miercuri, 29 ianuarie 2014

ÎMI CURGE PRIN VENE








Îmi curge prin vene, în valuri albastre,
O Dunăre repede, un fluviu posac;
Se revarsă-n priviri, în rărunchi, în organe,
Se suie în creier, și-n limbă.... și tac.

Îmi curge-n artere țărâna câmpiei;
Tot bărăganul meu  galben, bogat,
Plămânii-mi irigă și inima-mi vie,
Și-mi face din unghii un plug de arat.

Îmi curge Ceahlăul prin sufletu-mi singur
Ca seva din muguri de pini și de brad;
Și verde fiind tot contemplu amurgul
Privind peste creste, semeț ca un dac.

Îmi vuie prin vase un viscol  nervos
Cu albe troiene cât cerul de mari;
Nămeți mi-au umplut  tot sistemul osos
Și părul mi-e alb...de un alb funerar!


 scrisă azi 29 ianuarie 2014
în a patra zi de viscol splendid
Dervent




joi, 23 ianuarie 2014

MOARTEA MAMEI MARIA




             Offff.. a trebuit să merg la înmormântarea Mariei............... Maria, mamă a 5 copii între 9 și 22 de ani. Sunt sensibil la lacrima altuia. Iară când lacrima altuia e pentru mama pe care-o așează în groapă.... Foarte greu.  Azi a venit E., fata cea mare la mine să se spovedească. Zice: din cauza sărăciei , părinte, trebuie să mă duc in Italia sa am grijă de un bătrân. Mama a murit de ziua mea... mă mustră conștiinta ca nu am avut grijă de ea, si acum mă duc să ingrijesc străinii... Scriu și plâng. nu mai am parcă nici cuvinte. Am lacrimi. Maria , sora Maria a iubit mult Derventul. E. nu prea vroia să vină; pleca de aici, certată cu mama ei. Acum plângea în hohote ca nu o mai are.. Și eu plângeam în șoaptă, să nu ma audă. Am îmbărbătat-o cât am putut. Dar cum să îmbărbătezi o fată  care pleacă să muncească în depărtări, lăsându-și două surioare de 13 și 11 ani, și-un fratior de 9 pe mâna altui frate, mai mare decât ea, și a concubinei acestuia? Cum să o îmbărbătezi pe copila aceasta de 19 ani care , crescând si fără energie electrică adesea, era totuși olimpică? Cum? o fată care cu o săptămână în urmă își lăsa mama acolo, ÎN MORMÂNT, și ea pleca mai departe să înfrunte viața. Și atunci am lăsat-o să plângă. Să plângă lacrimilei să ude pământul in care si-a lăsat mama. Și lacrimile acestea vor ajunge pe obrajii mamei. Si atunci tot cerul se va uimi de durerea acestei copile! Și atunci tot cerul va tremura pentru jertfa acestei copile care pleaca afară să spele străinii, cu lacrimile ei , cu suferinta despărtirii de surorile si fratiorul ei drag. ... Ascunde-ți soare raza ta și rușinează-te, pentru că eu nu mai pot privi suferința acestor copii. Mi-e prea mult!!! Mie îmi este peste puteri. Și totuși, privindu-o pe E parcă priveam spre o sfântă fecioară care plutea pe un nor. Norul alb al suferințelor . Calcă peste ele, o frig tălpile inimii, o ard venele duhului, dar calcă pe acest nor și plânge. Dar merge pe calea vieții ei mai departe. A îngenunchiat-o pierderea mamei ei. Și pierderea casei , și acum iată, depărtarea de surioarele ei, dar e încă vie. Acum ea e mama celor 4 frati. Ea poartă acum samarul. și-l poartă pe norul suferinței. Dumnezeu să te mângâie E, așa cum știe el mai bine.

duminică, 12 ianuarie 2014

NIMIC NU MAI POT CERE





Nimic nu mai pot cere,
Că toate mi le-ai dat:
În sărăcie-avere
Cum alții n-au visat.

În plâns o bucurie 
Nespusă în cuvinte;
Singur fiind, mulțime
De inimi dragi, în mine.

Mi-ai dat în viață clipa 
Amorului etern
Și mi-ai luat veșnicia
Din timpul efemer.

Tu mi-ai făcut din scâncet
Și vorbă și cuvânt
Și-ai plămădit din zâmbet
Călcări de jurământ.

Mi-ai așezat sărutul iubirilor pe sân,
Și pe obraz sărut de iudă, vânzător,
Și cruci mi-ai pus pe umeri,  durere-n ochiul plâns
C-o văd pe a mea mamă privindu-mă cum mor.

Nimic nu-ți mai pot cere
Când prietenii mă-nșeală;
Aștept s-arunce pietre 
Și vorbe de ocară. 

Și când atâtea doruri 
Mi-ai pus în suflet, Doamne ,
Ce-mi zboară printre nouri
Purtați de vânt, în zare,
Ce altă pace oare 
Să îți mai cer mai pot
Când ard precum fitilul 
Tăcut si singur ... tot. 

 8 ianuarie 2014
Dervent



sâmbătă, 11 ianuarie 2014

ÎNCEPUTUL PROPOVĂDUIRII (Duminica de după Bobotează)






„Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”


Frați creștini-ortodocși,
Iată-ne ajunși astăzi în duminica de după Botezul Domnului, în care sfinții părinți au marcat începutul propovăduirii lui Hristos.  Și Hristos Iisus, Domnul nostru , își începe propovăduirea cu aceleași cuvinte pe care le rostea și sfântul Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”.  Așa încpe marea lucrare de mântuire a omului: cu Pocăința. Fără pocăință nu putem ajunge la celelalte fapte minunate ale propovăduirii. Fără pocăință nu putem ajunge la minunile de pe marea Galileii, fără pocăință nu putem ajunge la momentul acela memorabil în care sfântul apostol Petru striga: „Doamne , mântuiește-ne că pierim!”, fără pocăință nu putem ajunge să ne vedem copii vindecați și înviați sufletește, fără pocăință nu putem să ne bucurăm cu fecioarele înțelepte, fără pocăință nu putem să ne identificăm cu fiul risipitor, fără pocăință nu putem să ajungem pe Tabor, la Schimbarea la față, fără pocăință nu putem să ajungem la Florii, să strigăm și noi cu pruncii evreilor care încă sug la sânul mamei : Osana întru cei de sus; fără pocăință nu putem să ajungem la cruce, la Înviere, la Înălțare, la Dobândirea Duhului Sfânt, la iubirea necondiționată a lui Hristos , Dumnezeu. Fără pocăință Împărăția Cerurilor rămâne doar aproape, și nu intră în inimile noastre.  Așadar dacă atât de mare este darul pocăinței, și atâtea bunătăți ne aduce ea vieții noastre spiritual-sufletești dar și celei materiale, trupești, să ne aplecăm puțin asupra ei, ca să învățăm ce este și cum trebuie făcută.
Cred că cea mai frumoasă definiție a pocăinței și mai de înțeles de către noi, cei ce trăim vremile și vremurile acestea ale societății secularizate, am găsit-o la părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul de la mănăstirea Sf Maria- Techirghiol, care spune: cum au ajuns sufletele în Împărăție? Puțin timp, trăit bine!” Pocăința , frați creștini se învață ascultând și însușindu-ne în viață tot ceea ce Hristos ne-a predat ca și vârtuți creștine: Credința , Nădejdea și Dragostea. Cuvântul acesta, pocăință, înseamnă renunțarea la păcat, înseamnă schimbare de bună voie și conștientă a vieții noastre, o schimbare în bine, în simplitate, în smerenie, în înfrânarea poftelor și a pornirilor păcătoase. Constă în călirea voinței noastre în a lupta cu răul din noi, cu patimile pe care singuri ni le-am îngăduit, le-am hrănit uneori, le-am adăpat cu lacrimi poate, lacrimi de ciudă, de mânie, de deznădejde, și le-am lăsat să se înmulțească în sufletele noastre precum pirul și bălăriile într-un ogor. Pocăința constă în desțelenirea sufletului și în plantarea în el a vârtuților și faptelor creștine, a milei, a iubirii de aproapele și de cel ce ne-a făcut rău, a respectului față de valorile celuilalt.  Pocăința înseamnă indepărtarea de păcat , cu hotărârea fermă de a nu îl mai săvârși, și așezarea inimii și a sufletului nostru în palmele lui Hristos. Pocăința înseamnă să ai conștient pe Dumnezeu de Tată și Biserica de mamă. Să te identifici cu valorile bisericii creștine, să te bucuri și să te hrănești cu Sfintele ei Taine, să îți însușești calitatea de fiu al bisericii și să îi privești pe cei din ea ca și pe frați ai tăi. Și frate pe frate se ajută , se sprijină pe calea către Casa cea de Sus, către Împărăția Cerurilor.
Dar cum să ne pocăim , frați ortodocși?  Pocăința incepe cu recunoașterea răului din noi. Și aceasta necesită sinceritate cu noi înșine , puțin răgaz, și timp dedicat sufletului nostru. Trebuie să găsim în noi răul pe care ni-l facem singuri, sau îl facem celor din jur, oamenilor, prietenilor, poate, fraților, vietăților și naturii în general, și lui Dumnezeu.  După ce ni l-am recunoscut trebuie să ne pară sincer rău, și să ne certăm pe noi înșine pt acel rău, să nu ne justificăm fapta dând vina pe altcineva, pe altceva, pe sistem, pe societate, pe timpuri, pe educație. Nu , răul ca să moară în noi, sau măcar să fie legat trebuie să fie însușit. E al nostru și ne pare rău de el. Și mi-e rușine cu el. Și rușinea îmi aduce umilință. Și umilința lacrimi pentru răul făcut, și lacrima mă face să nu îl suport în mine, și simt să-l scot afară. Îl dăm afară pentru că vrem să aducem în inimă Împărăția lui Dumnezeu. Și afară îl dăm cu spovedania sinceră la preot, cu mărturisirea păcatelor și cererea expresă a unui indreptar de viață, a unui canon. Nu plecați de la spovedanie fără să cereți un mic canon. Canon , din limba greacă, înseamnă îndreptar. De aceea nu trebuie să priviți canonul de la spovedanie ca o pedeapsa dată de preot, ca sp nu te mai pedepsească Dumnezeu. Nu! Canonul este un tratament medicamentos sufletesc, poate uneori amar , poate uneori dureros, sau anevoios, dar totdeauna vindecător. De aceeea sfătuim să fiți sinceri cu duhovnicul, să spuneti fără-de-legile așa cum le-ați săvârșit, fără ocolișuri, fără ascunzișuri, fără să învinuiți pe alții. Pentru că și la medic mergând, dacă nu spui suferința așa cum este, oricât de rușinos ar fi locul afectat, nici medicul nu poate hotărâ diagnosticul și nici tu nu pleci cu posibilitatea tămăduirii, pentru că tratamentul acordat este pe măsura sincerității tale.  Apoi, odată curățat vasul sufletului nostru, trebuie să nu mai vrem să ne întoarcem la fărădelegi, la păcate. Sf apostol Pavel are acea vorbă frumoasă: În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge!
Frați creștini, sufeltul trebuie să aibe totdeauna o lucrare. Altfel nu se poate. și dacă noi nu îi dăm de lucru , o rugăciune, o faptă bună, o milostenie, citirea unui capitol din Sfânta Scriptură, citirea vieților sfinților, ale patristicii creștine, atunci îi dă satana de lucru. De aceea dovada unei pocăințe curate și desăvârșite este biruința cu totul a păcatelor, având ca armă rugăciunea de acasă, din coltul nostru de rugăciune, și cea din biserică, de la Tainele sfinte ale Ortodoxiei, scut având Harul Duhului Sfânt și balsam de vindecare a rănilor pricinuite de păcat fiindu-ne faptele milei creștine, hrănirea celui flămând, îmbrăcarea celui gol, cercetarea celor bolnavi.  Pocăința este, și trebuie să fie, o luptă continuă, susținută și neapărat biruitoare împotriva păcatului.
 Multe ar mai fi de spus despre pocăință, însă iacătă , timpul ne presează, și am dori să vorbim puțin și despre păcat. Pentru că trebuie să identificăm inamicul cu care avem de dus războiul. Păcatul este, conform sfinților părinți, nu doar răul făcut de noi, ci și lipsa binelui pe care-l puteam săvârși. De aceea lupta aceasta cu lipsa binelui din noi nu este deloc ușoară, e anevoiasă, este ca o silire a firii noastre care s-a pervertit fie atavic, fie din deprinderile rele ale noastre, de a face binele. Spune psalmistul „oprește-te de la rău și fă binele. Caută pacea și o urmaeză pe ea. Lupta aceasta este grea și amară la început dar devine dulce și ușoară peste timp iară bucuriile interioare, credeți-ne sunt de mii de ori mai hrănitoare decât prefăcuta dulceață a păcatului. Păcatul de acea și pune stăpânire pe om. Pentru ca el are la început un gust dulce, apoi devine amar și când crește ne stăpânește. Păcatul trebuie privit ca un musafir nepoftit de nimeni, care vine inițial zgribulit, cu o mimică timidă la ușa sulfetului nostru. Are aliura unui hăituit. Pentru că hăituit este de Hristos. Și nu-I place lumina, și caută unghere ascunse, adâncituri să se poate ascunde de Hristos.. Soarele Dreptății. Și , vai, frați creștini, îl credem, și îl primim în cel mai ascuns loc de pe fața pământului. În inima omului, și nu doar în inimă, dar îi deschidem cămara cea mai ascunsă a noastră, cămara sufletului nostru. Și așa, nu după mult timp, păcatul acest tolerat de noi înăuntrul nostru , începe să aibă pretenție de musafir de seamă.  Să îl cinstești cu ce ai tu mai bun prin casa inimii, să-I stai în picioare, să îl speli pe spate, să îl alinți și să îl dădăcești, să îi pui în față tot ce ai mai de preț, iară el să devoreze, să înfulece tot, în timp ce tu te usuci, slăbești, de gălbejești și te îmbolnăvești. Și nu se satură înfulecându-ți sănăate sufletească, mintală, trupească, nu se satură mâncându-ți timpul, energiile, familia, poziția socială, cinstea și onoarea și numele de om. Te face fiară , și mai rău decât dobitoacele.Îți ruinează și sufletul și trupul , și  truda unei vieți și viața însăși. Că ajungi la gânduri de suicid, și dacă nu te trezești să alergi la Hristos să îl scoată el afară, te prăpădești și-ți ratezi menirea de om. Și o, frați creștini câtă viclenie este în răutatea patimii din noi. Câți nu au început cu un flirt și au terminat distrugând destine, lăsându-și soțiile sau soții cu copii pentru frumuseți trecătoare ale altor sufelte măcinate de patimi. Nu le pasă că lasă în urmă o iubire sinceră rănită, copii debusolați care nu mai pricep de ce tata nu-I mai iubește, suflete și destine distruse, tragedii de nedescris, copii care vor crește mutilați sufletește, suspicioși devenind  neîncrezători în oameni și în puterile lor. Oare nu cu o țigare se începe patima fumatului? Una. E, ce rău fac,? Una așa, de curiozitate. Dependența începe cu un moment de slăbiciune urmat de altul. Beția începe cu un pahar, desfrânarea cu o privire, îngâmfarea cu un gând de superioritate. Atât. și apoi cu cât binele lipsește mai cu desăvârșire din noi, cu atât Împărăția cerului este mai departe de noi.
De aceea frați creștini, să luăm aminte la noi înșine și să avem grijă cui deschidem cămara inimii noastre. Hristos a spus în primul lui cuvânt de pe malul Iordanului: pocăiți-vă. S-a apropiat Împărăția Cerurilor. Nu zice că a venit , ci s-a apropiat. Dar era așa de aproape, că doar trebuia ca fiecare să își deschidă inima și să-l primească. Haideți să deschidem fereastra inimii, și ușile larg, să ne hotărâm de azi să luptăm fiecare cu răul din noi și să făcem binele. E greu? Dar ce lucru bun se face ușor în omenire? Și în procesul acesta al schimbării noastre trebuie să învățăm iară să iertăm. Cât de greu este să zici Doamne iartă-l? Cât de greu? Până la urmă noi nu cerem să iertăm precum și noi iertăm? Să nu ne cerem cumva  osânda  cu gura noastră.  Haideți să începem așa, cu exercițiul iertării, și încheiem în acest duh, cu un scurt dar grăitor cuvânt notat pe 6 iulie 2010 la părintele Arsenie Papacioc:„ Am 96 de ani și vă spun cu plăcere că încă nu-mi cunosc calitățile de om în deplinătatea lor. Fiecare ins are o taină proprie. Toți avem așadar nevoie de iertare și de a ierta. Numa la moarte vezi ce ușor era să te mântuiești. Atât ne costa, să zicem: „Iartă-l Doamne!!! De ce să pierd Raiul pentru un ticălos?De aceea, privind moartea ca o reailitate, nu ca o sperietoare, trebuie să exersăm iertarea, smerindu-ne. Și să nu uităm că smerenia ne înalță la Hristos, însă doar iubirea ne asează în brațele Lui. Să ajugem să și iubim pe cei ce ne-au greșit!” Amin.

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

DESPRE AGHIASMA MARE. CE, DE CE ȘI CUM FOLOSIM APA SFINȚITĂ DE BOBOTEAZĂ?







„Iată eu trimit Îngerul Meu înaintea feții Tale care va pregăti calea ta”


Frați creștini ortodocși,
Iată-ne intrați deja în praznicul Botezului Domnului Și Mântuitorului Nostru Iisus Hristos. Evanghelia de astăzi ne vorbește despre botezul lui Ioan, și despre proorocirile vechiului testament despre acest eveniment. Nu vom insista asupra lor, dorind, pentru lungimea sfintei slujbe de astăzi, să scurtăm pe cât posibil cuvântul nostru. Însă considerăm că este necesar să amintim cine este Sfântul Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan botezătorul este singurul Fiu al preotului Zaharia si a sfintei Elisabeta, sotia acestuia, și totodată verișoară a Maicii Domnului. Mama Proococului rămâne însărcinată la adânci bătrâneți, deși toată viața a avut pântecele sterp, după o vedenie a sotului ei, proorocul Zaharia, avută în Sfânta-Sfintelor, altarul templului lui Solomon.  El este rodul lacrimilor, a rugăciunilor, a răbdării, a nădejdii, a dragostei sfinte și curate de Dumnezeu și de semeni , a smereniei și nu în ultimul rând al credinței părinților lui Sfinți.  Se naște proorocul Ioan. Se naște și fuge împreună cu mama lui de furia lui Irod care omora pruncii din hotarele Bethleemului. Pe preotul Zaharia îl omoară soldații pentru că nu spune unde a ascuns copilul. Toți stiau minunile de la nașterea lui Ioan Proorocul, și credeau că el este Mesia, si au vrut în mod expres să îl ucidă, crezând ei că Mesia va fi un rege pământean care va face din poporul evreu stăpân al omenirii.  Așadar tatăl Sfântului este ucis chiar în templu, în timp ce slujea. Mama acestuia fugise în munți cu pruncul. Nu știm sfârșitul mamei Proorocului. Știm doar că proorocul trăiește în pustia Iordanului, mâncând doar lăcuste, și miere sălbatică, toată viața lui, nebând băutură amețitoare, purtând o haină din păr de cămilă, aspră și înțepătoare, și având totdeauna mijlocul încins cu un brâu de piele. Așa ni-l prezintă sf. Apostol și evanghelist Marcu. Și ni-lprezintă botezând la Iordan. Căci veneau la el iudeii și intrau în râul Iordan, își mărturiseau păcatele după care sfântul îi afunda cu tot cu cap în râul Iordan. Nimeni nu mai făcuse așa ceva. Era o practică neobișnuită pentru evrei. Ei , pentru ispășirea păcatelor aduceau jertfă un ied, de unde și vorba păstrată până astăzi de țap ispășitor. Preotul legii vechi punea mâinile pe capul țapului și după o rugăciune de implorare a milei și a iertării Divine, sacrifica iedul. Doar Ioan boteza cu botezul pe care evangheliștii l-au numit botezul pocăinței! Vedeți? era primul care îl angaja și pe om să conlucreze cu Dumnezeu la curățirea și iertarea păcatelor. Le cerea lacrimi, căința pentru relele săvârșite, hotărârea de anu le mai repeta, și numai după aceea îi boteza. . La acest om vine Hristos. În fața acestui sfânt Hristos vine să se boteze. Iară Proorocul Ioan se cutremură știind că Iisus este Mesia cel așteptat.
Dar, frați creștini, de ce oare Hristos vorbește despre Ioan Botezătorul și spune că : Adevărat vă spun vouă că nu e nimeni dintre cei născuți din femeie care să fie mai mare decât Ioan Botezătorul! Priviți atent la el și minunați-vă. Proorocul Maleahi îl numește „îngerul Domnului” Dar fraților, sfântul acesta în timpul vieții lui nu a făcut nici o minune! Și apoi de ce e numit prooroc, pentru că singura lui proorocie a fost: pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor. Este totuși numit cel mai mare dintre cei născuți din femeie. Pentru curăția lui sufletească, pentru bărbăția lui în propovăduirea adevărului și în mustrarea fărădelegilor. Nu s-a sfiit să certe pe Irod, fiul celuilalt Irod care a vrut să îl omoare când era mic, și l-a mustrat pentru precurvia lui cu soția fratelui său, mustrare pentru care a și suferit temniță și apoi moarte. Nu s-a sfiit să îi certe pe conducătorii și învățătorii legii vechi, numindu-I pui de năpârci. Luați dară aminte voi, cei care căutați clarvăzători și minuni la comandă, că Cel mai mare om născut din femeie nu a săvârșit nici o minune. Doar a propovăduit pocăința.
Hristos Iisus vine la Iordan, și se botează de către Ioan. Și zice sfânta Scriptură că „îndată a ieșit din apă. Adică nu a mărturisit păcate pentru că nu avea. Venise la Iordan ca să sfințească apele, să alunge din ele zeitățile grecilor și ale romanilor, și să Deie apei puterea de curățire a apei, prin botezul cu apă și cu Duh Sfânt. Botezul Domnului a fost el însuși preînchipuire a botezului creștin de astăzi, așa cum botezul pocăinței, al lui Ioan este preînchipuire și a tainei sfântului botez și al tainei sfintei spovedanii de astăzi, taină care este în fapt ca o scăldătoare perpetuă a sufletului odată botezat, dar cuprins de neputințe. 
Frați creștini, astăzi în mai toate bisericile ortodoxe se săvârșește slujba de sfințire mare a apei, sau a Aghiasmei mari , așa cum este ea numită în popor.  Ce este în fapt aghiasma mare și la ce ne este nouă de trebuință? Aghiasma mare este una dintre cele trei mari minuni care definesc ortodoxia ca și singura credință mântuitoare: Sfânta Lumină de la Ierusalim, care doar la ortodocși se coboară, și ortodocșii o dau catolicilor, copților și altor câtorva religii creștine, neputrezirea trupurilor unor sfinți, sfintele moaște zis, și nestricarea Aghiasmei mari, și înzestrarea apei acesteia cu puteri tămăduitoare și izgonitoare de neputințe trupești și sufletești, după niște rugăciuni speciale pe care le veți auzi astăzi, și pe care nu doar că le veți auzi, dar vă sfătuim să le și ascultați cu atenție.
După rugăciunile preoților apa își îmbogățește firea cu harul izbăvirii, cu binecuvântarea Iordanului, devine nestricăcioasă, și are , cum zicem și în rugăciune: dar de sfințenie, dezlegare de păcate,vindecare de boli, dracilor pieire, îndepărtarea puterilor celor potrivnice, și plină de putere îngerească. Iar cei ce o vor lua spre gustare sau stropire le va fi lor spre curățirea sufletelor și a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfințirea caselor și spre tot folosul și binecuvântarea. Vă îndemnăm să luați acasă atât cât să vă rămână tot anul, să o păstrați la loc de cinste, bătrânii de obicei o țineau aninată de icoană. E de datoria noastră a preoților să vă amintim că Aghiasma mare se bea , pe nemâncate , înainte de anaforă, de astăzi începând până pe 14 ianuarie inclusiv, când se sfârșește praznicul Botezului Domnului. De asemenea, cu binecuvântarea duhovnicului se poate lua aghiasmă mare, după spovedanie, se pot stropii casele sau persoanele la vreme de mare ispită(și acest lucru vă sfătuim să-l săvârșiți, în măsura posibilității tot după sfătuirea cu preotul la care vă spovediți).
Trebuie să vă facem atenți, să nu introduceți în sticluța cu aghiasmă fire de busuioc. Semințele pot germina și veți strica aghiasma. De asemenea trebuie avut grijă, dacă vă rămâne Aghiasma mare de pe un alt pe altul, este bine, dacă nu beți sau nu stropiți casa, să o vărsați într-un loc curat, unde nu trec animale , la flori, sau la rădăcina unui copac.   Vă facem atenți deasemenea că în babe(cum se spune în popor) se spune că nu ai voie să faci lături, sau să te speli săptămâna aceasta. Frați creștini, ortodoxia noastră nu are rânduieli împotriva curățeniei trupești. Afară de cazurile sărbătorilor mari, când este indicat să ne ocupăm mai mult de suflet decât de trup, nu avem opreliști în primenirea trupului.
Scurtăm cuvântul nostru îndemnându-vă să nu minimalizați importanța acestor daruri ale ortodoxiei noastre frumoase, și să nu vă lipsească anafora, aghiasma mare și aghiasma mică din case, să vă obișnuiți copii de mici cu sfințeniile acestea, cu inchinatul și rugăciunea la masă, seara si dimineața, în culcare și-n trezire, hrăniții sufletește și trupește cu Anafora, cu aghiasma, obisnuitii cu spovedania și Sfânta Împărtășanie, pentru că așa îi creșteți sănătoși și trupește și sufletește. Altfel veți avea niște copii veșnic revoltați, nemultumitori și plini de spaime și de frici, schizofrenici sufletește.
SĂ ascultăm cu luare aminte continuarea slujbei, și la momentul luării apei sfințite vă rugăm să nu uitați că vă aflați în Casa lui Dumnezeu, și să păstrați bunacuviință, neînghesuindu-vă, ci având răbdarea și decența impuse de locul și spațiul sacru în care ne aflăm. Și încheiem cuvântul, pentru că tot prăznuim botezul pocăinței, cu un îndemn la pocăință al fericitului întru adormire părintelui nostru Arsenie Papacioc:„Nu amânați pocăința până în ultimul moment, că, cine știe, îl apucăm sau nu! Sunt câțiva care au trăit rău și au murit bine. Aceștia sunt foarte puțini. Dar sunt atâția care-au trăit rău și-au murit rău.” Amin.