MASA MORȚII MELE




motto:
„ÎNFRÂNGEȚI DECI DUREREA, FII VESEL DE SE POATE,
CĂ TOT LA ZI AJUNGE ȘI CEA MAI LUNGĂ NOAPTE”
SHAKESPEARE
     Mă obsedează imaginea unei mese goale în curtea  bătrâneștii case , iarna, plină de zăpadă, acolo , neînțelegând de ce bătrânii mei nu adăposteau masa aceea. O masă care-ți servea zăpadă. O masă care-ți servea gheață. De atunci mă întrebam care e taina acelei mese? Nu am înțeles-o și neînțelegându-o priveam la ea cu o teamă sfântă, ca spre o turlă de biserică, luminată în nopți de iarnă , de o lună plină.
     Nu după mult timp, pe când aveam 9 ani, într-un noiembrie ploios, „ tataia de la Rovine” trecea dincolo de nori, lăsându-ne pe noi, cei ce l-am iubit atât de singuri... mai singuri... cu un suflet.
     Abia atunci am înțeles rostul acestei mese , sub prunul cu frunzele jumulite de crivățul care  tocmai începuse. De atunci inima mea sângerează la gândul morții. Și masa aceea care mă așteaptă și iarna, pentru ca vara să-mi deie mămăligă aburindă și brânză și ouă românești, dar iarna să-mi ție și mie loc de năsălie cum a ținut și bunicului meu.
Ea mă așteaptă și toamna  și în zilele de Mai, doar că locul bunicului e gol. Am vândut casa bătrânească prin 88, anul ale cărui cifre finale simbolizează de două ori veșnicia, și noul apropitar a decis să arunce masa aceea în foc. El o să fie așezat pe altă masă. Eu  mi-am urmat firul vieții. De câte ori merg în curțile oamenilor, și văd o masă sub boltă, sau sub un cerdac, mă gândesc: aceea e masa la care plictisită așteaptă moartea.
   Ce viață are și moartea asta..... ori de câte ori  întâlnesc o masă afară, simt nevoia să vorbesc cu moartea, să mă așez lângă ea la masă, în frig, să schimb două vorbe cu ea, poate-mi devine prietenă și i se face așa...jenă să mă mai ia, că doar, după aceea, cine îi mai ține converație?
     Masă din curte care mi-ai servit  iarna zăpezi și gheață, primăvara  petale albe de prun, vara borșul cu tăiței de casă al mamaii mele Stela, și toamna frunze  uscate , mărunte , de prun, iar în acel noiembrie 84 mi l-ai servit pe tataia mort, să îl duc la groapă, în mirosul de rășină de brad, și de lumânări arse, printr-un noroi cleios și lipicios pe scumpul meu suflet iubit, tataia Stere. Noroiul acela care se agăța de roatele tractorului, de cizmele și gumarii vecinilor și sătenilor, era parcă osul strămoșilor , al prietenilor,  al părinților lui, al Maiei și al lui Mială, care veneau să fie siguri că Stere-al lor merge pe ultimul drum, spre ei.... 
     M-or așeza și pe mine pe-o masă, într-o toamnă cărămizie. 
       Nu vreau să mor toamna! 
   Mi-e prea dragă, și nu cred că voi putea închide ochii în fața difersității cromatice a ei. 
      Nu vreau să mor nici iarna! 
    Albul zăpeziii nu vreau să fie pătat de țărâna ce se scoate din groapa mormântului meu.
     Nu vreau să mor primăvara! 
    Când Dumnezeu înviază , și cu el toată făpura, eu de ce să mor? Aș întrista ghiocelul și și-ar pleca atât de mult floarea albă sub singura-i frunză, că mi-i teamă că și-ar frânge gâtul.
 Apoi, cum să mori primăvara? Freziile și Narciele își dau miresmele atât de îmbietor că sunt sigur că și mort aș trage aer  în piept. Și cum să mor primăvara? Din 23 Aprilie începe să cânte Cucul. Nu și-ar întrista el și mai mult cântecul, dacă l-aș lăsa, murind, singur-cuc? Cum să mori primăvara?  Trandafirul și-ar arde culorile în soare, laleaua ar avea atunci o singură culoare: neagră!
       Nu vreau să mor vara!
    Dunărea e caldă ca pieptul unei iubite; fața câmpiilor, și doar fața câmpiilor are voie să aibă culoarea galbenă a cerii, de la lanurile de grâu coapte și gata de seceriș, nu și fața mea!!!  Dar până și lanurile de grâu au pistrui de un roșu aprins, macii catifelați care te îmbie să dormi la margini de miriști.
 
         Nu vreau să mor.... 
         Și nu-mi pare rău că mor, ci sunt mâhnit că nu am știut să-mi prețuiesc fiecare clipă, fiecare răsărit de soare. Fiecare cer înstelat, fiecare privire de prunc și zâmbet de prieten, fiecare lacrimă pentru cei ce-au  trecut dincolo.... fiecare apus al fiecărei zile.
    Deși mi-am trăit viața iubind cu incandecență  pe toți și toate, tot mă simt vinovat că aș fi putut fi mai împlinit dacă nu treceam uneori trist pe lângă un crin, fără să îi observ frumusețea . Mă întreb adesea, dacă floarea crinului e atât de frumoasă, de armonioasă, dacă liliacul e atât de impunător, cu ce bucurii trebuie să mângâie Hristos sufletul meu, ca să uit toată această mirifică splendoare a florii de Crin, să uit ochii nevinovați ai copiilor, și ochii plini de iubire a scumpei mele mame, privirea plină de protecție și mândrie a tatălui meu, frumusețea chipului surorilor mele. „Iubește și fă ce vrei”  a spus fericitul Augustin. Pt că iubind cu adevărat  făptura ajungi să îl iubești pe Făptuitor, și nu vei putea face nici cel mai mic rău nimănui dintre cei (oameni) și cele(natură, univers, trăiri) pe care le iubești. 
      Nu-mi pare rău că mor, nici măcar nu îmi pare rău că mă veți uita! Îmi pare rău că în scurta-mi viață am reușit să rănesc atâtea inimi, să provoc atâta suferință în jurul meu, și am reușit să fac doar atâta bine, iar binele făcut adesea, tot are un pic de rău în el... Cu iubire și nădejde sper să -mi rămâneți fideli  inimii pt cei ce mă cunosc personal și blogului, pentru cei ce mă cunosc doar prin aceste gânduri sincere totdeauna, expuse pe această pagină. 
Nu uitați: LILIACUL VA-NFLORI DINNOU!!!
„ÎN VIAȚĂ TREBUIE SĂ POȚI
 SĂ-I FERICEȘTI PE TOȚI”
pr Arhimandrit Teofil Părăian

în loc de epilog:
„NATURA A PUS CALMUL ÎN NENOROCIRE, CA UN CULCUȘ MOALE ÎN FUNDUL UNEI PRĂPĂSTII, SPRE A ÎNDULCII SENZAȚIA CĂDERII CELOR NENOROCIȚI. ”
Lamartine

  

Comentarii

ruxandra a spus…
cam sinistra imaginea mesei;eu ,parinte prefer sa nu ma gandesc desi,uneori imi vin in minte cei decedati din familie si ma gandesc si la moartea mea
vali a spus…
Dragul meu frate,prieten,nu am stiut niciodata de aceasta masa,nu am apucat sa petrec prea mult timp cu tataia,dar mamaia sipica mi-a fost draga,cea mai draga la fel si Magda. Sunt bucuroasa ca te gandesti la cate poti face in viata asta scurta,este asa frumoasa viata si tot ce ne incojoara,de multe ori ma gandesc cat o sa ne mai rabde pamantul asta,la cate facem,construim,foram,si multe altele. Despre moarte, eu nu vb,o sa ajungem toti acolo. Eu iti voi fi fidela,nu te voi uita toata viata mea,nu am cum,pt.mine esti si vei fi un om special,un frate genial si un prieten drag. Te iubesc cu toata fiinta mea,si ii multumesc mamei,lui tatutu ca mi-au daruit asa frate,lui Dumnezeu ca te-a ajutat sa supravietuiesti,iar tie iti multumesc pentru toata copilaria mea si adolescenta,ca m-ai invatat multe lucruri si acum ma mai sfatuiesti din cand in cand. Multumesc, frate drag!
r.bajenaru a spus…
"Singurul lucru cert în viaţa aceasta este moartea."citat din Bartolomeu Anania
Parinte, moartea nu poate rupe iubirea, este inferioara iubirii."Mor cei dragi, dar iubirea noastra pentru ei nu moare". De aceea imi este mai usor sa ma gandesc la propria-mi moarte, decat la moartea celor pe care ii iubesc, acesta este motivul pentru care nu vreau sa ma gandesc la ceea ce ati scris:)).Si in plus, in urmatorii 80 de ani nu aveti timp de asa ceva, mai aveti multa treaba aici printre noi. Dar sa stiti ca iubirea mea, a noastra, pentru dumneavoastra nu va murii niciodata. Ne vom aminti tot timpul de dragul nostru tata duhovnicesc .
Anonim a spus…
AM EU O VORBA: AI TU GRIJA SA MORI, CA DE NU TE BAT SI MOR DE TE TREZESTI DIN MOARTE. Daca ne iubesti pe noi, natura si viata lasa moarteasa vina cand va crede de cuviinta. Vorbeste-ne despre iubire, frumos si despre tot ce ai sa ne daruiesti. Cu drag sora ta cea mare.
El Tomitan a spus…
Sa ne iertati Parinte, Dumnezeu bate la usa si ii raspundem obraznic (ce-o mai vrea si asta!!!), il invitam la masa si il servim cu ce urmeaza sa aruncam la gunoi (da nu mai pleaca odata!!!), suntem rai Parinte, foarte rai, eu va/iti multumesc Parinte ca imi aratati calea prin fiecare mesaj ..:) El Tomitan in drum spre El Greco :)
ATAL TOMA a spus…
Dacă viața aceasta ar fi veșnică, și dacă moartea nu ar fi prag spre veșnicie, nici frumuseșile și bucuriile acestei vieți pământene nu ar avea același farmec. Vremelnicia lor le împrospătează culoarea și dă sens existenței lor. Sunt făcute pt om, să bucure omul și să-și dorească desăvârșirea. Nu pot vorbi despre viață fără să îmi amintesc că principala ei caracteristică este că-mi pregătește moartea!!! Chiar dacă zgârie unele urechi. Vreau să rămân măcar eu vocea care vă trezește din când în când și strigă: „nebune, în noaptea aceasta va veni moartea, iar cele pe care le-ai strâns, cui vor rămâne??!

Postări populare