MASA MORȚII MELE
motto:
„ÎNFRÂNGEȚI DECI DUREREA, FII VESEL DE SE POATE,
CĂ TOT LA ZI AJUNGE ȘI CEA MAI LUNGĂ NOAPTE”
SHAKESPEARE
Mă obsedează imaginea unei mese goale în curtea bătrâneștii case , iarna, plină de zăpadă, acolo , neînțelegând de ce bătrânii mei nu adăposteau masa aceea. O masă care-ți servea zăpadă. O masă care-ți servea gheață. De atunci mă întrebam care e taina acelei mese? Nu am înțeles-o și neînțelegându-o priveam la ea cu o teamă sfântă, ca spre o turlă de biserică, luminată în nopți de iarnă , de o lună plină.
Nu după mult timp, pe când aveam 9 ani, într-un noiembrie ploios, „ tataia de la Rovine” trecea dincolo de nori, lăsându-ne pe noi, cei ce l-am iubit atât de singuri... mai singuri... cu un suflet.
Abia atunci am înțeles rostul acestei mese , sub prunul cu frunzele jumulite de crivățul care tocmai începuse. De atunci inima mea sângerează la gândul morții. Și masa aceea care mă așteaptă și iarna, pentru ca vara să-mi deie mămăligă aburindă și brânză și ouă românești, dar iarna să-mi ție și mie loc de năsălie cum a ținut și bunicului meu.
Ea mă așteaptă și toamna și în zilele de Mai, doar că locul bunicului e gol. Am vândut casa bătrânească prin 88, anul ale cărui cifre finale simbolizează de două ori veșnicia, și noul apropitar a decis să arunce masa aceea în foc. El o să fie așezat pe altă masă. Eu mi-am urmat firul vieții. De câte ori merg în curțile oamenilor, și văd o masă sub boltă, sau sub un cerdac, mă gândesc: aceea e masa la care plictisită așteaptă moartea.
Ce viață are și moartea asta..... ori de câte ori întâlnesc o masă afară, simt nevoia să vorbesc cu moartea, să mă așez lângă ea la masă, în frig, să schimb două vorbe cu ea, poate-mi devine prietenă și i se face așa...jenă să mă mai ia, că doar, după aceea, cine îi mai ține converație?
Ce viață are și moartea asta..... ori de câte ori întâlnesc o masă afară, simt nevoia să vorbesc cu moartea, să mă așez lângă ea la masă, în frig, să schimb două vorbe cu ea, poate-mi devine prietenă și i se face așa...jenă să mă mai ia, că doar, după aceea, cine îi mai ține converație?
Masă din curte care mi-ai servit iarna zăpezi și gheață, primăvara petale albe de prun, vara borșul cu tăiței de casă al mamaii mele Stela, și toamna frunze uscate , mărunte , de prun, iar în acel noiembrie 84 mi l-ai servit pe tataia mort, să îl duc la groapă, în mirosul de rășină de brad, și de lumânări arse, printr-un noroi cleios și lipicios pe scumpul meu suflet iubit, tataia Stere. Noroiul acela care se agăța de roatele tractorului, de cizmele și gumarii vecinilor și sătenilor, era parcă osul strămoșilor , al prietenilor, al părinților lui, al Maiei și al lui Mială, care veneau să fie siguri că Stere-al lor merge pe ultimul drum, spre ei....
M-or așeza și pe mine pe-o masă, într-o toamnă cărămizie.
Nu vreau să mor toamna!
Mi-e prea dragă, și nu cred că voi putea închide ochii în fața difersității cromatice a ei.
Mi-e prea dragă, și nu cred că voi putea închide ochii în fața difersității cromatice a ei.
Nu vreau să mor nici iarna!
Albul zăpeziii nu vreau să fie pătat de țărâna ce se scoate din groapa mormântului meu.
Albul zăpeziii nu vreau să fie pătat de țărâna ce se scoate din groapa mormântului meu.
Nu vreau să mor primăvara!
Când Dumnezeu înviază , și cu el toată făpura, eu de ce să mor? Aș întrista ghiocelul și și-ar pleca atât de mult floarea albă sub singura-i frunză, că mi-i teamă că și-ar frânge gâtul.
Apoi, cum să mori primăvara? Freziile și Narciele își dau miresmele atât de îmbietor că sunt sigur că și mort aș trage aer în piept. Și cum să mor primăvara? Din 23 Aprilie începe să cânte Cucul. Nu și-ar întrista el și mai mult cântecul, dacă l-aș lăsa, murind, singur-cuc? Cum să mori primăvara? Trandafirul și-ar arde culorile în soare, laleaua ar avea atunci o singură culoare: neagră!
Când Dumnezeu înviază , și cu el toată făpura, eu de ce să mor? Aș întrista ghiocelul și și-ar pleca atât de mult floarea albă sub singura-i frunză, că mi-i teamă că și-ar frânge gâtul.
Apoi, cum să mori primăvara? Freziile și Narciele își dau miresmele atât de îmbietor că sunt sigur că și mort aș trage aer în piept. Și cum să mor primăvara? Din 23 Aprilie începe să cânte Cucul. Nu și-ar întrista el și mai mult cântecul, dacă l-aș lăsa, murind, singur-cuc? Cum să mori primăvara? Trandafirul și-ar arde culorile în soare, laleaua ar avea atunci o singură culoare: neagră!
Nu vreau să mor vara!
Dunărea e caldă ca pieptul unei iubite; fața câmpiilor, și doar fața câmpiilor are voie să aibă culoarea galbenă a cerii, de la lanurile de grâu coapte și gata de seceriș, nu și fața mea!!! Dar până și lanurile de grâu au pistrui de un roșu aprins, macii catifelați care te îmbie să dormi la margini de miriști.
Dunărea e caldă ca pieptul unei iubite; fața câmpiilor, și doar fața câmpiilor are voie să aibă culoarea galbenă a cerii, de la lanurile de grâu coapte și gata de seceriș, nu și fața mea!!! Dar până și lanurile de grâu au pistrui de un roșu aprins, macii catifelați care te îmbie să dormi la margini de miriști.
Nu vreau să mor....
Și nu-mi pare rău că mor, ci sunt mâhnit că nu am știut să-mi prețuiesc fiecare clipă, fiecare răsărit de soare. Fiecare cer înstelat, fiecare privire de prunc și zâmbet de prieten, fiecare lacrimă pentru cei ce-au trecut dincolo.... fiecare apus al fiecărei zile.
Deși mi-am trăit viața iubind cu incandecență pe toți și toate, tot mă simt vinovat că aș fi putut fi mai împlinit dacă nu treceam uneori trist pe lângă un crin, fără să îi observ frumusețea . Mă întreb adesea, dacă floarea crinului e atât de frumoasă, de armonioasă, dacă liliacul e atât de impunător, cu ce bucurii trebuie să mângâie Hristos sufletul meu, ca să uit toată această mirifică splendoare a florii de Crin, să uit ochii nevinovați ai copiilor, și ochii plini de iubire a scumpei mele mame, privirea plină de protecție și mândrie a tatălui meu, frumusețea chipului surorilor mele. „Iubește și fă ce vrei” a spus fericitul Augustin. Pt că iubind cu adevărat făptura ajungi să îl iubești pe Făptuitor, și nu vei putea face nici cel mai mic rău nimănui dintre cei (oameni) și cele(natură, univers, trăiri) pe care le iubești.
Nu-mi pare rău că mor, nici măcar nu îmi pare rău că mă veți uita! Îmi pare rău că în scurta-mi viață am reușit să rănesc atâtea inimi, să provoc atâta suferință în jurul meu, și am reușit să fac doar atâta bine, iar binele făcut adesea, tot are un pic de rău în el... Cu iubire și nădejde sper să -mi rămâneți fideli inimii pt cei ce mă cunosc personal și blogului, pentru cei ce mă cunosc doar prin aceste gânduri sincere totdeauna, expuse pe această pagină.
Nu uitați: LILIACUL VA-NFLORI DINNOU!!!
Nu uitați: LILIACUL VA-NFLORI DINNOU!!!
„ÎN VIAȚĂ TREBUIE SĂ POȚI
SĂ-I FERICEȘTI PE TOȚI”
pr Arhimandrit Teofil Părăian
în loc de epilog:
„NATURA A PUS CALMUL ÎN NENOROCIRE, CA UN CULCUȘ MOALE ÎN FUNDUL UNEI PRĂPĂSTII, SPRE A ÎNDULCII SENZAȚIA CĂDERII CELOR NENOROCIȚI. ”
Lamartine
Comentarii
Parinte, moartea nu poate rupe iubirea, este inferioara iubirii."Mor cei dragi, dar iubirea noastra pentru ei nu moare". De aceea imi este mai usor sa ma gandesc la propria-mi moarte, decat la moartea celor pe care ii iubesc, acesta este motivul pentru care nu vreau sa ma gandesc la ceea ce ati scris:)).Si in plus, in urmatorii 80 de ani nu aveti timp de asa ceva, mai aveti multa treaba aici printre noi. Dar sa stiti ca iubirea mea, a noastra, pentru dumneavoastra nu va murii niciodata. Ne vom aminti tot timpul de dragul nostru tata duhovnicesc .