luni, 14 ianuarie 2013

LA 20 DE ANI ..DISTANȚĂ. „MOR” și „NU SUNT”





DRAGII MEI, AZI NU AM MOTTO, AȘA CUM V-AM OBIȘNUIT.
Azi am o postare mai deosebită față de celelalte. Știu că vă farmecă universul meu ori de câte ori eu mă descopăr vouă, și îmi pun inima lângă inima voastră. 
Azi am să vorbesc despre mine. De ce ? Pentru că pe 14ianuarie1993, am intrat pentru prima oară într-o bierică ortodoxă cu intenția de a sta la slujbă. Mă duceam să îl rog pe părintele Paulin Alecu să îmi deie programa și cărțile necesare să mă fac popă. Eu care nu intrasem până atunci în biserici decât la denii, vroiam să mă fac popă. M=am dus cu un coleg de liceu, cu Costică. Nu știu lui cum i-a fot, dar mie mi s-a părut că intru în altă lume... nu știu cum au trecut cele 3 ore și ceva de slujbă. Nu am mai dat la teologie, am intrat la psihologie , mai târxiu, după armată , mult după armată, pe la 25 de ani.Dar relația cu slujbele bisericii am ținut-o , când mai strâns când mai relaș.
Cât am muncit în București am mai mergeam , când sufletul îmi era răvășit, la slujbele mănăstirii Stavropoleos(„orașul Crucii) . 
Dar nu intru acum în amănunte. Ideea este că , eu scriam cam de la 15, 16 ani versuri. Am ars multe din ele, și acum regret. de fapt țin minte că prima poezie în adevăratul sens al cuvântului am scris-o în memoria unui martir din 89, Stan Șerban-Bogdan. Îi citisem cartea vieții, și m-a impresionat mult ultima lui vorbă spusă , uitându-se în ochii soldatului care îi țintea inima: TRAGE, LAȘULE!!! , Și-a tras. 
   Azi , după ce am scris o poezie , pe care o veți citi mai jos, fiind puțin cercetat de o boală , am avut timp mai mult de a îmi face ordine prin amintiri. Am găsit o poezie scrisă chiar în Duminica celor 10 leproși, adică pe 14 ian 1993, acum 20 de ani. Țin minte că după ce am fost la biserică, am venit acasă, am mâncat, și am ieșit în parc unde am întâlnit o iubire mai veche de-a mea, dar nemărturisită niciodată. Culmea este, că această iubire m-a găsit , acum două veri, venind pe fuga din Germania. Noi ne revedeam adesea accidental prin oraș, mă considera  prietenul cu care poate să aibe franchețe totală... și eu mă topeam , făcând tot felul de scenarii cum ne va fii nouă bine în viitor. Viața a curs, eu sunt acesta care sunt...
 Dar cine sunt defapt? Acum, după 20 de ani de când am pășit în universul acesta plin de minuni al Ortodoxiei pot ă spun cune sunt: Sunt un om care trăiește încă agonia morții celui care-am fost, și rabdă  durerile facerii celui ce vreau să fiu, și între aceste două lupte... sunt eu....
În acest spirit vreau să postez astăzi cele două poezii scrise la distanță de 20 de ani!!!  REPET, mă mir cum poezia aceasta a scăpat de desele arderi ale amintirilor mele. probabil că mi-a plăcut mult și probabil că , fiind strecurată printre scrisorile din armată, nu am dat peste ea atunci când ardeam pe rugul deznădejdii, precum inchizitorii, frânturi din mine.

Haidem, dar să vedem poezia din 1993, ianurie, 14

MOR

Mor în fiecare clipă,cu fiecare suspin pentru tine.
Da, pentru tine, suflet iubit.
Pentru tine , cel ce ades m-ai mințit.
Tu... lacrimă ce curgi din Ochiul Divin.

Mor pentru că adesea te-am mințit
Doar pentru că ție-ți plăcea mai mult minciuna frumoasă.
Nu te bucura realitatea; era dureroasă.
În mine, sinceritatea în arest a trăit.

Mor cu fiecare  văzduh pe care-l respir!
Ard ca o candelă luminând chipul tău...
Am murit cu fiacare mort al neamului meu
Și-am renăscut cu fiecare plod ce-am născut, chinuit.


Am murit de câte ori frumusețea-ți vedeam.
Buzle tale mă chemau,
Ochii tăi mă ardeau,
Corpul tău îl doream să-mi mut sufletul în el
Să îți simt veșnic bătaia inimii 
Și foamea, și febră, și ger.
Al meu să fie etern mirosul hulpav al cărnii.

Am murit când ți-am văzut trupul zvelt 
Cuprinzându-l Dunărea.
Și am devenit gelos pe ea.
Ea te putea cuprinde fără nici o taină.
Eu trebuia să m-ascund 
După zâmbetul tâmp
Al prietenului fidel.
Vroiam să fiu mai mult decât el!!!
Vroiam atunci să fiu fluviu, să fiu Marea...

Să fiu Marea , sărată ca trupul tău sănătos
Dar sunt doar copilul pe umărul căruia 
Tu ai plâns cu un plâns frumos.
Și plânsul tău îmi părea duios,
Și mie -mi devenea pâine și vin vârtos
Mă hrănea și m-amețea suspinul tău după iubiri pierdute
Mă vedeam singurul bastion nebiruit de lupte.

Am murit apoi cu fiecare clipă petrecută fără tine
M-am târât când îți trăiai aventuri fugitive
Dar înviam când mă lăsai să-ți leg rănile.
Te hrăneam atunci cu nectar.
Miere-ți făceam din amar.

Am murit și mor cu fiecare clipă trăită.
Mă simt un templu uitat într-o cetate părăsită,
Lilieci și bufnițe și-au făcut în mine culcuș.
În prăpastia-n care zac visez la primul meu urcuș...
O, tu, iubirea mea incandescent trăită,
Am murit privindu-te,
Am înviat plângându-te!

Ce bine era dacă nu te mințeam
Dacă-ți spuneam franc
Te iubesc
Și doar amic să-ți fiu , nu voiesc!

Dar...am murit! Și din mormânt ți-am scris .
Sunt eu...
Poate o umbră , poate un fum...
Un fluviu poate...și sigur...UN VIS!

14 ianuarie 1993
Călărași
  
ȘI ACUM CEA DE AZI.

NU SUNT
Nu sunt decât praful pe care-ai călcat ieri
și ți-ai lăsat o urmă.
Urma tălpii Tale în pulberea ce sunt 
Apoi, un vânt năpraznic m-a șters și spulberat
În mii de amintiri de vise m-am răsfrânt.

Nu-s decât fumul cald ce iese pe hornul casei  tale.
Și urcă înspre cer preanebăgat în seamă 
Căldură ti-am lăsat în vatra părintească
Arzând iubiri și eros și ierburile-amare
Tot ce -mi fusese leac pe pe scurta-mi vieții cale.

Nu sunt decât o rouă ce cade dimineața
Pe iarba care ești , și lacrimă-ți devin.
Te-ar arde raza Lui de nu ți-aș fi eu strajă 
Și scut fiind te-nvălui și plânsul îți alin

Nu-s decât un pârâu ce isvorăște mut
În munți, și-apoi coboară  spre luncă, înghițind
Și ofuri, doruri , cer, și maluri mari de lut
Și inimi întristate le-adoarme unduind
Cu valuri line, molcom, ca vraja-mbrățișând,
...Semințe de ciulini , din morți reînviind...

14 ianuarie 2013
deasupra lumii
 

Peste exact o lună fac 11 ani de când am venit în mănăstirea în care viețuiesc și acum...

Un comentariu:

Georgiana spunea...

Foarte sensibile poeziile.