MOARTEA MEA

motto:

„Cine a lăsat în urmă-i  amintirea unei vieți nobile, a lăsat urmașilor un izvor de bine nesfârșit”

Samuel Smiles

Melodia aceasta a lui Tudor Gheorghe am iubit-o de mic copil. De fapt nu l-am mai auzit prelucrând-o. O fi simțit și el că este desăvârșită. M-am văzut de mic un Albatros zburând între nemărginire și țărm, un suflet așezat în calea furtunilor, prevestind apropiatul popas celor naufragiați, dar veșnic damnat să îmi frâng , într-o zi , într-o clipă, aripa, căzând peste-un cimitir de moluște, în Cimitirul „veșnicia” pe țărmul rece și veșnic ploios al insulei Uitării.... ascultați , vă rog , această splendidă poezie. Și când mă gândesc și la moartea lui Labiș, autorul versurilor, mă trece un fior de tristețe , parcă și-a proorocit sfârșitul.

     Atât de repede uităm pe cei duși. Iară ei atât de adânc tac. Probabil că lumea aceea a lor e atât de fermecătoare , că uită că au lăsat copiii pe care i-au iubit atât, au lăsat aici frânturi din ei.  Moartea....totdeauna m-am simțit urmărit ca de-o  umbră de ea. Din copilărie , de când bunicul meu murea, dar era un mort cu zâmbet pe buze. Nu am înțeles niciodată zâmbetul lui de om mort. Îmi părea că doarme, și nu pricepeam de ce nimeni nu se revoltă când niște oameni , pe care nici măcar nu-i cunoșteam îl coborau într-o groapă. Am întrebat mai apoi, peste luni , pe bunica: Mamaie, când vine tataia?  „Niciodată! Niciodată, Nicușor.” ce străfulgerări trăia atunci copilul din mine la 9 ani... Niciodată....Dar și eu o să fiu aruncat într-o groapă? Nu mi-a mai răspuns bunica. Dar s-a uitat cu niște ochi adânci la mine, adânci cât groapa  bunicului meu. L-am îngropat pe bunicul meu în Bărăganul pe care l-a muncit  o viață, și l-a apărat pe frontul celui de-al doilea război mondial. Nu a murit acolo, a murit aci.

  De ce vă spun toate astea? PENTRU CĂ ODATĂ CU MINE MOR ÎNCĂ ODATĂ  TOȚI MORȚII MEI. Și nu vreau să mor, decât în nădejdea Învierii, dar și așa vreau să trăiască morții mei prin voi, după ce eu voi fi dus într-o groapă. Acum, când am ajuns la jumătatea vieții (numa de nu m-o lua Hristos la jumătatea zilelor mele, cum zice psalmistul David) groapa nu mă mai sperie. Este poarta spre veșnicie. mă sperie totuși ideea de veșnic . Timpul îl las aici și următoarele nesfârșite veșnicii le iau cu mine. Moartea și gândul acesta care mă colindă la ceas de noapte, aproape ori-de-câte ori mă așez în pat, spre somn , îmi dă energia să iubesc viața la adevărata ei valoare. Viața aceasta este visul pe care-l visăm înaintea Veșniciei. Și depinde mult de noi dacă ni-l facem coșmar sau un vis de care să ne fie dor, și de care să ne despărțim cu zâmbetul pe buze.... Zâmbetul pe buzele moarte ale bunicului mort, era de fapt ultimul lui cuvânt de pe curând. Eu nu sunt mort , ci dorm. Sufletul meu e fericit pentru că mi-am făcut din viață cel mai frumos vis. Aștept să vă treziți....

scrisă deasupra lumii

13.martie.2013

bunicul meu de la Rovine(jud Ialomița)

Și un pas în calea uitării marelui poet Nicolae Labiș. E pe nedrept dat uitării, ca și multe alte valori ale românismului.