NU CERE RESPECT CÂND TU NU DĂRUI!

motto:
Prieten îți este cel ce te smulge din cărarea pierzării, nu cel ce te-mbată pe cale.
  Se zice că Ion vede un om alergând către o fântână otrăvită. Îi strigă: Nu bea omule că mori! Celălalt nimic. se ducea spre fântână. Atunci Iom , fiind mai aproape, îl ajunge din urmă pe omul nostru tocmai când să pună căldarea la gură. Măi creștine, nu auzi, strigă Ion la trecător, E OTRĂVITĂ, nu bea!!!! Și dă să-i verse căldare cu proaspăta apă scoasă din fântână. La care trecătorul zice: Nem tudom romanoc! Ion: Aaaaaaaaaaaaa, am zis bea usor, și pe-ndelete, că E rece, e receeeeee!!!
(nu este indemn la șovinism, vreau doar să vă amintesc cât de repede vă pot deveni prietenii călăi!)




             Nu scriu azi împins de muze. Scriu împins de unii oameni care încă mă iubesc. Și m-au certat că am tăcut. De ce-am tăcut? Pentru că, am scris și am mai spus, în fața marilor tristeți , ca și în fața marilor bucurii, sunt mut. Nu mai pot glăsui.
            Și nu mai pot glăsui azi pentru că ar trebui să strig către niște urechi care rămân surde. Rămân surde la adevărurile mele. Le place să-și asculte-n căști muzica fără ritm , anostă a unei vieți de minciună, viață care adesea, îi scuipă într-o stare de tristețe și de lipsă de rosturi. 
          Nu mai pot glăsui pentru că ar trebui ca ale mele cuvinte să lovească obraji. Obrajii nesimțitori ai oamenilor pe care i-am spovedit sau ale căror piepturi mi-au sângerat măcar odată și inima mea, și care acum scuipă și terfelesc toate bunătățile pe care eu le-am așezat în palma lor. Le-am pus în palmă. În suflet trebuiau să le aștearnă singuri pentru a retrăi armonia dintre ceea ce gândesc și ceea ce spun și fac. Nu vă neliniștiți; aceștia nici măcar nu mai au curozitatea de a mai privi spre mine.
       Uitați-vă bine în jurul vostru, prieteni!
      Ve-ți vedea oameni pe care-i iubiți și care privindu-vă, nu vă văd pe voi , cei care sunteți. Văd imaginea pe care și-au creat-o despre voi, închipuită, în mintea lor. Nu poți spune despre o femeie că e curvă, spre exemplu, nici măcar după ce ți s-a dăruit. Cu atât mai mult cu cât nici nu ai văzut-o goală. Și totuși cât de adesea atribuim acest apelativ...  Așa suntem, punem etichete pe frunțile oamenilor. Și nu mai vedem valoarea lor și rostul acestora lângă noi.Și pentru aceasta am tăcut. Și am tăcut pentru că mă doare că am în jurul meu oameni care se pretind prieteni, și totuși nu au tăria de a spune franc ce gândesc. Și nu le reproșez nimic altceva decât că , măcar avându-mă prieten și pentru mulți nu doar prieten, poate că mă puteați lua măcar pe mine de exemplu al francheții. 
Pretindeți că vă plac oamenii sinceri, dar nu vreți să fiți voi aceia! Ceri respect, dăruie! Ceri pace, fi în pace! Ceri încredere, dăruiește, că dăruind vei dobândi!CE FACI TE ȘI FACEspunea adesea păr. Arsenie Papacioc. 
       Am tăcut și pentru că tot ce-am vorbit până acum, în mesaje, față-n-față, pe blog, ar fi fost de ajuns să vă apropie de ceea ce eu numesc de obicei, „relația care trebuie cu Dzeu”, depărtându-vă de „O”relație cu El”. 
        Am tăcut un timp și pentru că am obosit. Am obosit să privesc suflete la care țin cum se amăgesc singure crezând că pot lupta cu forțele întunericului (masonerie, illuminati, alte oculte) dar stau în afara ortodxiei, și ortodoxia nu cea instituționalizată, ci cea pe care , lor, Dumnezeu le-a adus-o mai aproape prin om. Și nu e vina mea că acel om am fost eu. Am mai tăcut și pentru că am preferat să vă las în deriva sufletească în care vă simt uneori, nădăjduind că ve-ți striga singuri după ajutor. Unii chiar mi-au reproșat că le intind mâini prea insistente.  Și pentru aceasta dăm seama la judecata particulară!
      DE CE VORBESC? Pentru că , așa cum am spus m-au rugat alții, mulți. Și poate pentru că mi-am amintit că e datoria mea de  a vorbi, așa cum datoria unui câine credincios este de a anunța pericolul. Ei da! dacă tot nu vă mai uitați în ochii mei ca ai unui om care numai răul nu vi-l dorește, măcar priviți-mă ca pe o javră. Dar vă cer dreptul de a lătra ori-de-câte ori voi simți pericolul, cu riscul de a mă binecuvânta, în semn de prețuire cu pietre. 
Zice Eclesiastul că e o vreme pentru toate. E o vreme pentru pace, dar și o vreme să iei sabia. O vreme să arunci pietre în alții și o vreme să le strângi. O vreme este și să taci. Dar e o vreme! 
      Mulțumesc vouă , tuturor. Și dacă vă ustură aceste cuvinte, înseamnă că încă sunt răni deschise. Dacă vă mângâie înseamnă că sufletul vostru e fără de nori , fără de furtună, iară cuvântul meu voi l-ați făcut rouă hrănitoare. Dacă vă lasă reci ....adio pe veci! mortul de la groapă nu se mai întoarce, zice o vorbă a românului. Nu e un strigât de disperare. E un strigăt al unui om care dincolo de neputințele lui îmcă mai poate, din pragul ușii morții, să vă avertizeze că ne e prea aproape Raiul ca să ne lăsăm târâți în iadul pe care ni-l zidim singuri. 
      Cu durere... același mereu,
      Cu gândul în  Dumnezeu, 
       Și mânat de rostul meu.



POST SCRIPTUM
Am ales acest moment pentru că  se apropie postul Crăciunului, și am vrut să trezesc conștiințe, nu să mustru, nu să cert.




Comentarii

Livius a spus…
Din pacate ai mare dreptate...chiar daca mie mi s-a parut o mustrare...sa scrii mai des ca prea bine le zici parinte...Nu stii cine te citeste si poate nu vei stii niciodata cati o sa pui pe drumul cel bun...

Postări populare