, cu Costică. Nu știu lui cum i-a fot, dar mie mi s-a părut că intru în altă lume... nu știu cum au trecut cele 3 ore și ceva de slujbă. Nu am mai dat la teologie, am intrat la psihologie , mai târxiu, după armată , mult după armată, pe la 25 de ani.Dar relația cu slujbele bisericii am ținut-o , când mai strâns când mai relaș.
Cât am muncit în București am mai mergeam , când sufletul îmi era răvășit, la slujbele mănăstirii Stavropoleos(„orașul Crucii) . 
Dar nu intru acum în amănunte. Ideea este că , eu scriam cam de la 15, 16 ani versuri. Am ars multe din ele, și acum regret. de fapt țin minte că prima poezie în adevăratul sens al cuvântului am scris-o în memoria unui martir din 89, Stan Șerban-Bogdan. Îi citisem cartea vieții, și m-a impresionat mult ultima lui vorbă spusă , uitându-se în ochii soldatului care îi țintea inima: TRAGE, LAȘULE!!! , Și-a tras. 
   Azi , după ce am scris o poezie , pe care o veți citi mai jos, fiind puțin cercetat de o boală , am avut timp mai mult de a îmi face ordine prin amintiri. Am găsit o poezie scrisă chiar în Duminica celor 10 leproși, adică pe 14 ian 1993, acum 20 de ani. Țin minte că după ce am fost la biserică, am venit acasă, am mâncat, și am ieșit în parc unde am întâlnit o iubire mai veche de-a mea, dar nemărturisită niciodată. Culmea este, că această iubire m-a găsit , acum două veri, venind pe fuga din Germania. Noi ne revedeam adesea accidental prin oraș, mă considera  prietenul cu care poate să aibe franchețe totală... și eu mă topeam , făcând tot felul de scenarii cum ne va fii nouă bine în viitor. Viața a curs, eu sunt acesta care sunt...
 Dar cine sunt defapt? Acum, după 20 de ani de când am pășit în universul acesta plin de minuni al Ortodoxiei pot ă spun cune sunt: Sunt un om care trăiește încă agonia morții celui care-am fost, și rabdă  durerile facerii celui ce vreau să fiu, și între aceste două lupte... sunt eu....
În acest spirit vreau să postez astăzi cele două poezii scrise la distanță de 20 de ani!!!  REPET, mă mir cum poezia aceasta a scăpat de desele arderi ale amintirilor mele. probabil că mi-a plăcut mult și probabil că , fiind strecurată printre scrisorile din armată, nu am dat peste ea atunci când ardeam pe rugul deznădejdii, precum inchizitorii, frânturi din mine.

Haidem, dar să vedem poezia din 1993, ianurie, 14

MOR

Mor în fiecare clipă,cu fiecare suspin pentru tine.
Da, pentru tine, suflet iubit.
Pentru tine , cel ce ades m-ai mințit.
Tu... lacrimă ce curgi din Ochiul Divin.

Mor pentru că adesea te-am mințit
Doar pentru că ție-ți plăcea mai mult minciuna frumoasă.
Nu te bucura realitatea; era dureroasă.
În mine, sinceritatea în arest a trăit.

Mor cu fiecare  văzduh pe care-l respir!
Ard ca o candelă luminând chipul tău...
Am murit cu fiacare mort al neamului meu
Și-am renăscut cu fiecare plod ce-am născut, chinuit.


Am murit de câte ori frumusețea-ți vedeam.
Buzle tale mă chemau,
Ochii tăi mă ardeau,
Corpul tău îl doream să-mi mut sufletul în el
Să îți simt veșnic bătaia inimii 
Și foamea, și febră, și ger.
Al meu să fie etern mirosul hulpav al cărnii.

Am murit când ți-am văzut trupul zvelt 
Cuprinzându-l Dunărea.
Și am devenit gelos pe ea.
Ea te putea cuprinde fără nici o taină.
Eu trebuia să m-ascund 
După zâmbetul tâmp
Al prietenului fidel.
Vroiam să fiu mai mult decât el!!!
Vroiam atunci să fiu fluviu, să fiu Marea...

Să fiu Marea , sărată ca trupul tău sănătos
Dar sunt doar copilul pe umărul căruia 
Tu ai plâns cu un plâns frumos.
Și plânsul tău îmi părea duios,
Și mie -mi devenea pâine și vin vârtos
Mă hrănea și m-amețea suspinul tău după iubiri pierdute
Mă vedeam singurul bastion nebiruit de lupte.

Am murit apoi cu fiecare clipă petrecută fără tine
M-am târât când îți trăiai aventuri fugitive
Dar înviam când mă lăsai să-ți leg rănile.
Te hrăneam atunci cu nectar.
Miere-ți făceam din amar.

Am murit și mor cu fiecare clipă trăită.
Mă simt un templu uitat într-o cetate părăsită,
Lilieci și bufnițe și-au făcut în mine culcuș.
În prăpastia-n care zac visez la primul meu urcuș...
O, tu, iubirea mea incandescent trăită,
Am murit privindu-te,
Am înviat plângându-te!

Ce bine era dacă nu te mințeam
Dacă-ți spuneam franc
Te iubesc
Și doar amic să-ți fiu , nu voiesc!

Dar...am murit! Și din mormânt ți-am scris .
Sunt eu...
Poate o umbră , poate un fum...
Un fluviu poate...și sigur...UN VIS!

14 ianuarie 1993
Călărași
  
ȘI ACUM CEA DE AZI.

NU SUNT
Nu sunt decât praful pe care-ai călcat ieri
și ți-ai lăsat o urmă.
Urma tălpii Tale în pulberea ce sunt 
Apoi, un vânt năpraznic m-a șters și spulberat
În mii de amintiri de vise m-am răsfrânt.

Nu-s decât fumul cald ce iese pe hornul casei  tale.
Și urcă înspre cer preanebăgat în seamă 
Căldură ti-am lăsat în vatra părintească
Arzând iubiri și eros și ierburile-amare
Tot ce -mi fusese leac pe pe scurta-mi vieții cale.

Nu sunt decât o rouă ce cade dimineața
Pe iarba care ești , și lacrimă-ți devin.
Te-ar arde raza Lui de nu ți-aș fi eu strajă 
Și scut fiind te-nvălui și plânsul îți alin

Nu-s decât un pârâu ce isvorăște mut
În munți, și-apoi coboară  spre luncă, înghițind
Și ofuri, doruri , cer, și maluri mari de lut
Și inimi întristate le-adoarme unduind
Cu valuri line, molcom, ca vraja-mbrățișând,
...Semințe de ciulini , din morți reînviind...

14 ianuarie 2013
deasupra lumii
 

Peste exact o lună fac 11 ani de când am venit în mănăstirea în care viețuiesc și acum...