marți, 31 decembrie 2013

DĂ-MI







INSIST SĂ URMĂRIȚI CLIPUL ACESTA!!!
O INTERPRETARE DE EXCEPȚIE,
                        TEXT SUBLIM .




Dă-mi fericirea mamei când m-a născut pe mine
Și râsul de copil nevinovat mi-l dă;
Să nu îmi întristeze nici fapte nici cuvinte
Fărâmele de clipe rămase-n clepsidră.

Dă-mi bucuria vârstei colindului de seară
Când pe sub ceru-n stele șopteam un „te iubesc!”
Iar fulgii de zăpadă, de bucurie-n iarnă,
Dansau un vals de mire romantic, nebunesc.

Dă-mi veselia celui ce-am fost odinioară
Când mă scălda bunica și-mi pregătea-n Crăciun,
Când stam la gura sobei, trăistuța de clindă,
S-o umplem cu nuci, mere, în noaptea de Ajun.

Dă-mi lacrima zglobie ce-mi umezea privirea
Când înfruntând nămeții băteam cărări prin sat;
Nevinovați, frumoși, cu suflet alb ca neaua,
Păream un nor de îngeri zburând spre colindat.

Dă-mi puritatea aceea de-adolescent febril
Care-n puține clipe se-ndrăgostea lulea
De părul unei fete, de ochii ei divini,
Priviți în ierni albastre când stele-n cer cădeau.

 Dă-mi visul umed-tandru de tânăr amorez
Când somnul mi-era dulce  îmbrătișând iubiri,
Și când neliniști sfinte îmi făureau un crez
Incandescent trăite, ardeau neîmpliniri.

Dă-mi Doamne-n suflet dorul ce-mi mistuia ființa 
După iubirea tandră trăită-n ierni cu-omăt.
Aprinde-n mine candeli să luminez ulița
Ce duce către Raiul Iubirii de frumos.
 



31.12.2013.
Bârlog.



sâmbătă, 28 decembrie 2013

DUMINICA DE DUPĂ NAȘTEREA DOMNULUI(Despre colind și rolul lui în ortodoxia românească.)







„Astăzi s-a născut Hristos
Mesia chip luminos
Lăudați, și cântați și vă bucurați!”
(colind tradițional românesc)




Frați creștin-ortodocși,
Trăim de câteva zile praznicul Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos, taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută. Ați auzit cu siguranță cântându-se troparul Nașterii: „Nașterea ta Hristoase Dunezeul Nostru, răsărit-a lumii Lumina Cunoștinței, că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție , Soarelui Dreptății, și să te cunoască pe tine Răsăritul cel de Sus, Doamne, Slavă Ție.” Această cântare ne arată că Hristos încă de la naștere a venit și pentru neamuri, nu doar pentru evrei, că iată, după păstori, oamenii simpli care au primit vestea de la îngeri că s-a născut Mesia, cei care s-au închinat lui Hristos erau magi, veniți de la răsărit, care se închinau Stelelor, și care cu luni de zile înainte au plecat , călăuziți de stea, să îl caute pe Hristos, Împăratul tuturor.
Afară de această cântare, am auzit cu toții și am primit vestea Nașterii prin colindele noastre românești, cântate îndeosebi de copii, de cei care fără prea mari griji ale vieții, trăiesc nevinovăția vârstei și primesc mai cu bucurie vestea că Dumnezeu, Iisus Hristos, a fost cândva Prunc, ca și ei. Trăim nostalgia copilăriei , noi cei maturi, și încercăm să ne bucurăm copii noștrii aducându-le în case bradul, cadourile, moș-Crăciunul copilăriei noastre, bucurându-ne alături de bucuria lor.
Hristos Dumnezeu Prunc. Putea Hristos să vină să mântuiască neamul omenesc cu toată slava cerului, cu toată puterea Tatălui, cu toată Slava Duhului Sfânt. Dar vine pe pământ cu toată mila și umilința Fiului, Cu toată iubirea Tatălui și cu tot suspinul Duhului Sfânt. Și cucerește cu acestea o lume întreagă, frați creștini. Că doar ce poate să ne despartă pe noi de o ființă pe care o iubim sincer și curat? Nimic nu stă în calea Iubirii. Nici moartea, căci iacă-tă, avem suflete pe care le iubim, mamă, bunici , fii, poate, și după moartea lor.  De aceea Hristos a adus pe pământ, acum, la Nașterea Sa legea iubirii. Această iubire o simt mai ales inimile copiilor noștri, și sunt fermecați de ea, și trăiesc mai intens minunea. Poate că simt și ei milă pentru Maica Domnului care, însărcinată fiind nu avea unde să nască decât într-o peșteră. Simt milă copii noștri pentru Copilul Iisus, încălzit doar de suflarea dobitoacelor care-L recunosc ca Dumnezeu. Și este bine să cultivăm mila în inima copiilor noștri. Așa veți ști că dezvoltați oameni destoinici pentru viitor, și nu niște brute mai josnice decât dobitoacele.
Frați creștini, dar v-ați întrebat oare de când este obiceiul colindatului? Păi chiar din acea noapte. Noaptea Nașterii lui Hristos, care primește să fie văzut înfășat în scutece, prima dată după Maica Sa și Bătrânul Iosif, de păstori. Păstorii care se aflau pe câmp, nu departe de peșteră, acești oameni săraci, care umblă adesea colindând dealuri și văi, hrănindu-și turmele, auzind vești și ducându-le mai departe. Ei au fost primii colindători.  Ei au fost cei care-au dus mai departe primii vestea Nașterii lui Mesia, nu puteau să tacă o asemenea bucurie. Noi, când auzim că în neamul nostru se mai naște un copil, un rod al iubirii, am vrea să știe și morții noștri dragi de bucuria noastră. Cu atât mai mult păstorii aceștia simpli care-au văzut cu ochii, au simțit cu inima și-au acceptat cu mintea că Mesia cel așteptat s-a născut simplu, fără de avere, fără de casă, așa , ca și ei, aceștia zic au fost primii colindători. Și sigur au făcut cântece , și-au colindat cântând această Bunăvestire.
Colindul românesc, ca și icoana dealtfel, este un izvor de catehizare, de grăire către inima noastră, dar mai ales a copiilor noștri, care încă nu știu citi, despre Iisus Hristos Dumnezeu. Copii mai ales înțeleg și iubesc colindele, ei sunt emoționați și le trăiesc mai intens decât noi, cei care nu mai avem nevinovăția vârstei lor, terfelită în tot felul de griji, și patimi care ne-au răpit în timp frumusețea sufletească.
Frați creștini, v-ați întrebat vreodată de ce în cultul creștin, dar nu doar în cultul creștin, în genere în toate cultele religioase, colindele, slujbele , momentele solemne ale sfintelor Taine se cântă și nu se rostesc așa , precum poeziile?  Beethoven spunea : „Muzica este o revelație mai înaltă decât înțelepciunea și filosofia.” Iar Platon spunea pe la anul 330 î.Hr că : „Muzica e o lege morală. Ea dă universului suflet, gândului aripi, imaginației avânt, tristeții îi dă farmec,tuturor le dă veselie. Ea înalță pe om spre tot ce e frumos și bun.” Avem însă și un mare român, uitat pe nedrept de noi, neamul lui, Vasile Conta, un remarcabil filosof și scriitor român, care spunea pe la anul 1870 :„Muzica, în special cea bisericească, răscolește întotdeauna sentimentele și, ca după o furtună, sufeltul liniștindu-se, devine mai bun, mai întelegător, mai nobil”.Omului, frați creștini, parcă i s-a transmis atavic ca, atunci când nu poate exprima în cuvânt ceea ce simte cu inima dar nu înțelege cu mintea , să cânte. Noi, oamenii simțim că Hristos și-a dezbrăcat slava dumnezeirii Lui și S-a îmbrăcat în trupul umil al unui prunc sărac. Simțim aceasta însă nu pricepem să grăim cum se cuvine despre această taină. Și atunci, colindul cântândul, dăm minții cuvintele sărăcăcioase și neputincioase , ca și mintea noastră limitată, iar inimii îi dăm melodicitatea colindului, melodie care coboară cumva din Raiul desfătării în care-au trăit Adam și Eva. Căci într-adevăr inima are rațiuni pe care mintea nu le poate pricepe.
Suntem la Sfârșit de an și început de an nou. Moment al bilanțului, al socotelilor , al introspecției. Haideți să ne găsim răgaz și să vedem ce  lipsește sufletului  să aibă pacea și liniștea atât de râvnită, să fie iar fericit ca în copilărie, să fie mai aproape de Dumnezeu. Să punem început bun vieții noastre, a relației noastre cu Dumnezeu, cu aproapele, cu noi înșine. Odată cu Nașterea Pruncului Sfânt, Adevărul se coboară pe pământ. Hristos este singurul  Adevăratul Dumnezeu. Asupra acestui Adevăr Irod și-a pornit toată mânia lui, ucigând  paisprezece mii de prunci sub vârsta de doi ani, doar doar va ucide Adevărul. Apoi toată viața lui Hristos a fost o întreagă luptă cu patimile și întunericul firii omenești decăzute și înțelenite în patimi drăcești. Însă Adevărul nu a putut fi ucis nici pe Cruce, nici de prigoanele împăraților romani, nici de ereziile primelor veacuri creștine, nici de iconoclaști, nici de sectele actuale născocite peste ocean și servite nouă, românilor bimilenari creștini drept adevărate bărcuțe de salvare sufletească, bărcuțe care însă nu îl au pe Hristos la cârmă, sau au un Hristos care a lepădat Crucea și s-a lepădat de Maica Sa cea Preasfântă. Să nu vă duceți, că vă înecați! Nu a fost biruit Adevărul de nimic, frați creștini,nici de prigoana comunistă bolșevică,  nici de uneltirile, și lătrăturile acutalilor formatori de opinie, ale neocomuniștilor postdecembriști, vânduți masonilor și organizațiilor oculte, care vor iar lăsarea în decădere a bisericilor, sub pretextul unui stat cu mai multe spitale,sau școli(școli în care poate să învețe cele 15 milioane de copii avortați), însă sigur vor avea un stat mai corupt, mai imoral, mai lipsit de singura nădejde mântuitoare care ne mai salvează ca neam, comoara cea mai de preț a neamului nostru, Ortodoxia. Porțile iadului nu o vor birui. Eventual furtuna aceasta mediatică pe care o trăim o să ne facă doar un bine, frați creștini.Ca după orice furtună, pădurea scapă de uscături. Biserica a fost mai strălucitoare în prigoane decât pe timp de pace, pentru că s-a curățat de uscăturile ei în focul ispitelor și al încercărilor. Iubirea se dovedește, nu doar se mărturisește.Și iată că iubirea, Hristos, Adevărul născut în peșteră, a reușit să schimbe mentalități, să înmoaie inimi împietrite, să modifice forme de organizare statală, să facă din mila creștină promotor al spitalelor, pentru că, nu știu dacă știți dar primele spitale din lume au apărut în biserică, clădite de Sf. Vasile cel Mare, pe care-l prăznuim pe 1 Ianuarie. Înainte de era creștină nu existau spitale, frați creștini. E, poate așa înțelegeți și substratul campaniei acestea murdare mediatice. Hristos cel născut Prunc, și prigonit din scutece, fără armate, fără școli filosofice, fără oameni în funcții de stat,cucerește toată lumea cunoscută până atunci, din indii până în țările nordice.
Haideți dară, frați creștini, să privim mai atent spre Dumnezeul căruia ne închinăm, să-i împlinim poruncile, și să ne raportăm viața la Adevărul acesta rostit de el, la Iubirea adusă de el pe pământ. Spune pr Arsenie Papacioc un cuvânt pe care propun să îl scriem pe tăblița inimii noastre și să ne raportăm la el în cursul anului ce vine:„Dacă tu cauți viața ca un vierme, primești plată, dar de vierme.Dacă însă reușești să suporți lumea așa cum este, ai ieșit din categoria viermilor, intri în categoria omului. Rabdă omule lumea așa cum e, și rămâi nemânjit de mizeria ei, și vei fi nu doar om, ci om adevărat, cu chip și asemănare divină!” Amin.

sâmbătă, 21 decembrie 2013

DUMINICA DINAINTEA NAȘTERII DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS.(Despre credință, iubire și lupta ocultelor împotriva lor)








„Iată Fecioara va purta în pântece și va naște Fiu și-L vor chema cu numele Emanuel care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu.”


Frați creștini,
Ați auzit deja de astăzi vestea proorocirii Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos. Suntem în duminica dinaintea Nașterii. Deja orașele, ba mai nou și satele și-au împodobit nu doar brazii ci și străzile, stâlpii, pentru a aduce în inima contribuabililor ceea ce ei numesc „spiritul Crăciunului”. Sărbători fericite este urarea de pe buzele tuturor. Pe toate mijloacele media auzim îndemnuri de a fi mai buni, mai veseli; alergăm disperați aproape după ultimile cumpărături și pregătiri pentru masa de crăciun. Nu le condamn. Condamn doar faptul că doar acum, de crăciun avem impresia ca trebuie să fim mai buni. Acum de crăciun trebuie să stăm cu familia și să ne zâmbim larg unii altora, acum de crăciun trebuie să deschidem ușa colindătorilor și să dăruim ceva altora. Acum de crăciun ne amintim că avem nași, avem părinți, avem cui da un cât de mic cadou, acum ne găsim bani pentru supermarketing, pentru megamarketing, iar în restul anului nu avem un bănuț pentru o familie nevoiașă. Acum , de crăciun ne uităm atent la copii noștri care-au crescut și ne și mirăm cum a trecut un an. Un an în care nu prea știm ce-au făcut.
 Semănăm atât de bine, frați creștini, cu stâlpii împodobiți de autorități… Ne împopoțonăm exterioarele pentru două săptămâni, pentru ca după aceea să redevenim stâlpii obișnuiți și neluați în seamă, care avem menirea doar de a ține niște cabluri pe care circulă informația sau curentul însă nouă nu ne este de folos. Semănăm atât de mult cu luminițele sclipitoare de la  ferestrele noastre, expuse să vadă vecinii ce fericiți trăim, însă nu mai avem nimic în comun cu taina candelei aprinse la icoană în colțul rugăciunii noastre; semănăm, și o cât semănăm frați creștini,  cu hohotul de râs al lui „Santa Claus” și nu mai avem nimic în comun cu misterul din jurul lui Moș Crăciun.  Acum dăm bani copiilor străzii dar în restul anului uităm că ei sunt produsul nostru, al sistemului creat și acceptat de noi.
De fapt aceste artificii sunt aduse de societatea desacralizată, de societatea care a văzut că nu-L poate scoate pe Hristos din ea, însă vrea să-L marginalizeze. Sfântul apostol Pavel le spune evreilor în epistola către ei, că prin credință unele femei și-au luat pe morții lor înviați, alții au stins puterea focului, s-au împuternicit, din slabi ce erau au devenit tari în război și au întors taberele vrășmașilor pe fugă. De această credință le este frică frați creștini. Această credință ortodoxă, pură și curată, le este lor piedică în calea distrugerii noastre totale moral-spirituale. Credința că peste câteva zile se naște Hristos iară, dar nu doar în peștera din Bethleem, ci ar trebui să renască și în peștera rece a sufletelor noastre.  Credința aceasta vor să o înăbușe cu toate paiațele acestea pe care vi le flutură în ochi.
Nu vedeți că nici colindele nu mai vorbesc despre Hristos? Au reușit să-l convingă pe Hrușcă să nu mai vină în țară, a fost o campanie susținută în media de persiflare și bășcălie la adresa colindelor lui de prin vară, și acum vă vând cântece de happy day, niște înterpreți de o calitate mai mult decât îndoielnică. Colindele noastre cântate de corala Madrigal, au ajuns în patrimoniul cultural UNESCO, iară românilor li se incumbă pseudocolinde care nu au de a face cu Creștinismul și cu Hristos, cu Nașterea lui Hristos, cu tradiția bimilenară creștină a acestui neam. Credința Creștină , Ortodoxia noastră a devenit ținta primordială a ocultelor, și se străduiesc pe toate planurile să desrădăcineze tradițiile noastre frumoase, morale, ale sărbătorilor Nașterii lui Hristos. Au reușit să facă pe majoritatea generațiilor tinere să uite ceea ce este respectul față de valoare și iubirea față de frumos, Și o, cât de frumos se întreba retoric academicianul Zoe Dumitrescu Bușulenga: “Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Şi, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?”,
Însă nu putem învinui tineretul, ei sunt „produsul harababurii familei lor”, cum spunea părintele Teofil Părăian. Lupta împotriva credinței creștine a început acerb în vremea comuniștilor, continuă subtil și subliminal și în vremurile de astăzi. Pentru că ei știu că„ credința este pentru suflet ceea ce este sângele pentru trup” le-a spus-o Lacordaire, și tot el le-a spus că „rațiunea te poate duce până la marginea infinitului, însă credința ne dă pe Dumnezeu întreg”. Iară noi frați creștini, știm că „Dumnezeu așa de mult a iubit lumea încât a dat pe Fiul Său, Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică”(Ioan, III,16).
Se naște Hristos iară , vine copil blând să ne deie darul cel mai de preț pe care, și noi, ca și evreii de atunci, de acum, l-am pierdut în negura furtunilor omenirii: Iubirea . Credința acesta creștină care marchează astăzi Nașterea Fiului Lui Dumnezeu, dacă are o inimă, aceeea este Iubirea. Iubirea în cel mai frumos și curat sens al ei. Dumnezeu este iubire, noi suntem chip si asemănare, deci trebuie să redevenim iubire frați creștini. Să dăm jos masca urii de pe chipul sufletului nostru! Nu ne reprezintă! Nu suntem noi aceia!!! Așa au vrut ei să devenim. Haideți să ne raportăm la Hristos așa cum trebuie, așa cum este firesc. Suntem Creația Dumnezeirii, nu suntem niște maimuțe evolutive care avem iubirea în regres!!!! Haideți să întoarcem spatele hotărât și definitiv momelelor satanei, a păcatelor, a poftelor vinovate, pentru că acestea cresc în inima noastră  ca niște spini și bălării și nu lasă să înflorească în noi trandafirul dumnezeiesc al iubirii. Haideți să ne spovedim sincer, și curat, să trecem sufletul prin aceasta baie a Harului Duhului Sfânt care este  taina  sfântă a spovedaniei, cu lacrimi , cu pocăință să ne recunoaștem vina. Să nu considerăm păcatul mic, indiferent cum se numește acest păcat, ci să-l vedem ca pe un dușman care nu îl lasă pe pruncul Iisus să se nască în inima mea. Să vedem păcatul ca pe un Irod care, odată născut Hristos, vrea să ni-l omoare! Să vedem păcatul ca pe un vis urât un coșmar care ne gonește Pruncul , sufletul, în Egiptul plin de idolatrie. 
Să ne hrănim sufletul frați creștini cu rugăciunea, și o, câtă pace aduce în inima noastră un moment de îngenunchiere în colțul rugăciunii noastre. Aceastea să le facem, pregătindu-ne de primirea Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos. Cuvântul acesta , facă Dumnezeu să fie ca o veste a păstorilor care s-au dus  să vestească oamenilor simpli pe care-i întâlneau în păstorirea lor,vestea că S-A NĂSCUT MESIA!!! S-a născut Mesia pentru fiecare dintre noi, frați creștini, și aceasta ne face frați, și între frați trebuie să fie iubire de frați, că altfel nu ne numim familie, și casa se destramă. Nu ne numim omenire și Terra se sinucide fără ceea ce  Pruncul , gângurind în iesle, astăzi, mai apoi vestind fericirile, mai apoi de pe Cruce iertând tuturor toate,și înviind, biruind moartea, ne-a învățat. El ne-a învățat  cum să  trăim viața: iubindu-ne, iertându-ne, sacrificând orgolii și vise, pentru visele și nădejdile celui de lângă noi.
Ne gândim  probabil fiecare  fiecare dintre noi acum ce frumoasă ar fi viața între astfel de oameni? Haidem fraților să fim noi primii care să ne schimbăm,, și schimba-v-om așa și pe cei de lângă noi. Și o, Doamne, de ai face ca măcar o inimă să se deschidă din cei care au venit aici și aș ști că nu te naști în zadar din nou aici, pe pământ dobrogean, pe pământ apostolic.
Și vorbind de iubire, îngăduiți-mi să îmi amintesc că acest Crăciun este al treilea fără de părintele nostru sufletesc, Arsesie Papacioc, Este al treilea an de când, pământește nu îl mai colindăm și pământește nu ne mai bucură cu minunatele lui cuvinte despre colind și despre Pruncul Hristos, dar este al treilea decembrie în care se roagă pentru noi de lângă Maica Domnului pe care atât de mult o iubea.  De aceea doresc să vă fac atenți , folosindu-mă de cuvintele sfinției sale, și să ne raportăm așa cum e dumnezeiește de frumos spre acest praznic care urmează, cu bucuria sinceră a Nașterii și cu conștiința responsabilității noastre ca și ființe umane în marele plan al lui Dumnezeu, căci spune părintele Arsenie, chip al răbdării, al iubirii și al sfințeniei:
„Timpul, lumea, forfota, toate lucrurile vremelnice vor dispărea ca o fantomă și nu ne va mai rămâne altceva decât veșnicia: „onorurile fug,aurul te părăsește, trupul putrezește, singură veșnicia rămâne”!Va fi bună sau îngrozitoare? Ce zici frate creștine? Te prinzi să te silești la o alergare salvatoare și la o ajungere atât de lăudată de nesfârșitele cete îngerești și să vezi slava Maicii Domnului care, neștiută de tine te-a plâns și te-a ocrotit în toată viața ta? Și în cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise te va încununa , ca pe un biruitor, Hristos Dumnezeu care  se naște Prunc în Bethleemul Iudeii”, Amin.
21 Decembrie 2013.

vineri, 20 decembrie 2013

SUNT LACRIMA

                                                                                                                                                                


Sunt lacrima. Sunt lacrima pruncului ucis
Care-și vede mama doar în vis
Lacrimă căzută din Ochiul Divin
Direct în pântecele care devine, din leagăn,pelin .

Sunt lacrima. Sunt lacrima orfanului abandonat
Care învață colind despre Pruncul Curat
Într-un ...„centru de plasament”...urâtă expresie
Găsită de omenirea cu iubirea-n regresie.

Sunt lacrima. Sunt lacrima mamei 
Care are fiul plecat pe drumul cătanei.
Si-l plânge zguduit în nopți de Crăciun
La lumina icoanei cu-n Hrist taciturn.

Sunt lacrima.Sunt lacrima tatălui meu  cărunțit.
Care privește  poarta, cum i-a putrezit
De când nimeni, doar mama mai pune mâna pe ea.
Copii îi uită, cu-o groapă seamănă poarta;
O groapă cu nea.
Pufoasă și albă... parcă te-ai cerne așa,
Legănat ca-ntr-un ciur sau ca într-un somn;
Mormântul mă cheamă mereu când adorm.

Sunt lacrima . Sunt lacrima întregii patrii
Vândută de iude care-i pupă obrajii;
Patrie care moare cu ochii spre astrele
Unui Întâi Decembrie în culori roș-galben-albastre.

Sunt lacrima. Sunt lacrima călugărului de pe deal
Lacrimă-piatră, clădind ideal.
Lacrimă-fluviu spălând de dureri
Maluri ce fuseră românești până ieri. 
Lacrimă-foc arzând suferințe
Lacrimă-mir, vindecând neputințe.
Lacrimă-stea veghind somnul etern
Al eroilor țării pentru visul suprem.
Lacrimă-crin dăruit mamei mele
Lacrimă-șoaptă că încă iubesc
Tot ce-i frumos din cât întâlnesc.

Sunt lacrima omului  de sărbători
Când casa e plină cu colindători
Când aburi mai ies din cuptorul străbun.
Și parcă miroase și crud, a tutun. 
Sunt lacrimi ce ard amintiri neuitate...
Sărut-mâna mamă... Și adio frate!

Să nu uiți, când plângi , să îți ți în palmă
Lacrima ce sunt... inima-mi adoarmă...



 20-Decembrie 2013
        Dervent

sâmbătă, 7 decembrie 2013

TĂMĂDUIREA FEMEII GÂRBOVE



      

         Frați creștin-ortodocși

Sfinții părinți au rânduit ca astăzi, în toată lumea ortodoxă să se facă amintirea tămăduirii femeii gărbove, și a discuției care a avut loc între Hristos și fariseii adunați în sinagoga din Capernaum. Să revedem și noi pe scurt acest moment: Era sâmbătă, sabatul, zii de odihnă pentru evrei. Hristos învăța mulțimile adunate să-l asculte, legea iubirii, a milei, a îngăduinței, față de neputințele celui de lângă noi, și a desăvârșirii noastre. Între cei veniți la sinagogă era și o femeie gârbovă care, de optsprezece ani, zice Scriptura, avea un duh de neputință neizbutind nicidecum să-și îndrepte coloana vertebrală. Iar Iisus, văzându-o, a chemat-o și ia zis: Femeie, dezlegată ești tu de neputința ta. Și și-a pus mâinile peste ea și ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, fariseii adunați în sinagogă, împreună cu mai marele sinagogii, s-au revoltat și au strigat către popor:„Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze, în ele să veniți și să vă vindecați , nu în ziua sâmbetei!” Iar Hristos le-a răspuns amintindu-le că și ei calcă legea sâmbetei când adapă un animal de povară, cu atât mai drept era ca El să aibă milă de această femeie care, de mulți ani suferea de neputința aceasta.

Să privim mai atent asupra celor relatate. Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Creatorul tuturor celor create, văzute și nevăzute, vede în mulțime pe această femeie care nu mai văzuse cerul de optsprezece ani. Și în inima Lui iubitoare se naște mila. Mila care îl face să o cheme la El și, fără ca ea să ceară, să o vindece. Fariseilor, văzând minunea, li se ridică în inimă gânduri de invidie și ură, însă din gură le ies cuvinte care maschează ura, și o maschează cu ajutorul cuvintelor care par să apere legea lui Moise, legea odihnei de Sabat. O, inimi împietrite, cum oare credeți voi că Dumnezeu se putea mâhni pe vindecarea unui om în zi de Sabat, când El atât de mult a iubit omul că și-a trimis Fiul ca să-l scoată din robia patimilor, și nu oricum, ci prin moarte pe Cruce.

Să privim puțin spre farisei, frați creștini, să luăm puțin aminte la felul lor de a se îndreptății, în numele credinței și a lui Dumnezeu de a se porni cu ură față de minunile lui Hristos. Consider că este necesar să fim atenți la ei, tocmai ca nu cumva să alunecăm și noi, cei ce credem astăzi în Hristos și să săvârșim aceleași păcate, păcate pentru care Hristos, adesea i-a mustrat, și i-a văitat. Să nu se afle în noi cutume ale fariseilor! Și spunem acestea pentru că prea adesea observăm la noi, la creștinii care venim la biserică, forme mai mici sau mai mari de fariseism. Și nu mic păcat este frate creștine, ca tu, în numele legii iubirii să te faci judecătorul unuia sau alteia, să te așezi tu pe scaunul de judecată a lui Dumnezeu, și să hotărăști cine să vină în Rai și cine e vrednic de iad. Și faci aceasta, creștine, chiar aici, în sfânta biserică, în timpul slujbei. Că oare, nu de puține ori poate, ai văzut pe cineva îmbrăcat mai puțin decent, și ai început în gândul tău să Îl judeci și defaimi? În loc să te bucuri că sufletul acela, poate nedus până atunci la biserică, vine așa cum vine, zdrențuit pe interior, imbrăcat indecent pe din afară, dar vine! Și ca să ajungă aici , la Casa lui Hristos , unde și tu vi, și unde Hristos se jertfește iar și iar, și pentru tine, cel ce ești conștient de jertfa lui, și pentru el cel ce încă nu știe ce caută, dar știe să caute, și , ca să ajungă aici, spuneam, Duhul Sfânt a suspinat pentru el cu suspine negrăite, cum zice frumos apostolul Pavel.

Un naufragiat, care se luptă cu valurile mării și ajunge la uscat pe țărmul învecinat curții tale, oare nu îl iei și îl aduci la tine în casă, creștinule, fără să îl mai întrebi atunci de unde este, ce hram poartă, de ce e ud, pe ce corabie era și ce încărcătură avea pe ea? Păi dacă tu faci asemenea faptă, cum oare Dumnezeu să nu se bucure de un suflet hăituit, un suflet naufragiat , căruia corabia sufletului i s-a sfărâmat de valurile furtunilor vieții,,  de suferințe și de boli, de pierderea prematură a celor de lângă el, și totuși căutând alinare în brațele plăcerilor vinovate, a luxului, a banului, a urii și revoltei împotriva semenilor care nu au fost astfel biciuiți de vânturile și valurile vieții, căutând mângâiere oriunde , și negăsind, ajunge aproape mort la limanul Ortodoxiei. Și aici , în sfânta biserică, la sfânta Liturghie, îngerii se bucură pentru el, îi mângâie sufeltul răvășit, îi vindecă Hristos gârbovirea sufletească și îl face să vadă cerul, iar el plânge de fericire că s-a regăsit, iar tu, creștin numindu-te, îl judeci că nu a bătut mătănii, că vine vopsit și ferchezuit, că vine îmbrăcat indecent? Lasă-l frate, creștine, și bucură-te cu el, că uite, pierdut era și s-a aflat. Oi avea timp să-l înveți mai târziu cele ce se cuvine să le știe despre purtarea în biserică. Acum bucură-te și tu și slăvește pe Dumnezeu ca femeia gârbovă vindecată azi, și nu striga la lume în biserică precum fariseii în sinagogă. 

Apropo de acest lucru, oare de ce strigau fariseii și nu s-au dus la Hristos să îi vorbească, așa, omenește? Pentru că nu mai erau băgați în seamă de mulțime!!!  Ei deveniseră mici și neînsemnați și mândria lor îi făcu să devină mânioși și să urle în sinagogă , uitând și de locul unde se află și cărui Dumnezeu slujesc. Să nu semănăm cu ei , frate creștine, să nu urlăm în gândurile noastre, mânioși pe ceea ce vedem și considerăm că nu e corect la cel de lângă noi. Are Dimitrie Cantemir o vorbă frumoasă, frumoasă ca sufletul românului, care spune că: „De multe ori, bucuria mare glasul astupă, și ciuda peste măsură, mintea risipește.”  Să ne privim pe noi înșine, și să ne vedem de păcatele noastre. Și de câte ori ne vin în minte gânduri d judecată către cel de lângă noi, mai ales în biserică, la sfânta Liturghie, să ne amintim că doar pentru ale noastre păcate dăm răspuns după moarte, și nu de ale celuilalt.

Hristos a vindecat astăzi femeia gârbovă. Gârbovi suntem și noi toți, frați creștini. Societatea umană a ajuns să nu mai poată ridica fruntea demn spre cer, păcatele mari ne țin spinarea cocoșată, iar ochii sufletului nu mai văd decât pământul cu grijile lui cotidiene. Am ajuns să ne îndoim și de cer, și de existența lui Dumnezeu, și de minunea sfintei Liturghii. Și acestea le săvârșim noi, cei care suntem creștini ortodocși. Suntem hrăpăreți și lacomi, și aceasta se vede și în biserică. Vine acum boboteaza, iar ne inghesuim , ne certăm , hulim și țipăm ca la târg, ca să luăm o sticluță cu aghiasmă, făcând din sfânta Biserică talcioc. Am ajuns, cum spune o frumoasă rugăciune din Molitfelnic, ca să purtăm numai cu numele și cu vorba adevăratul creștinism. Hristos, frați creștini, grăiește altundeva către farisei:„ Bine a proorocit Isaia despre voi, fățarnicilor, precum este scris: poporul acesta mă cinstește cu buzele, iar inima lui este departe de mine; dar în zadar mă cinstesc, învățând învățături care sunt porunci omenești, căci lăsând porunca lui Dumnezeu țineți datina așezată de oameni.”(Marcu, VII,8) Parcă ne simțim cumva mustrați de aceste cuvinte. Legea lui Dumnezeu am lăsat-o , și ne sfădim cu lumea din biserică pentru niște datini împământenite, dar nu divine. 

Tabloul Evangheliei de astăzi are lumini și umbre. Până acum nea-m ocupat de umbre, și poate prea mult am zăbovit asupra lor, dar am dorit doar să le pronunțăm pentru a le scoate afară din inima noastră, din sufletul nostru al creștinilor ortodocși. Avem însă de urmat Lumina, frați creștini. Lumina lui Hristos care luminează tuturor. Se naște iar în Bethleemul Iudeii, Hristos. Hristos care s-a milostivit de femeia gârbovă, și nu numai de ea , ci de tot neamul omenesc și cu precădere de noi, românii ortodocși de astăzi. Să îl primim și noi în casele sufletelor noastre. Este post, un post frumos și relativ ușor, un post al bucuriei. Spovediti-vă frați creștini, și priviți atent inainte de spovedanie, în sufletele voastre, nu cumva să zacă acolo mânia, invidia față de cineva, vre-un gând negru, vre-o umbră a păcatelor tinereții, Spovediți cu frângere de inimă, nepăsarea fața de copii voștri pe care i-ați lăsat pradă patimilor acestui veac. Pe care nu i-ați învățat mila, iubirea față de cel de lângă el. O tineret român, crescut de părinți schilodiți sufletește de tăvălugul bolșevic. Cum nu mai știi tu să te închini la masă, mulțumind lui Dumnezeu pentru că ți-a dat pâinea cea de toate zilele? Cum ești tu amăgit și nu mai poți simți iubirea pe care ți-o poartă Hristos? Cum ai tu spinarea gârbovită, o spinare de doar optsprezece ani, dar cocoșată de patimile desfrâului hrănite de lumea internautică, așa cum îți place s-o numești, recunoscând parcă nautismul, umezeala sulfetească în care colcăi precum viermii, și nu vrei să te ridici ca un fluture în soare. Și dacă totuși conștiința te mustră, te împiedici de ceilalți, te împiedici de lipicul spiritului de turmă, și nu poți parcă să te desprinzi odată să vezi cerul. Ești atât de preocupat să vezi patimile altora că nu ai răgaz să te vezi pe tine, să te privești o clipă în interior, să lași lumea virtuală și să intri în lumea propriei tale ființe. O, fiu risipitor cu părinți îmbătrâniți de lacrimi.

Frate creștine, când fiul tău leșină, oare nu-l iei la palme să-și revină? Oare nu strigi după ajutor , nu chemi medicii? Nu disperi că-l pierzi? O, cu atât mai mult trebuie să te sperie leșinul sufletesc al copilului tău, al nepotului tău, al prietenului tău, și să-l iei la palme, să incerci cu iubire și cu răbdare să îl aduci la biseerică, dar mai ales cu purtarea ta exemplară, mai cu precădere, și apoi cu cuvântul tău adăugat. Să chemi medicul , preotul să steie de vorbă cu el.  Ce rău îi faci unui copil dacă îl înveți ortodoxia? De ce se lamentează atâția părinți când aud că al lor copil merge la biseică, incepe să țină post? De ce aruncați cu noroi în obrazul călugărilor, când auziți că fiul vostru merge la mănăstiri la slujbele Ortodoxe? Poate că el caută acolo, în Biserică ceea ce tu nu i-ai dăruit: alergând să-i aduci materii, bani, alimente, ahine, ai uitat să-l săruți pe frunte și să îi amintești cât îl iubești. Poate chiar asta caută. Sau fuge de părinții alcoolici și certăreți. De ce vă sperie când își găselte alinarea la pieptul Lui Hristos? Acum vă speriați? acum vă lamentați?  Fericiți și de trei ori fericiți sunteți voi, părinții care aveți copii în biserică.

Luați aminte frați creștini, că femeia gârbovă nu s-a vindecat în cârciumă, sau la piață, sau în fața televizorului, a computerului. Femeia gârbovă s-a tămădiut acolo unde grăia Hristos. Să venim și noi aici, să nu lipsim fără pricini binecuvântate de la biserică, pentru că aici , și doar aici , sufletul se hrănește deplin. Este mângâiat de îngeri, este atins de Harul Duhului Sfânt, se umple de bucuria reîntâlnirii cu cel din care fărâmă este, cu Dumnezeul iubirii, al milei și al îndelungrăbdării. Această Lumină să ne încălzească și pe noi, și aceste vârtuți să le cultivăm în relație cu semenii, oricât de greu ne-ar veni în societatea de astăzi: Iubirea, mila, răbdarea toate acestea dacă le avem dovedim că nu suntem farisei, și că am înteles spiritul și duhul ortodoxiei, nu doar litera ei. Trăim astăzi suferințe trupești , morale și spirituale fără de seamăn, parcă, în istoria omenirii. Și cauza acestora este tocmai îndepărtarea omului de adevărata lui esență: de Divinitate, și mai corect spus , de Hristos Iisus Dumnezeul tuturor oamenilor și al celor care-l cunosc și recunosc, și al celor care refuză acum să i se închine. Și aș aduce iar în auz cuvnitele foarte importante ale sfântului apostol Pavel, citie astăzi:„Că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri.” Și ne îndeamnă Sântul apostol Pavel să luăm armele credinței în mâini, și să ne incingem mijloacele cu adevărul. Dar cine este adevărul dacă nu Hristos, cel care a zis singur despre sine: Eu sunt Calea Adevărul și Viața.

Să luăm aminte cine ne sunt adevărații dușmani, și să învățăm iar să iubim frumosul din om, din natură, din cer. Încheiem cu un scurt dar cuprinzător cuvânt al vrednicului de pomenire părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, părinte care ne-a călăuzit pașii zeci și zeci de ani, ca un far luminos aflat pe malul lacului Techirghiol, pentru sufletele care doreau să ajungă la limanul credinței curate și sfinte, Ortodoxe:„Cauza suferinței umane este înstrăinarea de sine și de semenii săi. Autocunoașterea este lungul drum spre tine însuți. Am auzit de-atâtea ori oameni văicărindu-se: -Ce să mă fac cu tine? – dar niciodată : ce să mă fac cu mine?” Haideți dară frați creștini să urcăm pe drumul acesta al cunoașterii de sine, să zicem: de azi trebuie să încep să mă cunosc în toate profunzimile sufletului meu. Și după ce veți da mândriile , orgoliile, vanitățile, invidiile, preocupările meschine, desfrânările cu gândul și toate necurățiile patimașe la o parte, vă veți uimi și voi să descoperiți ce frumoși sunteți. Pentru că Hristos Dumnezeu ne-a spus: Dumnezei sunteți și fii ai celui PreaÎnalt, iar prin proorocul David zice: Te voi lăuda , pentru că sunt o făptură atât de minunată! Amin.

duminică, 1 decembrie 2013

1 DECEMBRIE 2013






Frați creștini ortodocși,

Astăzi Hristos , prin sfânta Evanghelie , ne amintește despre esența legii lui Moise, și nu doar a lui Moise, ci și a firii noastre umane, a legii morale din noi și a legii Divine, din cer: Iubește pe Domnul Dumnezeul tău,din toată inima ta, din tot sufletul tău , din tot cugetul tău, Iar pe aproapele tău ca pe tine Însuți. Suntem invitați , frați creștini să iubim. Viața unui om fără iubire, este o viață de iad. Pentru că unde iubirea s-a stins, sau stă robită patimilor, și din iubire am pervertito în eros, în patima amorului, acolo, în acel suflet conștiința se îmbată , se otrăvește cu patima și ochii sufletului nu văd că ceea ce trăiește sufletul nu e în nici un caz legea iubirii, instituită de Dumnezeu încă din Rai, când  plăsmuit omul, adusă apoi de Dumnezeu pe Sinai, pe table de piatră și dată lui Moise și poporului evreu, și apoi rescrisă de Hristos pe inima, conștiința și sufletul nostru, al omului.

Iubește pe Domnul Dumnezeul tău. Dar cum putem oare să îl iubim dacă nu îl cunoaștem? Și ca să îl cunoaștem trebuie să îl căutăm, să stăm de vorbă cu El, să muncim cu EL, să ne bucurăm cu el, să suferim cu El, să dormim cu El, să îl chemăm la masa noastră, să-i vizităm casa, sfânta biserică. Aici, În sfânta Biserică întâlnim pe Dumnezeu în toată măreția lui, Aici, pentru că ne iubește, Dumnezeu coboară cerul , frațe creștine, îngerii vin și cântă împreună cu noi, oamenii, Maica Domnului este iar Maică, iar Hristos Dumnezeu se răstignește dinou pe masa sfântului altar. Dacă nu credem așa, așa și nu alt fel, înseamnă că ni s-a amorțit conștiința și nu mai putem vedea pe Dumnezeu în toată splendoarea lui. Frați creștini, Cetele de îngeri se îndulcesc , se minunează văzând căt de mult ne iubește Dumnezeu pe noi oamenii. Se minunează și strigă către cer: cu adevărat mare este taina creștinătății!!!

Mai cunoaștem noi pe Dumnezeu? Știm noi cine este Dumnezeu? El este Dumnezeu, care face minuni. EL este Dumnezeu iubitor și iertător, care iartă păcatele , cu adevărat , prin spovedanie, El care a pus regretul, căința în inima omului, și trezește conștiințe adormite. Trăim minunata perioadă a postului. Haideți să ne spălăm haina sufletului , prin spvedanie, prin împărtășanie. Până când petreceți fără de grijă, până când uiți faptele rele , suspină și te cutremură suflete, că ai un Dumnezeu care te iubește atât de mult, iar tu ești atât de nepăsător de iubirea lui.  Lasă păcatul suflete, pentru că iubirea nu face casă bună cu păcatul. Nici un fel de iubire nu se îngemănează cu patima, pentru că iubirea este scânteie divină, este o fărâmă din Dumnezeu , este o lacrimă căzută din ochii divini peste pământul care suntem, și atât timp cât putem iubi, dar nu vorbim aici de eros, ci de iubirea ca trăire a sufletului, ca stare de spirit, atât timp cât putem iubi frumosul din Cer, din natură, din om, nu suntem pierduți, frați creștini. Dumnezeu este toată lumina din soare, toată lumina din suflet, care a fost, care este și care mai poate să fie, spunea Nicolae Iorga, și Acest Dumnezeu măreț, se coboară într-o iesle, pentru a ne învăța iar să îl iubim pe el, pe el cel ce ne-a creat, pe El cel ce ne Iubește, pe EL cel care e în stare să ardă iar pământul și ca pe o haină să îl schimbe, numai să ne creeze o lume nouă în care să viațuim veșnic cu El, în iubire.

Dar nu e necesar să așteptăm împlinirea vremurilor, frați creștini. Haideți să ne coborâm în peștera întunecată a sufletului nostru, pe Pruncul Iisus. Și dacă nu putem noi să ne scoatem afară toate dobitoacele patimilor să îl chemăm pe el să le Domesticească, să le îmblânzească. Spovediți-vă, vă îndemnăm spovediți-vă. Nu se poate să nu aveți ceva să regretați în relația voastră cu Dumnezeu, cu cel de lângă voi, cu natura,. și cu sinele vostru. Ați păcătuit sigur în vre-un fel, pentru că sunteți oameni. Suntem oameni, dar ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ această taină, Spovedania, care ne dă liniștea conștiinței, și ne sporește iubirea. Nu vzi frate creștine, că ai uneori o tensiune între tine și un alt om, și parcă nu ai stare, liniște, nu dormi nopțile și te frămânți, aducându-ți argumente peste argumente, cum că tu ai dreptate, și el a greșit. Însă , și așa să fie, mai mare este pacea ta decât dreptatea tas. Mai de preț îți este somnul fără griji decât neliniștea dreptății. Împacă-te într-un fel. Sfânta scriptură spune: împacă-te cu pârâșul tău cât ești cu el pe cale. Și pârâșul este conștiința.  Dacă nu ne împăcăm cu ea, și murim neîmpăcați, grea ne va fi veșnicia.

Să îl iubim pe Dumnezeu frați creștini. Să credem cu tărie în EL, să îl căutăm, să îl aflăm în inima noastră, și să ne agățăm de el , ca și pruncul  de poala hainei mamei lui, și de acolo, din Rsiul nostru interior, să ne facem viața rai, să împrăștiem razele iubirii, și către semenul nostru. Voltaire spunea cândva că „Dacă este o greutate să crezi în Dumnezeu, doar pentru că nu l-ai văzut, este o absurditate să nu crezi în EL, când ne-a lăsat conștiința.”

Oare de ce ne cere Dumnezeu să îl iubim? Are el așa nevoie de iubirea noastră? Frați creștini, dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, care a picurat în noi o fărâmă din Dumnezeirea lui, și ne-a făcut nemuritori,cum putem pretinde că iubim omul ? Fugi de omul care-și vorbește de rău unul din părinți! Cine își judecă mamă sau tată că nu i-a dat, sau că nu i-a făcut, acela repede te va înșela în așteptări. Așa este și cu Dumnezeu. Cine se îndoiește de existența lui Dumnezeu, pentru că l-a căutat printre astre, și nu l-a găsit, acela atât de deplâns este, că nu a știut să-l caute pe Dumnezeu în El. Și vedea nemărginirea ființei lui, și-i era suficient.

Am putea vorbi mult despre iubirea de Dumnezeu, pentru că vorbim despre iubirea nemărginitei iubiri a celui Care a creat omul , și l-a creat nu oricum, ci după chipul și asemănarea Lui. Ne-a creat capabili de iubire, iar noi ne-am pervertit iubirea in patos, în eros, în deșănțate sentimente, am pus iubirea de semen mai presus de iubirea Divină , și am călcat în picioare legile firii prea adesea, ca să ne săturăm noi poftele. Însă nu despre patimi vrem să vorbim astăzi, deși de la acest amvon, adesea vă amintim să duceți o viață morală. Astăzi însă e o zi de sărbătoare este sărbătoare nu doar pentru că este ziua domnului, Duminică Noi românii, ne serbăm astăzi ziua națională, și aș dori să ne amintim cum au știut strămoșii noștri să iubească pe Dumnezeu . Un Dumnezeu propovăduit de sf ap Andrei, pe meleagurile sciției mici, un Dumnezeu pentru care Românii și-au jertfit ani la rând cei mai frumoși oameni pentru credința ortodoxă. Călcăm pe pământ udat de sângele martirilor, a mucenicilor. De la primele persecuții împotriva creștinilor , până la ultimele , nu a fost generație care să nu deie tributul ei apărării ortodoxiei. Războaiele cu neamurile care vroiau să ne subjuge , să ne ia rezervele naturale ale acestei frumoase țări, să ne terfeleacă ortodoxia  și să ne aducă cine știe ce credințe plăsmuite de minți bolnave, și nu de Dumnezeu. De ce spun minți bolnave când vorbesc de marii iluminați ai lumii? Păi numai o minte bolnavă poate să refuze pe Hristos și să-și plăsmuiască un alt Dumnezeu. Numai mințile bolnave dărâmă crucile de pe biserici sau de pe case și își așează semiluni sau steaua roșie. Numai minți bolnave , conștiințe vândute banului pot să ne ceară nouă , Românilor ortodocși să fim toleranți cu deviațiile de tot felul, cu minoritățile de tot felul și să nu vadă că noi, românii trăim din tot deauna alături și împreună cu tot felul de astfel de oameni, și trăim în pace.  Pe pământul pe care stați acum, pe pământul dobrogeam trăiesc alături de noi, românii 16 minorități naționale, religioase și de cultură, normal, în sitatia în care pe pămantul românesc sunt 18 minoritați.  Și nu am avut nevoie de  Consiliul Europei atâtția mii de ani ca să ne învețe strategii de „multiculturality”, și nici de Consiliul Mondial al Religiilor. Pur și simplu, dacă vecinul meu era la necaz, era căzut în șanț sau în primejdie, l-am ajutat, fără să îl întreb dacă e șvab, tătar, ungur, turc, lipovean, ucrainian, popovit, evenghelist de ziua a șaptea sau ateu. Însă nu l-am iubit mai mult decât propria-mi ortodoxie. Când a vrut să-mi ia crucea, icoana din casă, ouăle roșii de pe masă, tradiția mea creștină ortodoxă, românul s-a făcut sfinx, românul s-a făcut sabie, românul s-a făcut mucenic. Suntem urmașii celor care au preferat să-și vadă copii decapitați decât să lase generațiilor viitoare o cultură și un cult străin de ortodoxia noastră bimilenară, de creștinismul nostru de rit răsăritean. Aceasta ne obligă frați creștini. Pe toți, indiferent de vârstă. Bunicii trebuie să ducă mai departe tradiția așa cum au primit-o de la bunicii lor. Maturii tre să-și crească fii în biserica ortodoxă. Fugiți de secte! Fugiți de patimile mizerabile ale occidentului. Nu vă lăsați ademeniți de droguri , tineri români! Fugiți de avorturi, și aici trebuie să vă îndemnăm să luați aminte, avem în România peste 15 milioane de avorturi înregistrate din 1990 până în martie 2012!!! Frați creștini; stopați această competiție a morții!!! Frați creștini, este aproape încă o dată populația țării. Gândiți-vă că Bulgaria are 7 milioane de locuitori, iar noi avem 15 milioane de avorturi??? Gândiți-vă că Ungaria are 9 milioane de locuitori din care aproape iar noi avem 15 miloane de copii uciși înainte de a rosti cuvântul mamă. Nu vedeți că marile puteri nu ne mai cuceresc cu tancurile? Au venit, ne-au adus cabinete de planificare familială, și ne lasă să ne ucidem singuri! Nu ne mai smulg crucile de pe biserici, ne ceartă că le construim, și ne suflă mereu în urechi că sunt prea multe, și prea puține spitale. Dar cine are oare interesul să avem o populație bolnavă, care să umple spitalele, în loc să avem edifii de cult și cultură, care să formeze caractere sănătoase?

Au renunțat să ne mai verse sângele. Nu mai înfundă pușcăriile și spitalele de psihiatrie cu elita românească. Au văzut că ciuma roșie, comunismul ateu nu aprins pe pâmântul românesc. Acum ne spală creierii încercând să ne aducă în mass media bombe informaționale. Suntem bombardați cu tot felul de știri, doar doar ne-om năucii mințile și apoi să ne decreștineze. Nu vedeți că acum suntem arătați cu degetul că trăim în evul mediu, că ne închinăm la sfintele moaște? De unde oare aversiunea acesta față de tot ce e tradiție româneacă? Nu vă lăsați români! Treziți-vă și vedeți că acum avem dușmani mult mai vicleni. De două mii de ani se chinuie să ne distrugă. Vecinii nu ne sunt prieteni, Aliații vor doar să ne iaaurul , pădurile , pietrele , sarea, petrolul ce-a rămas după ce l-am dat când unora când altora, Vor să ia și să lase în schimb credințe schiloade într-un Dumnezeu pe care parcă l-ar chema Hristos, dar un Hristos fără crucee, fără Icoană, fără Maica Domnului, fără preot și tainele bisericii. Un Hristos căruia poți să-i spui foarte bine și buda, hindu, Mohamed, Iehova. Dar mai bine, nu-i zicem noi, marele arhitect? Că tot a devenit masoneria din organizație secretă, organizație discretă. Deșteaptă-te Române!!!! Imnul nostru parcă ar fi o trâmbiță înaintea apocalipsei, frați creștini. Este un ultim strigăt disperat al lui Dumnezeu, către nația aceasta creștină, blândă ca o mioriță din balada Miorița, capabilă de jertfă ca și Meșterul Manole, aprigă și iute la mânie precum Iancu Jianu, vestită ca și badea Cârțan.

Suntem datori să lăsăm celor ce vin după noi ceea ce am primit de la ai noștri, frați creștini. Și dacă țara aceasta bogată cu oameni săraci, mai are ceva de preț. Aceasta este tradiția creștină ortodoxă! Și aceasta o știe și dușmanul nostru, și de aceea se luptă de două mi de ani să o smulgă din inima românilor. E greu pentru că ne-am născut creștini, nu ne-am făcut creștini. Apostolul Andrei, din toate călătoriile sale, aici, în Dobrogea de azi a zăbovit cel mai mult timp, pentru că a dat peste o populație pașnică, monoteistă, și repede primitoare a propovăduirii lui.  Și oare întâmplător este că în vecinătatea peșterii Sf Andrei se află Cetatea numită astăzi Adamclisi, în care avem ruinele a 7 mari biserici? Cui îi trebuiau aceste biserici, dacă nu era o viață intens creltină în zonă, frați creștini? Nu vă lăsați înșelați de lătrăturile presei vândute masoneriei care încearcă să vă picure minciuna faptului că noi nu am fost chiar creștini, și că noi nu am fost creștinați de sf Andrei, și că , de fapt, nici nu prea ne-am născut pe aici, că suntem venetici. 

Tineret român, îți vine vremea să dai și tu sânge și vieți pentru a apăra adevărul, ortodoxia limba și ființa ta de român! Până atunci  nu uita că nu mai lupți cu turcii, cu muscalii, cu ungurii. Aceștia sunt și ei victime colaterale ale unui război nevăzut. Arma noastră trebuie să rămână în primul rând rugăciunea. Hrăniți-vă acum sufletul cu rugăciunea particulară, cu liturghia și darurile ei, armați-vă sufletele cu armele credinței, că aprig este războiul ocult pe care-l pregătesc lojele. Dar nu neapărat de frica unui viitor sumbru să faceți aceasta, ci pentru că trebuie să nu uitați că doar rugându-vă, vă hrăniți sufletul, vă dezvoltați iubirea de Dumnezeu , de semeni. Fără o relație strânsă cu Dumnezeu la primul vânt al unei încercări ne sfărâmăm corabia sufletului.

Încheiem cu îndemnul părintelui Arsenie Papacioc, indemn care vine să desăvârșească cele grăite până acum: „La Sfânta Liturghie primești într-un fel deosebit Harul lui Dumnezeu, tăria cea mare a creștinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru viața și lupta împotriva puterilor întunericului. ” amin.