duminică, 10 august 2014

UMBLAREA PE MARE







Frați creștin-ortodocși,

Minunea săvârșită de Mântuitorul Hristos și relatată astăzi în cadrul Sfintei Liturghii cred că ne oglindește foarte bine pe toți. Să ne amintim sumar evenimentele petrecute. Hristos tocmai săvârșise minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor și săturase mulțimile. Erau toți sub impresia recentei minuni. Se aflau în loc pustiu, pe malul lacului Ghenizaret, a Mării Tiberiadei cum i se mai zice în Scriptură. Și spune Sfânta Scriptură că Hristos a silit pe ucenici să urce în corabie. I-a silit! Nu voiau să se ducă. Voiau să rămână acolo, cu Hristos, în bucuria Domnului lor care făcea minuni nemaiîntâlnite. Dar ascultă și pleacă. Ucenicii urcă în corabie, Hristos mai rămâne până pleacă mulțimile , apoi urcă în munte să se roage. În timp ce Hristos se ruga Tatălui ceresc ucenicii se cuprindeau de valuri. Se pornise o furtună pe mare care îi înfricoșa pe ucenici. O de câte ori nu pățim și noi în viață asemenea. O mare învolburată ne este viața adesea. Învolburată de griji, de grija copiilor, de grija trailui de mâine, de grija unei sănătăți subrezite; E viața noastră sub o furtună a ispitelor ce ne vin totdeauna ori din exteriorul nostru, de la lume cu ale ei atracții de-o clipă, de la diavol, dar cel mai adesea ne pornim furtuni singuri, complicându-ne viața. Sunt totuși și în viața noastră și astfel de situații, în care se aflau ucenicii lui Hristos. Făcuseră de voie, de nevoie, siliți fiind, cum ice scriptura, făcuseră ceea ce le-a poruncit Hristos. Se urcaseră în corabie, să treacă spre țărmul celălalt, și acum erau singuri, fără Hristos, și învăluiți de valuri, gata să se scufunde. Probabil că strigau și ei la Dumnezeu , la Adonai , Eloi, să le ajute să nu piară. Adesea , și noi avem impresia că suntem singuri și aproape de a ne îneca, deși am făcut pe cât ne-a stat în putință, ceea ce Hristos și Biserica ne învață. Și tot adesea strigăm în rugăciune la Dumnezeu cerând ajutorul, și avem impresia că suntem singuri, și că Dzeu ne lasă pierzării.

Iată dar că „ la a patra strajă din noapte” vine Hristos mergând pe apa mării! Evreii împrumutaseră de la romani împărțirea celor douăzecișipatru de ore . Așa încât a patra strajă s-ar reflecta în zilele noastre cu orele trei dimineața. Așadar, Ucenicii s-au luptat mult timp cu valurile , practic aproape toată noaptea, abia spre cântatul cocoșilor, când se mijesc zorii, venea Hristos, așa se explică și faptul că Petru a putut să îl zărească încă nefiind El aproape. Cei doisprezece s-au speriat. S-au speriat de moarte. Obosiți și de ora târzie , și de nesomn, și de disperarea cu care se luptau cu furtuna, au crezut că văd năluci. Și s-au înfricoșat.Hristos se spune atunci: Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!” Îndrăzniți! Acest cuvânt îl folosește adesea Hristos și îl folosește, ca și aici , mai ales asociat cu indemnul de a nu ne fi teamă! În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea! Sensul mereu îl are de fii viteaz, fii îndrșzneț, și nu ai teamă! Sunt cu tine. Astăzi, acum, pe mare, Hristos le spunea ucenicilor Fii mei, prieteni, nu mai stați cu frica în sân, de ce vă feriți privirea de la mine, și mă priviți cu groaza morții în ochi? Îndrăzniți! Eu sunt cu voi acum. Nu vă mai temeți! În zadar însă. Toți tac. Nu știau ce să creadă. Petru, ca unul mai vârstnic decât mulți dintre ei, parcă crezând acum, că doar îi cunoștea și vocea lui Hristos, îi spune: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să viu la Tine pe apă.” Vedeți frați creștini? Că mai întâi a cerut voie să părăsească pe ceilalți unsprezece! Nu a coborât de capul lui și nici nu a zis Mântuitorului: Doamne, dacă ești Tu , fă să merg pe apă ca Tine, ci Poruncește! Astfel același Hristos care le-a poruncit , silindu-i să se urce în corabie, acum îi poruncea lui Petru să vină la El. Și petru coboară din corabie. Merge spre Iisus pe apa mării, se depărteaă și de corabie dar nici la Hristos nu a aajuns. Valurile erau mari, vântul sufla și îl stropea pe Petru și în biata lui inimă se înfiripă iar necredința, teama, nu mai avea îndrăzneala și nici certitudinea ca Hristos este și că Iisus îl așteaptă . Dumnezeul nostru îl vede că se afundă, și se afunda tocmai când mult nu mai avea să ajungă la Hristos. Pentru că citind atent vedem că atunci când Petru înfricoșat de valuri strigă Doamne, Scapă-mă! Hristos întinde grabnic mâna! Întinde grabnic mâna înseamnă că era la un braț distanță de Petru căruia îi spune scoțându-l din apă, Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?. Și așa , sprijinit de Hristos, Petru face cale întoarsă spre corabie, și când Hristos cu petru au intrat in corabie și furtuna s-a oprit brusc.

Puțin credinciosule! Așa îi spune Hristos lui Petru. Puțin credinciosule! Vedeți că nu-i zice necredinciosule, sau răucredinciosule . Ciudat fel de a crede avea Petru atunci: Crezuse că El este Hristos, cel către care mergea pe mare, și totuși nu credea că poate să ajungă la El, deși era aproape de Iisus. Însă, în răstimp, deși se îndoia că El este Iisus Hristos, Învățătorul lui, totuși credea că El poate să îl scape, că doar zice: Doamne, scapă-mă! Vedeți de aceea am spus la începutul cuvântului că această evanghelie ne oglidește peste timp pe noi, creștinii secolului douăzecișiunu, și vorbesc despre creștinii-ortodocși, de noi, cei ce formăm biserica luptătoare a lui Hristos. Așa ne este și credința noastră. Ba este, ba nu este, ba este o credință șovăielnică, ba e o credință de conjunctură, ba este o credință în orice altceva dar nu o credință în Hristos, și nu oricefel de Hristos, ci o credință frumoasă, bimilenară, ortodoxă.

Astăzi sfântul apostol Pavel, în Epistola către corinteni citită în cadrul acestei slujbe, vorbește despre o temelie pe care se zidesc toate faptele omului. Și indiferent ce zidește fiecare, dacă nu zidește pe temelia Hristos, nu rezistă. Și mai vorbește sf ap Pavel acolo despre un foc. Un foc prin care se incearcă ceea ce s-a zidit. Iată avem așadar aduse în fața noastră prin cuvântul Scripturii, cele două elemente primordiale: apa și focul, amândouă încercând credința . Să fim foarte atenți că incercările vin peste cei credincioși, tocmai pentru ca să ne facă mai buni. Că oricât de buni am fii tot nu suntem deajuns de buni, așa cum adesea grăiește părintele Arsenie Papacioc. Apa de obicei în Scriptură, cu precăderre în vechiul testament simbolizează ispitele vieții cotidiene, afundarea omului în starea de păcătoșenie, de răutate, de ură. Focul de asemenea reprezintă patimile trupului, ispitele carnale, poftele de orice fel care infierbântă sângele iar sângele fierbând ridică în minte aburi care o încețoșează și nu ,mai poate vedea corect și adevărat lumea și nici adevărurile de credință. Și totuși, când vin astfel de ispite, când marea viații noastre vrea să ne zdruncine credința , când arșița veacului acesta dezbracă tot mai mult omul , fie el bărbat sau femeie, făcându-l să umble tot mai despuiat, tot mai dezbrăcat, tot mai fără Hristos, el însuși omul fiind deja inecat într-o credință meschină, totuși și într-un astfel de veac trebuie să avem ca temelie pe Hristos Răstignit! Răstignit, pentru că doar prin cruce înțelegem rostul focului în care ardem și a furtunilor vieții în care am ajuns naufragiați, dar nu morți. Și într-un Iisus Hristos înviat din morți, pentru că doar Învierea dă sens patimirii. Așa cum el a înviat și a salvat omenirea prin Cruce, așa și noi ne salvăm corabia sufletului nostru nădăjduind în viața de dincolo de moarte și răbdând cu bucurie calvarul golgotei fiecăruia dintre noi.

Petru s-a îndoit. Noi ne indoim. Adesea vin la mănăstirea aceasta oameni cu grele probleme sufletești și boli trupești. Și îi auzi: am cheltuit părinte la medici, la bioenergeticieni, am fost până și la vrăjitoare, și degeaba, copilul tot bolnav, sau năcazul tot pe capul meu este. Și am zis să mergem și prin biserici, că poate Dzeu o vrea să scăpăm… Poate Dzeu o vrea. Veniți adesea în ultimă instanță, ca la o ultimă instanță, ca la o curte de casație și justiție la Dzeu, și nu găsiți răgaz și vă plictisiți o oră jumătate cât ține slujba aceasta a jertfei liturgicice , și apoi, parcă bucuroși că ați avut dreptate îndoindu-vă, mergeți și ziceți: am fost și acolo, am fost și la popi, dar degeaba.

O…frați creștini, ortodocși de duminică suntem adesea cu toții, spune bine o rugăciune că toți ne-am abătut , impreună netrebnici ne-am făcut, și preoții și poporul, nu mai este cine să facă judecată și dreptate , nu mai este nici unul. De ce spun asta? Pentru că noi fugim de cruce. Fugim de Hristos, ne sperie că ai noștri copii învață religia în școli, ne sperie gândul că e posibil ca fiul sau fiica pe care o creștem cu iubire năzuiește să fie călugăr sau monahie, de parcă la mănăstire trebuie să vină neadaptații, de parcă lui Dumnezeu trebuie să îi dăm doar rebuturile muncii și ale iubirii noastre. Ne speriem și nu îndrăznim să ne mai închinăm la masă, să purtăm sfânta cruce la gât, nu mai știm să stăm la rugăciune seara măcar un ceas, dar știm să pierdem timpul cu clevetiri, cu alte activitați numite generic virtuale, viață virtuală, prieteni virtuali, familie virtuală, și așa viața reală, singura care ne pregătește viața veșnică, trece pe lângă noi, o pierdem. Ne sperie viața însăși, suntem niște lași . Apostolul Petru de azi , s-a rugat în furtună lui Dzeu și a ținut corabia pe valuri până când a venit Hristos și i-a izbăvit. Noi închidem ochii și îl luăm pe Dzeu de guler că nu ne dă, că nu ne face, că nu ne aude.

Și totuși frați creștini, așa fiind starea de lucruri, Ce este oare de făcut? Răspunsul îl găsim tot în evanghelia de astăzi. Haideți să ne hotărâm de astăzi să facem ca Petru. Să strigăm , așa, indoielnici și plini de spaime, la Hristos: Doamne Scapă-mă! Dar să strigăm ca Petru, nu doar din limbă. Petru vedea că se ineacă și a strigat cu toată ființa lui, așa încât parcă și Hristos a simțit nevoia ca întinzându-i grabnic mâna, să îl apuce . Așa zice biblia, că Petru nici putere nu mai avea să se țină de Hristos, ci Hristos l-a apucat și l-a salvat. Să luptăm și noi cu răutațile din noi, cu răutațile din lume, dint toate puterile noastre.

Este încă postul Sfintei Mării, să ne spovedim curat, să aruncăm din corabia sufletelor noastre toate greutățile păcatelor, ca să putem naviga ușor pe marea vieții creștine. Să nu mai târguim din lume nimicuri nefolositoare. În loc să navigăm pe internet hai să navigăm printre oamenii care au nevoie de noi. Când sunteți pe site-uri de așa isă socializare, gândiți-vă că încă mai aveți părinți în viață, că ai voștrii copii au nevoie de iubirea și privirea voastră, altfel o vor căuta in droguri, care nu peste mult timp se vor legaliza si la noi, in apucături sexuale străine de voi, care de asemenea nu peste mult timp ne vor fi impuse ca normalitați și nouă, în violență și în minciună. Să știți un lucru frați creștini. Petru nu putea trăi fără Hristos pentru că Hristos are un loc în inima fiecăruia dintre noi. Dacă îl dăm afară, el iubindu-ne libertatea, pleacă. Dar rămâne la ușă, doar să il chemăm. Au încercat comuniștii să îl deie afară. Nu au reușit. Au incercat postdecembriștii(ca să nu spunem neocomuniștii) să îi pună măști, să îi spună altfel, sau să îi spună oricum, ori să îi spună Hristos Iisus, dar un Hristos fără cruce, fără biserică , fără sfinte taine, fără preoți și spovedanie, fără icoane în scoli, dar cu drepturi minoritare care știrbesc morala majoritară. Și vă spun că nu au reușit. Este un val de tineri similar cu cel din anii nouăzeci care înoată spre ortodoxie și ne ajung din urmă. Țara și biserica încă au pe Hristos adevăratul cârmaci, oricât au încercat Ei, și nu mai spunem cine sunt ei.

Mă apropii de sfârșit și vă întreb unde vă sunt acum copii??? Unde vă sunt acum membrii familiei? Acum când Hristos a urcat în arca aceasta, a venit și ne-a liniștit mouă furtunile, ne-a ajutat să călcăm peste valuri și să vedem , fie și doar pentru un ceas, lumea prin ochii Lui Divini, unde sunt cei care nu sunt???? Dacă nu sunt aici să știți că toți avem vină. și noi preoții și voi cei care încă stați pe val, din mila și iubirea lui Hristos. Și când toate problemele vieții ne-or zdruncina temelia, Credința în Hristos, să strigăm la El , că oricum nici un alt Mântuitor nu avem.

Închei așa cum deja e obiceiul cu un scurt indemn al părintelui Arsenia Papacioc, duhovnic neobosit și iscusit al Dobrogei, care, pătimind în pușcăriile comuniste adesea a strigat și sfinția sa la Hristos Doamne scapă-mă:

„Înțelege că nu se poate face nimic fără jertfă! Dar să nu descurajați că nici Dumnezeu nu cere mai mult decât putem noi! Și putem mult când suntem alături de Iisus Pe Cruce. Totul e să poți sacrifica oricând, fără milă, tot ceea ce este secundar în tine, pentru că împrejurările te pot susține oriunde, Dar valorile tainice din tine, omule, să nu se destrame așa de ușor , pe cât și-ar dori satana. Și nu uitați, că nu a zice, ci a mișca înseamnă a ajunge! Amin.

Niciun comentariu: