DOUĂ LACRIMI
A slobozit Hristos o lacrimă din ochi
Și s-a răsfrânt căzând pe Caraiman
O parte-n mureș s-a prelins apoi ,
Alta spre-al Dunării noian.
Cuvinte-albastre ca și privirile lui Hrist….
Sub pașii ei sclipeau câmpii de maci aprinse,
Iar vocea ei e calmă ca legănatu-n vis.
Ce-n Caraiman se frânge precum al lui Hrist trup
Și Mureșul spre fluviu acum o apuca
Tăind pământ și brazde cu graba unui lup.
Venea șerpuitor spre Dunărea căpruie
Visând la revedere și pașii tot grăbindu-și..
Se întâlniră-n vară la margini de câmpie.
Căci Dunărea în brațe s-a despărțit apoi.
Și iară se cătară, pân la vărsarea-n mare
Și marea însăși plânge, de plânsul celor doi.
Unul albastru care tot cumpără cuvinte,
Altul căprui și care își tot ia bun rămas
Se caută frenetic, tot răscolind morminte.
Unul și altul parcă îmbătrânind frumos,
Descoperă-n răstimpuri, când iarna-ngheață vadul,
Că lacrimii, în viață,… cuvântu-i de prisos!
A patra poezie
către
fratele meu,Liviu.
Comentarii
Candva poate vom fi doi picuri de apa vie care vor cadea dintr-un rai fericit pe tamplele triste ale oamenilor, dandu-le vise frumoase!