sâmbătă, 7 decembrie 2013

TĂMĂDUIREA FEMEII GÂRBOVE



      

         Frați creștin-ortodocși

Sfinții părinți au rânduit ca astăzi, în toată lumea ortodoxă să se facă amintirea tămăduirii femeii gărbove, și a discuției care a avut loc între Hristos și fariseii adunați în sinagoga din Capernaum. Să revedem și noi pe scurt acest moment: Era sâmbătă, sabatul, zii de odihnă pentru evrei. Hristos învăța mulțimile adunate să-l asculte, legea iubirii, a milei, a îngăduinței, față de neputințele celui de lângă noi, și a desăvârșirii noastre. Între cei veniți la sinagogă era și o femeie gârbovă care, de optsprezece ani, zice Scriptura, avea un duh de neputință neizbutind nicidecum să-și îndrepte coloana vertebrală. Iar Iisus, văzându-o, a chemat-o și ia zis: Femeie, dezlegată ești tu de neputința ta. Și și-a pus mâinile peste ea și ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, fariseii adunați în sinagogă, împreună cu mai marele sinagogii, s-au revoltat și au strigat către popor:„Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze, în ele să veniți și să vă vindecați , nu în ziua sâmbetei!” Iar Hristos le-a răspuns amintindu-le că și ei calcă legea sâmbetei când adapă un animal de povară, cu atât mai drept era ca El să aibă milă de această femeie care, de mulți ani suferea de neputința aceasta.

Să privim mai atent asupra celor relatate. Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Creatorul tuturor celor create, văzute și nevăzute, vede în mulțime pe această femeie care nu mai văzuse cerul de optsprezece ani. Și în inima Lui iubitoare se naște mila. Mila care îl face să o cheme la El și, fără ca ea să ceară, să o vindece. Fariseilor, văzând minunea, li se ridică în inimă gânduri de invidie și ură, însă din gură le ies cuvinte care maschează ura, și o maschează cu ajutorul cuvintelor care par să apere legea lui Moise, legea odihnei de Sabat. O, inimi împietrite, cum oare credeți voi că Dumnezeu se putea mâhni pe vindecarea unui om în zi de Sabat, când El atât de mult a iubit omul că și-a trimis Fiul ca să-l scoată din robia patimilor, și nu oricum, ci prin moarte pe Cruce.

Să privim puțin spre farisei, frați creștini, să luăm puțin aminte la felul lor de a se îndreptății, în numele credinței și a lui Dumnezeu de a se porni cu ură față de minunile lui Hristos. Consider că este necesar să fim atenți la ei, tocmai ca nu cumva să alunecăm și noi, cei ce credem astăzi în Hristos și să săvârșim aceleași păcate, păcate pentru care Hristos, adesea i-a mustrat, și i-a văitat. Să nu se afle în noi cutume ale fariseilor! Și spunem acestea pentru că prea adesea observăm la noi, la creștinii care venim la biserică, forme mai mici sau mai mari de fariseism. Și nu mic păcat este frate creștine, ca tu, în numele legii iubirii să te faci judecătorul unuia sau alteia, să te așezi tu pe scaunul de judecată a lui Dumnezeu, și să hotărăști cine să vină în Rai și cine e vrednic de iad. Și faci aceasta, creștine, chiar aici, în sfânta biserică, în timpul slujbei. Că oare, nu de puține ori poate, ai văzut pe cineva îmbrăcat mai puțin decent, și ai început în gândul tău să Îl judeci și defaimi? În loc să te bucuri că sufletul acela, poate nedus până atunci la biserică, vine așa cum vine, zdrențuit pe interior, imbrăcat indecent pe din afară, dar vine! Și ca să ajungă aici , la Casa lui Hristos , unde și tu vi, și unde Hristos se jertfește iar și iar, și pentru tine, cel ce ești conștient de jertfa lui, și pentru el cel ce încă nu știe ce caută, dar știe să caute, și , ca să ajungă aici, spuneam, Duhul Sfânt a suspinat pentru el cu suspine negrăite, cum zice frumos apostolul Pavel.

Un naufragiat, care se luptă cu valurile mării și ajunge la uscat pe țărmul învecinat curții tale, oare nu îl iei și îl aduci la tine în casă, creștinule, fără să îl mai întrebi atunci de unde este, ce hram poartă, de ce e ud, pe ce corabie era și ce încărcătură avea pe ea? Păi dacă tu faci asemenea faptă, cum oare Dumnezeu să nu se bucure de un suflet hăituit, un suflet naufragiat , căruia corabia sufletului i s-a sfărâmat de valurile furtunilor vieții,,  de suferințe și de boli, de pierderea prematură a celor de lângă el, și totuși căutând alinare în brațele plăcerilor vinovate, a luxului, a banului, a urii și revoltei împotriva semenilor care nu au fost astfel biciuiți de vânturile și valurile vieții, căutând mângâiere oriunde , și negăsind, ajunge aproape mort la limanul Ortodoxiei. Și aici , în sfânta biserică, la sfânta Liturghie, îngerii se bucură pentru el, îi mângâie sufeltul răvășit, îi vindecă Hristos gârbovirea sufletească și îl face să vadă cerul, iar el plânge de fericire că s-a regăsit, iar tu, creștin numindu-te, îl judeci că nu a bătut mătănii, că vine vopsit și ferchezuit, că vine îmbrăcat indecent? Lasă-l frate, creștine, și bucură-te cu el, că uite, pierdut era și s-a aflat. Oi avea timp să-l înveți mai târziu cele ce se cuvine să le știe despre purtarea în biserică. Acum bucură-te și tu și slăvește pe Dumnezeu ca femeia gârbovă vindecată azi, și nu striga la lume în biserică precum fariseii în sinagogă. 

Apropo de acest lucru, oare de ce strigau fariseii și nu s-au dus la Hristos să îi vorbească, așa, omenește? Pentru că nu mai erau băgați în seamă de mulțime!!!  Ei deveniseră mici și neînsemnați și mândria lor îi făcu să devină mânioși și să urle în sinagogă , uitând și de locul unde se află și cărui Dumnezeu slujesc. Să nu semănăm cu ei , frate creștine, să nu urlăm în gândurile noastre, mânioși pe ceea ce vedem și considerăm că nu e corect la cel de lângă noi. Are Dimitrie Cantemir o vorbă frumoasă, frumoasă ca sufletul românului, care spune că: „De multe ori, bucuria mare glasul astupă, și ciuda peste măsură, mintea risipește.”  Să ne privim pe noi înșine, și să ne vedem de păcatele noastre. Și de câte ori ne vin în minte gânduri d judecată către cel de lângă noi, mai ales în biserică, la sfânta Liturghie, să ne amintim că doar pentru ale noastre păcate dăm răspuns după moarte, și nu de ale celuilalt.

Hristos a vindecat astăzi femeia gârbovă. Gârbovi suntem și noi toți, frați creștini. Societatea umană a ajuns să nu mai poată ridica fruntea demn spre cer, păcatele mari ne țin spinarea cocoșată, iar ochii sufletului nu mai văd decât pământul cu grijile lui cotidiene. Am ajuns să ne îndoim și de cer, și de existența lui Dumnezeu, și de minunea sfintei Liturghii. Și acestea le săvârșim noi, cei care suntem creștini ortodocși. Suntem hrăpăreți și lacomi, și aceasta se vede și în biserică. Vine acum boboteaza, iar ne inghesuim , ne certăm , hulim și țipăm ca la târg, ca să luăm o sticluță cu aghiasmă, făcând din sfânta Biserică talcioc. Am ajuns, cum spune o frumoasă rugăciune din Molitfelnic, ca să purtăm numai cu numele și cu vorba adevăratul creștinism. Hristos, frați creștini, grăiește altundeva către farisei:„ Bine a proorocit Isaia despre voi, fățarnicilor, precum este scris: poporul acesta mă cinstește cu buzele, iar inima lui este departe de mine; dar în zadar mă cinstesc, învățând învățături care sunt porunci omenești, căci lăsând porunca lui Dumnezeu țineți datina așezată de oameni.”(Marcu, VII,8) Parcă ne simțim cumva mustrați de aceste cuvinte. Legea lui Dumnezeu am lăsat-o , și ne sfădim cu lumea din biserică pentru niște datini împământenite, dar nu divine. 

Tabloul Evangheliei de astăzi are lumini și umbre. Până acum nea-m ocupat de umbre, și poate prea mult am zăbovit asupra lor, dar am dorit doar să le pronunțăm pentru a le scoate afară din inima noastră, din sufletul nostru al creștinilor ortodocși. Avem însă de urmat Lumina, frați creștini. Lumina lui Hristos care luminează tuturor. Se naște iar în Bethleemul Iudeii, Hristos. Hristos care s-a milostivit de femeia gârbovă, și nu numai de ea , ci de tot neamul omenesc și cu precădere de noi, românii ortodocși de astăzi. Să îl primim și noi în casele sufletelor noastre. Este post, un post frumos și relativ ușor, un post al bucuriei. Spovediti-vă frați creștini, și priviți atent inainte de spovedanie, în sufletele voastre, nu cumva să zacă acolo mânia, invidia față de cineva, vre-un gând negru, vre-o umbră a păcatelor tinereții, Spovediți cu frângere de inimă, nepăsarea fața de copii voștri pe care i-ați lăsat pradă patimilor acestui veac. Pe care nu i-ați învățat mila, iubirea față de cel de lângă el. O tineret român, crescut de părinți schilodiți sufletește de tăvălugul bolșevic. Cum nu mai știi tu să te închini la masă, mulțumind lui Dumnezeu pentru că ți-a dat pâinea cea de toate zilele? Cum ești tu amăgit și nu mai poți simți iubirea pe care ți-o poartă Hristos? Cum ai tu spinarea gârbovită, o spinare de doar optsprezece ani, dar cocoșată de patimile desfrâului hrănite de lumea internautică, așa cum îți place s-o numești, recunoscând parcă nautismul, umezeala sulfetească în care colcăi precum viermii, și nu vrei să te ridici ca un fluture în soare. Și dacă totuși conștiința te mustră, te împiedici de ceilalți, te împiedici de lipicul spiritului de turmă, și nu poți parcă să te desprinzi odată să vezi cerul. Ești atât de preocupat să vezi patimile altora că nu ai răgaz să te vezi pe tine, să te privești o clipă în interior, să lași lumea virtuală și să intri în lumea propriei tale ființe. O, fiu risipitor cu părinți îmbătrâniți de lacrimi.

Frate creștine, când fiul tău leșină, oare nu-l iei la palme să-și revină? Oare nu strigi după ajutor , nu chemi medicii? Nu disperi că-l pierzi? O, cu atât mai mult trebuie să te sperie leșinul sufletesc al copilului tău, al nepotului tău, al prietenului tău, și să-l iei la palme, să incerci cu iubire și cu răbdare să îl aduci la biseerică, dar mai ales cu purtarea ta exemplară, mai cu precădere, și apoi cu cuvântul tău adăugat. Să chemi medicul , preotul să steie de vorbă cu el.  Ce rău îi faci unui copil dacă îl înveți ortodoxia? De ce se lamentează atâția părinți când aud că al lor copil merge la biseică, incepe să țină post? De ce aruncați cu noroi în obrazul călugărilor, când auziți că fiul vostru merge la mănăstiri la slujbele Ortodoxe? Poate că el caută acolo, în Biserică ceea ce tu nu i-ai dăruit: alergând să-i aduci materii, bani, alimente, ahine, ai uitat să-l săruți pe frunte și să îi amintești cât îl iubești. Poate chiar asta caută. Sau fuge de părinții alcoolici și certăreți. De ce vă sperie când își găselte alinarea la pieptul Lui Hristos? Acum vă speriați? acum vă lamentați?  Fericiți și de trei ori fericiți sunteți voi, părinții care aveți copii în biserică.

Luați aminte frați creștini, că femeia gârbovă nu s-a vindecat în cârciumă, sau la piață, sau în fața televizorului, a computerului. Femeia gârbovă s-a tămădiut acolo unde grăia Hristos. Să venim și noi aici, să nu lipsim fără pricini binecuvântate de la biserică, pentru că aici , și doar aici , sufletul se hrănește deplin. Este mângâiat de îngeri, este atins de Harul Duhului Sfânt, se umple de bucuria reîntâlnirii cu cel din care fărâmă este, cu Dumnezeul iubirii, al milei și al îndelungrăbdării. Această Lumină să ne încălzească și pe noi, și aceste vârtuți să le cultivăm în relație cu semenii, oricât de greu ne-ar veni în societatea de astăzi: Iubirea, mila, răbdarea toate acestea dacă le avem dovedim că nu suntem farisei, și că am înteles spiritul și duhul ortodoxiei, nu doar litera ei. Trăim astăzi suferințe trupești , morale și spirituale fără de seamăn, parcă, în istoria omenirii. Și cauza acestora este tocmai îndepărtarea omului de adevărata lui esență: de Divinitate, și mai corect spus , de Hristos Iisus Dumnezeul tuturor oamenilor și al celor care-l cunosc și recunosc, și al celor care refuză acum să i se închine. Și aș aduce iar în auz cuvnitele foarte importante ale sfântului apostol Pavel, citie astăzi:„Că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri.” Și ne îndeamnă Sântul apostol Pavel să luăm armele credinței în mâini, și să ne incingem mijloacele cu adevărul. Dar cine este adevărul dacă nu Hristos, cel care a zis singur despre sine: Eu sunt Calea Adevărul și Viața.

Să luăm aminte cine ne sunt adevărații dușmani, și să învățăm iar să iubim frumosul din om, din natură, din cer. Încheiem cu un scurt dar cuprinzător cuvânt al vrednicului de pomenire părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, părinte care ne-a călăuzit pașii zeci și zeci de ani, ca un far luminos aflat pe malul lacului Techirghiol, pentru sufletele care doreau să ajungă la limanul credinței curate și sfinte, Ortodoxe:„Cauza suferinței umane este înstrăinarea de sine și de semenii săi. Autocunoașterea este lungul drum spre tine însuți. Am auzit de-atâtea ori oameni văicărindu-se: -Ce să mă fac cu tine? – dar niciodată : ce să mă fac cu mine?” Haideți dară frați creștini să urcăm pe drumul acesta al cunoașterii de sine, să zicem: de azi trebuie să încep să mă cunosc în toate profunzimile sufletului meu. Și după ce veți da mândriile , orgoliile, vanitățile, invidiile, preocupările meschine, desfrânările cu gândul și toate necurățiile patimașe la o parte, vă veți uimi și voi să descoperiți ce frumoși sunteți. Pentru că Hristos Dumnezeu ne-a spus: Dumnezei sunteți și fii ai celui PreaÎnalt, iar prin proorocul David zice: Te voi lăuda , pentru că sunt o făptură atât de minunată! Amin.

Niciun comentariu: