VINDECAREA SLĂBĂNOGULUI. Dumnica aVIa după Rusalii

„și Iisus , văzând credința lor i-a zis paraliticului, Iertate îți sunt păcatele tale”

Frați creștini ortodocși,

Duminica aceasta Sfânta Biserică v-a adus în auz o vindecare săvârșită de Iisus Hristos, în Capernaum, cetate în care se și stabilise,  cu ucenicii Lui. Tocmai se întorsese de pe malul celălat al mării Tiberiadei, unde vindecase pe un îndrăcit care locuia prin morminte. Cetățenii Gadarei, îl goniseră de pe meleagurile lor, pentru că pierduseră o turmă mare de porci , turmă care se aruncă în mare, nesuferind faptul că dracii scoși din bietul om intraseră în ei.  Trece așadar marea înapoi și , după cum spune sf apostol Luca, se retrage singur in pustietate și se roagă. Vine a doua zi în cetatea Sa, vindecă un lepros , și apoi este înconjurat de mulțime de oameni care veneau să-I asculte învățătura , să mai vadă vindecări minunate făcute de El. Mântuitorul ședea într-o casă.  Lângă el erau adunați mulți farisei și învățători ai legii vechi, veniți, ca de obicei să-I urmărească orice gest, orice cuvânt, ca să îl poată da morții, nesuferind desele Lui mustrări la adresa purtării lor false și pline de mândrie.

Iată dar, că în mulțime încearcă să-și facă loc patru bărbați care cărau o năsălie pe care zăcea de mult timp un paralitic. Pentru că lumea se înghesuia curioasă , nu au putut trece spre Iisus Hristos. Și atunci ce-au făcut? Au urcat patul cu bolnavul pe acoperișul casei, au desfăcut acoperișul și cu ajutorul unor frânghii l-au lăsat jos, în fața lui Iisus!  Atunci, spune Scripura că Hristos, văzând credința celor patru bărbați, i-a zis Slăbănogului: „Iertate-ți sunt păcatele!”

Văzând credința lor. De ce ne spune și sfântul evanghelist Matei, cel citit astăzi , și sf Ev. Luca acest lucru, și anume că ”văzând credința lor”? Frați creștini, unde văzuse credința Mântuitorul? Poate în inimă, îmi ve-ți răspunde, și s-ar putea să aveți dreptate. Dar atunci de ce sf. Ev. Luca, descrie cu atâtea amănunte toată strădania celor patru de a ajunge la Hristos. Înfruntă distanțe, înfruntă soarele și praful și greul călătoriei ,înfruntă poate și lipsa de credință a paraliticului, care increase multe tratamente pentru a se vindeca și acum nu mai credea nici în puterea miraculoasă a lui iisus Hristos; înfruntă, iată mulțimile care nu îi lăsau să treacă să ajungă la Hristos. Vă dați seama? Lumea! Lumea aceasta care vedea bine că cei patru bărbați, rude sau prieteni , probabil, sau doar vecini ai celui paralitic, duceau cu ei un suferind. Și lumea rămâne nepăsătoare. Ba chiar mai mult, stă în calea vindecării lui. Așa a fost dintotdeauna! Așa este și acum. Lumea cu ale ei apucături, vorbe, batjocuri , hule împotriva preoților, a sfintei Biserici, a Bibliei și a lui Dumnezeu însuși , stă piedică omului paralizat sufletește și nu îl lasă să ajungă la Hristos. Vrei, te mustră conștiința omule, și sufletul te-ndeamnă să mergi și tu la Biserică, să cauți un preot să te asculte și să te povățuiască ce să faci, că-ți simți sufletul greu. Dacă apuci să spui intenția aceasta cuiva, sigur ești privit  suspect. Și dacă nu, și totuși ajungi la Biserică, și te rogi, și primești sfat să ți un post să te rogi, să botezi un copil pentru avortul făcut, și află , cine știe cum lumea, atunci iar începe: veziți de treabă dragă, postul ține prostul, sau ești tânăr, tre să mănânci, sau ete, și tu, până acum ai tot fost cu viața destrăbălată și acum te-a găsit postul și spovedania, E, ce să spun, și până la urmă ce atâta post, biserică și rugăciune, și preot? Ce-mi trebuie? Eu am relația mea cu Dumnezeu, una specială. Degeaba e ea specială, frați creștini , dacă nu este și cea corectă! Și pentru că tot vorbim despre credință, haideți să lăsăm lumea și-ale ei șiretlicuri de a se pune stavilă între paralizia noastră sufletească și Salvarea noastră, Hristos Dumnezeu, și să ne întoarcem la episodul de astăzi. Vă întrebam de unde văzuse Hristos credința celor patru bărbați. Păi tocmai din faptele lor enumerate până acum, și din cele ce urmează să vi le amintesc. După ce au văzut că nu pot trece de mulțime, ce au făcut cei patru ? au renunțat? Nu! Nicidecum. S-au sfătuit între ei, și au găsit rezolvare situației. Au urcat pe acoperiș și pe acolo au reușit să coboare, printr-o spărtură, pe paralitic. Ei frați creștini, de aici a cunoscut Iisus Hristos credința lor: de la faptele lor. Vedeți că Iisus Hristos nu îi zice direct: te-ai vindecat, mergi în pace. Nu. Îi spune mai întâi pricina suferinței lui. Iertate îți sunt păcatele.  Pentru că știm că nu toate bolile vin peste oameni din cauza păcatelor, Dar paraliticul de azi pentru aceasta suferea.  Cuviosul Paisie Aghiritul (trecut la domnul în 1994)  , întrebat fiind de un tânăr care nu mai credea că există Dumnezeu când vedea atâția oameni buni suferind, spune : „ Chiar dacă i-ar arde Dumnezeu pe toți cei buni, nu trebuie să gândești ceva rău despre El, ci să cugeși că El din dragoste face tot ceea ce face.Ca El să îngăduie  să se întâmple ceva ce în ochii noștri e rău, înseamnă că un lucru și mai bun va ieși din asta”. 

Iată dar, revenind,  că pentru credința lor, vie și lucrătoare, o credință împletită cu fapte, Dumnezeu iartă păcatele altui om, care , poate, nici nu credea că se poate vindeca, pentru că Scriptura zice că l-au adus, nu că a cerut să fie adus.

Așa trebuie să fie și credința noastră , frați creștini. Vie, aprinsă, mărturisită nu doar de buzele noastre, ci și de faptele noastre. Nu se poate să spunem că suntem creștini și să continuăm să ne bălăcim în păcate. Și nu vorbesc aici de păcatele pe care nu le facem noi frecvent. Vorbesc de clevetiri, de bârfe, de fumat, de beții, de minciuni, de drăcuit copii și înjurături, de nerespectat părinții și de judecarea lor. Hristos Iisus , Dumnezeul tuturor făpturilor, la Judecata-de-Apoi, citiți la Sf. Ev. Matei, nu ne întreabă dacă am crezut în inima noastră. Ci pricipiul de judecare finală este acela al prezenței sau absenței faptelor milei , ale iubirii și credinței  creștine. Să fim foarte atenți și să nu ne mințim conștiințele, să nu ne amăgim singuri: că zice către cei de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic gătit diavolului și îngerilor lui, căci flămând  am fost și nu mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu mi-ați dat să beau; Străin am fost și nu m-ați primit;gol și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat. Și atunci oare ce fel de răspuns vom da noi? Pentru că și aici este o capcană întinsă de cel rău. Unii, plecând de la acest text din capitolul 25 al Evangheliei de la Matei, spun că pot să trăiască oricum, numai să aibă milă. Dar esența acestui cuvânt, în contextul Scripturii este că nu e de ajuns să te pui în ordine tu, pe tine, sufletește vorbind, ci trebuie să ajuți și pe alții să se pună în rânduială în viața sufletească. Întelegeți? așa cum nu poți da de mâncare unui flămând, dacă și tu ești mort de foame, așa cum nu poți îmbrăca pe cel gol, dacă nici tu nu ai o haină pe tine, așa cum paralitic fiind , nu poți să ajuți un șchiop, tot așa și cu faptele milei sufletești. Nu poți mângâia și sfătui un suflet dacă tu însuți bolești cumplit de boli vechi și cangrenate. Și ca să fi sănătos, unde oare te poți vindeca dacă nu alergând, și silindu-te să ajungi la Hristos, la Maica Domnului și la toți sfinții, aici, în Sfânta Biserică.

Frați creștini, o altfel de tâlcuire, mai generală , a acestei pericope evanghelice de azi ar putea fi și aceasta: Paraliticul suntem noi, lumea paralizată și neputincioasă de a merge măcar și șchiopătând pe calea cea dreaptă a credinței creștine ortodoxe, a Legii Iubirii, aduse de Iisus Hristos pe pământ. Cei patru bărbați sunt cei patru evangheliști , Matei , Marcu , Luca și Ioan, cei care ne-au lăsat mărturiile viețuirii pământești a Dumnezeului Nostru Iisus Hristos, ne-au lăsat sfaturi în epistole cum să trăim  până la venirea Lui, și ne-au lăsat profeții despre apropiata venire a lui Iisus Hristos, pe norii cerului. Pentru  că ce altceva decât credința lor puternică, și iubirea lor jertfelnică , pe care-au învățat-o de la Însuși Dumnezeu, i-a făcut să biruie mulțimile , gloata lumii preocupată doar cu micile ei curiozități, nu și cu aprofundarea religiei creștine. Ei au biruit lumea păgână de atunci, au dărâmat temple idolești nu doar de pe pământ, dar și din inimile oamenilor. Fără arme , fără oameni sus puși, fără școli înalte, și fără averi pământești, doisprezece  bărbați din Galileea au schimbat cursul Istoriei. Au adus omenirii legea iubirii, și ce poate oare sta împotriva iubirii?  Dar ca să ne ducă la Iisus Hristos, frați creștini, ne-a ridicat pe noi, pe paraliticii de atunci și pe cei de azi, pe pat, și apoi ne-a suit pe verticală, spărgând acoperișul!!! Patul pe care apoi și Hristos I l-a dat paraliticului să îl ia și să meargă la casa lui, este sf Cruce, crucea suferințelor și a nevoințelor noastre. Pentru că , acum, sănătoși fiind, avem datoria--- și ar trebui să avem și bucuria--- de a ne purta fiecare crucea noastră, asemănându-ne și noi cu Hristos, Cel ce s-a făcut asemenea nouă pt a ne mântui. Au spart Apostolii acoperișul, și așa se putea vedea cerul! Așa l-am putut cunoaște pe Dumnezeu cel adevărat, Lumină din Lumină, Cel ce Este Și Calea, și Adevărul și Viața noastră. Am mai spus noi aici , și mă văd nevoit să repet. Nimeni afară de Hristos nu a grăit aceste cuvinte. Nici Mohamed, nici Buda, nici vreun filosof grec sau hindus, nici zeitățile Olimpului nu au spus cea ce a spus Hristos despre sine Însuși : EU SUNT LUMINA LUMII!!!! De aceea frați creștini, se cuvine și este necesar și firesc, să trăim ca fii ai luminii, să facem lumină în inima noastră, să aruncăm dușmăniile, invidiile, frica de orice fel și orice viitor. Vie ce-o veni peste omenire. Eu sunt cu Hristos în inimă, și vreau să rămân cu El. Și ce mă va despărți pe mine de Dumnezeul meu? Noi să avem credința dreaptă, să o studiem acasă, și dacă nu întelegeți anumite lucruri aveți preoții , duhovnicii, puneți-i să vă deslușească tainele care se pot desluși. Învățați-vă să fiți milostivi într-o lume care e tot mai indiferentă la problemele celor din jur. Și cea mai mare milă pe care o putem avea, și cea mai frumoasă faptă , cunună a milei și iubirii, este să vorbiți în jurul vostru despre Dumnezeul Milei, al Iubirii , al Dreptății. Aduceți suflete la biserică, pe copii voștri, pe părinții voștri, rugați-vă lui Dumnezeu pentru sufletele rătăcite pe căi întunecoase, că iată, Dumnezeu, Iisus Hristos , văzând credința voastră, va zice și lor :„Iertate vă sunt păcatele.”

Și închei, pentru că tot am pomenit de lume și piedicile ei, cu un cuvânt al părintelui nostru Arsenie Papacioc, duhovnicul de la mănăstirea Techirghiol, care s-a identificat zeci de ani cu Dobrogea, și zeci de ani cu mănăstirea Dervent, cu obștea pe care a iubit-o și care îl iubește.Sfinția sa spune că: „ mai mult ne-a dat Hristos decât ne-a pierdut  Adam. Ne-a dat puterea de a birui dracii, de a ne birui pe noi cu orice chip și de a ne încadra în ceea ce de fapt El însuși a spus:„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” Sigur, lumea înseamnă și lumea din tine, tu care ești o lume mică în care se oglindește o lume întreagă, o lume mare.” Haideți dară, să schimbăm lumea schimbând lumea din noi! Amin.