DESPRE ÎNDRĂCIȚII DIN GADARA ȘI OMUL-DEMON CONTEMPORAN

„Și toată mulțimea din ținut L-a rugat să plece de la ei , că erau cuprinși de frică mare.

Frați creștini ortodocși, am mai vorbit și cu altă ocazie despre vindecarea demonizaților din Gherghesa. Dar vom relata iar pe scurt firul evenimentelor. Erau în Gadara doi demonizați care locuiau prin morminte. Hristos vine aici tocmai pentru ai vindeca. Și scoate demonii din cei doi oameni și demonii cer să se ducă în turma de porci. Și Hristos le îngăduie. Și porcii, nesuferind pe draci, se ineacă aruncându-se in marea ghenizaret.  Apoi , păzitorii porcilor merg in cetate si spun cele întâmplate; locuitorii cetății vin, văd pe îndrăciți sănătoși, iar porcii nicăieri. Și speriați îl roagă pe Hristos să plece din ținutul lor. Iată dar… porcii , primind pe draci în ei, nu suportă și se ineacă, iar oamenii, primind pe Izbăvitorul lumii, nu suportă, îi apucă spaima și îl gonesc. Urâtă acestă purtare a cetățenilor Gherghesei. Urâtă și demn de condamnat. De condamnat, dar nu de noi, pentru că și noi suntem asemenea lor. Mult prea des și mult prea urât societatea care încă se pretinde creștină, de astăzi seamănă muult cu îndrăciții din Gadara. Locuim în morminte, deși le numim case. Relația cu vecinii este aidoma cu cea dintre morți, adică nu ne vizităm, nu ne deranjăm, aproape că nu știm cine locuiește lângă noi. Nu știm suferintele si ofurile ale celor de lângă noi.

Semănăm cu indrăciții din Gherghesa, pentru că nu suportăm haine pe noi. Nu mai știm a ne îmbrăca, și nu vorbesc de tineretul din cluburi ci de cei ce vin la biserică: prea multe părți goale ale corpului , prea multă paradă, prea multă emvază. Frați creștini, dacă ar trebui să vă duceți la un funcționar al statului, de care ar depinde , să zicem, viitorul d-voastră, oare nu ați fii atenți cu ce vă îmbrăcați, ce pozitie a trupului luați? Dar aici? Aici unde Iisus Hristos se aduce jertfă nevăzut pe Sfânta Masă a sfântului altar, aici unde suntem înconjurați de îngeri, aici unde, după cum zice o frumoasă rugăciune a sf Liturghii„Îngerii din cer doresc să vină să privească chipul Sfintei Jertfe”. Aici vă rabdă Raiul să veniți aproape dezbrăcate, sau în blugi, în salopetele americane? Și .. măcar de nu ați avea altceva, nu ar fi păcat. Mergeți la câte o nuntă și vă străduiți să faceți o părere bună, și este frumos așa. Ei, așa să gândiți și când vă pregătiți pentru a merge la Sf Biserică. Purtați un port decent, Și mă adresez acum în special femeilor, din două motive. Ele sunt de obicei cele mai numeroase în biserică, și mai este unul pe care țin să vi-l aduc la cunoștință. Nu v-ați întrebat niciodată de ce femeia șade, conform tradiției creștine, în spatele bărbatului în biserică?Pentru că el a fost primul zidit, și pentru că el este cruce-ntreagă, îmi veți spune , și așa am aflat și eu de la bunica mea, când am intrebat la vârsta copilăriei, vârsta întrebărilor. Poate fi și acesta un răspuns, unul arhaic, frumos ca un susur de izvor de munte. Am găsit însă în patristica ortodoxă un alt răspuns. Femeia tre să șadă în urma bărbatului în biserică, pentru slăbiciunea bărbatului. Cel mai slab simt al bărbaților , pe care cu greu și-l pot stăpânii, și prin care intră patima în el, este văzul. Ochiul bărbatului e mai pofticios decât al femeii, și bine este că e așa. Altfel , el nu ar ținti idealuri mărețe,(și acsta este un alt subiect pe care nu-l vom dezvolta acum) dar iată, el trebuie ferit de posibilitatea ispitirii. Și atunci s-a rânduit ca femeia, care este creată pentru a-l ajuta pe bărbat în calea către cer,  să lase bărbatul în față. Deci pentru aceste două motive m-am adresat acum mai ales femeilor, și nu dojenindule, ci povățuindu-le.

Semănăm cu îndrăciții aceștia pentru că, dacă încearcă cineva să ne lege cu dulcele lanț al iubirii de frumos, frumosul din om , din natură, din cer, nu suportăm și ne zmulgem din această frumoasă legătură. Bodelaire, Charles Pierre Bodelaire, poetul francez, când a dezvoltat curentul cultural al Esteticii Urâtului, și când a scris apoi volumul de versuri Florile răului, a fost trecut printr-un tribunal de biserica catolică . El spunea că atât de mult iubește tot, că e capabil să vadă frumusețea și-n gunoaie. Cum am ajuns astăzi, frați creștini? Nu mai vedem nu zic frumusețea scripturii lui Hristos, și a vieții în El, dară nici frumusețea unui apus de soare,( și am zis apus, pentru că Răsăritul îl dormim) a unui măr în pârg, a unui ochi de copil. Dar cred că suntem prea pretențioși, și zic că nu mai vedem frumusețea vieții noastre cotidiene. Dureros este să constatăm cât de mult ne plângem de starea noastră. Deși avem material vorbind, cam tot ce trebuie unui om să fie fericit, totuși plângem și deplângem viața, luându-l pe Dumnezeu de guler  că nu ne-a dat, că nu ne-a făcut, că ne-a uitat. În suferințe îl certăm, în bucurii îl uităm, iar când Hristos, din iubire părintească se apleacă asupra noastră și ne mângâie părintește cu conștiința existenței Lui ca și Dumnezeu iubitor și Drept, când vine să ne vindece indrăcirile noastre sufletești, ne speriem de el și îl rugăm să plece de la noi. Facem aceasta, mai ales când realizăm că mare pare din soarta noastră , adică ceea ce generic numim soartă, din viața noastră, ne-am clădit-o și ne-am zdruncinat-o și complicat-o singuri. O ce frumos am trăi noi, dacă nu am uita că Dumnezeu există și că Dumnezeu ne iubește. Și să nu uităm asta în nici o clipă a vieții. Să trăim cu acest gând la tot pasul. Și să îți spui, când vrei să pui țigara în gură, Dumnezeu, existând, nu vreau să-l supăr. Dacă ai căzut totuși în păcat să nu deznădăjduiești, și să îți amintești că te iartă. Iubitor fiind, doar că are o condiție: Să nu mai faci, să te lupți să nu mai faci. Și așa este, frați creștini, Că Dumnezeu în iubirea lui , l-a gonit pe Adam din rai, vedeți?De ce ? păcatul a pus zid intre Adam și Iubirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu iubește libertatea omului până acolo  că după cădere, tot El s-a dus să vorbească cu Adam, așteptând mărturisirea , spovedania lui. Dar el ce face? Minte, acuză, dă vina pe Eva.Dumnezeu îl iubea iar el îl mințea. Așa cum adesea facem și noi.

Sf apostol Pavel  ne arată cum trebuie să fie creștinii. Să nu fie desfrânați , necurați, răi, defăimători, mincinoși .

Dumnezeu iubește libertatea omului până într-atât că i-a ascultat pe gadareni, și aplecat de la ei, pentru că îi apucase frica. Of… oameni suntem  și vorba poveștii, cănuță om sucit. Sucită creație divină am ajuns, frați creștini. Suntem noi cunună a creației divine. și suntem singurii care putem deveni. Putem deveni îngeri așa cum putem deveni demoni, așa cum putem deveni oameni cum-se-cade sau niște canalii.  Pomul rămâne pom, reptila reptilă, mamiferul mamifer, steaua e stea, ba nici îngerii nu își pot depăși condiția Doar omul are acest privilegiu și el ce face?  Permiteți-ne să aducem în urechile sufletelor domniilor voastre un scurt poem al poetului român, din Basarabia, Grigore Vieru, un om de o sensibilitate aparte, pe care l-a născut neamul acesta românesc rupt și mușcat de toți vecinii, și plâns adesea cu bocet, doar de Marea Neagră. Poezia se numește pomul:

Ați văzut pom să nu aibă rădăcini?

Pom care să nu înflorească,

 pentru că, vezi bine, are alte griji mai de seamă?

Ați văzut pom să răcnească, să lehăie din frunze?

Să-și sune altfel frunzele când vântul își schimbă direcția?

Ați văzut pom să zgârie cu gheara icoana soarelui de sus

Pom să nu-i sângere frunza când vine toamna și înghețul?

De ce am adus acest poem în rând cu Evanghelia de astăzi? Pentru că  așa am ajuns noi, oamenii. Noi suntem capabili de rele pe când toată creația își știe rostul . Noi uităm rădăcinile ortodoxiei noastre bimilenare și fugim la secte. Noi nu vrem să înflorim, să facem copii , îi avortăm, pentru că, vezi bine, avem alte griji mai de seamă, carieră, averi, plăceri, dorința unei vieți comode și fără răspunderea de părinte; noi răcnim unii la alții, și ne schimbăm ideile și conceptele la fiecare schimbare de curent.  dacă iese ceva profit și din asta,; noi zgâriem icoana lui Hristos, trupul nostru, îl măzgălim cu farduri, îl tatuăm cu demoni sau cu alte reprezentări ; noi zgâriem icoana lui Hristos, Soarele dreptății, cu hule la adresa lui, cu ponegriri, cu înjurături și blesteme, grăite cu aceeași gură cu care apoi spunem DOAMNE-AJUTĂ , Noi zgâriem icoana lui Hristos, finnd în asentiment cu cei care râd anual , de sf Dimitrie, de Sfânta Parascheva, râd de creștinii evlavioși care se inchină sf moaște numindu-i „pupătorii de moaște” dar ne obligă pe noi, țară ortodoxă să fim toleranți cu homosexualii și cu toate deviațiile comportamentale , minoritățile de tot felul, care mai de care cu mască de victimă în țara aceasta care i-a primit, și i-a îngăduit totdeauna, măcar și pe homosexuali, tolerând neputința lor atât cât nu doresc să ne-o impună și nouă, celor care, din mila lui Dumnezeu încă mai avem vederea limpede, și încă dorim să ne ținem tradiția strămoșească român Ortodoxă.

Spune Ghoete:„ cu oamenii mici faci lucruri mici, cu cei mari si lucrul mic ajunge mare”. Și devenim mari, frați creștini când reușim să ne biruim patimile. Dar aceasta înseamnă să îl chemăm pe Hristos la noi in inimă, în viață. El șade la ușa sufletelor noastre. Așteaptă doar să-i deschidem și se va așeza în noi, ne va lumina cum să ținem cârma corăbiei sufletului nostru dreaptă, pe calea ortodoxă, cu toate furtunile secolului modern de azi. Folosiți-vă frați creștini de darurile bisericii strămoșești, și ve-ți regăsi armonia pierdută, ve-ți dobândi pace în inimă și ve-ți avea răgaz să potriviți apoi toate răspunsurile la problemele inerente din viață. Și încheiem cu cuvântul părintelui nostru arhimandrit Arsenie Papacioc, un exemplu de trăire ortodoxă, o trăire in Duhul Sfânt. Aducem cuvântul lui spre ajutor, ale noastre vorbe de până acum fiind slabe și nepricepute.

„Lumea a fost creată de un Dumnezeu bun. Forțele dragostei care sălășluiesc întru noi de la El le avem. Dacă nu vă înfricoșați de chinurile iadului, temeți-vă și schimbați-vă viața pentru marea  Iubire a lui Dumnezeu. NE IUBEȘTE PREA MULT CA SĂ I NE  ÎMPOTRIVIM!”

13.Iulie 2014
Dervent.