joi, 31 decembrie 2015

DUMNEZEU ȘI LACRIMA









În noaptea dintre ani, fără de stele,
Cinând cu buna mea soție, Solituda,
Mi-a coborât un înger la ferestre,
El a grăit, urechea mea s-audă.

Era ușor albastru, ca azurul,
Cu chip de tânăr, ochii umezi, mici,
Cu-aripa ce atingea zenitul,
Cu brațe ca de puternici voinici.

„-Am venit taina existenței tale
Să ți-o grăiesc, de vrei ca să o știi.”
O, cum să nu, mulțam chiar dumitale
De-așa plocon acuma la chindii.

„- Dar dac-o afli toată fir-a-păr,
 A ta ființă nu va putea duce
Atâta bucurie și-adevăr,
Și-n moarte calea vieții ți-o vei duce..”

Primesc uiumul, numai haide-odată,
O îngere al meu, și deslușește-mi
De unde vin? Ce vise mi se-adapă,
Din alte lumi? Hai spune-mi, povestește-mi,
Că moartea tot la colțuri mă pândește.

„-Ai răsărit din stâncă de Ceahlău,
Pe-o floare rară, într-o dimineață,
Erai o lacrimă, pe care Dumnezeu
A plâns-odată-n rugile de seară.

Cu-n scâncet slab ai coborât din floare
Și te-ai rostogolit pe mușchii moi,
Apoi pe stânci, pe râpe și viroage
Și te-ai făcut așa, un mic șuvoi
De ape cristaline, făr noroi.

Ai șerpuit printre păduri de brazi,
Și cântai vesel, fără de probleme,
Urlând a spaime, în cascade cazi
Și-n clar de lună te mișcai alene.

Apoi te-ai tot mărit și-ai coborât
Din munții tăi puternici și înalți
La șes. A tale ape put urât
Și-n cloaca lumii, mocirlit, te scalzi.
Dar decăderea ta nu-i la sfârșit,
C-ai lunecat în bălțile plăcerii
Să adăpi scroafe care-n grohăit
Dau frâie fără frâu neînfrânării.

Aici te afli, omule acum,
De-aici a tale ape se vor duce
În Dunăre, spălându-se pe drum,
Lăsându-ți trupu-n mâluri să se culce
Și viermi să-l descompună, să-l mănânce.

Și te vor soarbe mările și-oceanul
Te vor uita toți porcii, munții, floarea,
Și stâncile, pădurea, ramul,
Doar Dumnezeu nu-ți va uita candoarea
Când lacrima ce-ai fost, atinse floarea.”

O, greu cuvânt îmi spui, și mă cutremur,
Și parcă prea târziu veniși cu-așa năpastă.
Cum-aș mai putea acum să-l mai îndur
Pe Cel ce te-a trimis la-a mea fereastră?

„Nu-i altă cale de-a scăpa de moarte
Decât a te sui în munții tăi,
Să fii pârâul care-ai fost se poate!
Greu e urcușul, anii-ți vor fi grei,
Dar merită!… TU, LACRIMĂ CE-AI PLÂNS DIN OCHII MEI!
 Orele 23.00
La cumpăna dintre anii 2015 - 2016.
Dervent, locul regăsirii.





sâmbătă, 26 decembrie 2015

Fuga în Egipt. Sf Apostol Iacob, fratele Domnului. 2015


Frați creștini-ortodocși,
Trăim de câteva zile praznicul Nașterii Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută. Zilele acestea  nădăjduiesc că ați auzit măcar odată troparul Nașterii pe care-l cântă preotul când merge cu icoana vestind Nașterea în casele creștinilor: „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.” Această cântare de laudă a evenimentului petrecut acum mai bine de două mii de ani în Bethleemul Iudeii ar trebui să o cunoască tot creștinul ortodox, pentru că ne deschide nouă mintea și inima pentru a înțelege că Hristos este „Lumina cunoștinței”căruia i s-au închinat cei care până atunci se închinau Soarelui sau altor zeități. După nevoința postului, fiecare după cum i-a fost puterea și vrerea, iată am ajuns acest praznic slăvit. În aceste zile am primit în casele și în sufletele noastre vestea îngerilor, mersul stelei, bucuria păstorilor, mirarea, închinarea și darurile magilor de la răsărit. Am primit colindătorii, în majoritate copii, adesea ne-a cuprins nostalgia copilăriei noastre, a colindatului din vremea copilăriei. Hristos, care este Dumnezeu desăvârșit și naște și el prunc! Prunc se face Hristos. Putea, Dumnezeu fiind să se coboare pe pământ cu toată slava cerească, dar alege să se nască Prunc, într-o peșteră, care servea de obicei ca loc de adăpostire a păstorilor și turmelor lor. Nici un înger nu știa taina întrupării cuvântului, nici în peșteră nu cântă îngerii ci cântă pe câmp unde sunt păstorii. Primii care l-au văzut pe prunc, după Maica Domnului și bătrânul Iosif, au fost păstorii. Oamenii aceia simpli și adesea tăcuți care nu au o casă a lor, sau dacă o au, stau atât de puțin timp în ea; acei oameni care hălăduiesc adesea prin natură, cântând adesea, ducând vești despre oameni și fapte, de la un sat la altul, aceștia spuneam, au fost aleși de Dumnezeu să le cânte îngerii cântări din cer și să le vestească că nu departe de câmpul în care se aflau, s-a născut Mesia. Și le spune și unde îl găsesc, și cum îl vor vedea culcat în ieslea vitelor.Ei, păstorii, au fost și primii vestitori ai Minunii, ducând vestea aceasta, și răspândind-o din om în om. Ei au fost primii colindători. Colindele au fost în fapt primele și cele mai importante mijloace de vestire a minunii Nașterii lui Hristos. Ați observat ce efect au colindele asupra copiilor? Cât îi bucură pe ei, deși nu știu bine ce înseamnă „Precista”, sau „Mesia”, și nici „leru-i ler”. Totuși, copiii, fiind la vârsta purității sufletești, simt altfel bucuriile sufletului lor, și absorb ca un burete toată informația care ajunge la ei. Colindele pentru copii sunt un izvor pur și nealterat de catehizare creștină. Așa află ceea ce trebuie să știe ei la vârsta aceasta. Că Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, s-a smerit, s-a coborât pe pământ făcându-se prunc (așa, ca și ei) pentru ca să mântuiască lumea care devenise rea. Și lumea acum e bună. Așa trebuie să o vadă ei acum,cât sunt puri și nealterați de vicleniile vieții; aveți timp să îi formați pentru societate și pentru jungla plină de hățișuri în care-i va prelua lumea aceasta desacralizată, ahristică , pe care noi am format-o am acceptat-o și le-o lăsăm lor moștenire. Insă ei, acum, cât sunt mici și nevinovați, trebuie să știe că aceasta este esența minunii Nașterii. De aceea iubesc ei colindele, le înțeleg în felul lor, sunt emoționați când le ascultă, pentru că toate colindele noastre tradiționale sădesc în inima copiilor(mai ales a copiilor), bucuria că Dumnezeu a fost cândva prunc, sărac, născut în peșteră și culcat în iesle, încălzit doar de suflarea vitelor; poate simt milă copiii noștri, și bine este ca de acum să învețe să înțeleagă că sunt lângă ei alți copii care se zbat în lipsuri, așa învățând mila creștină.
V-ați întrebat vreodată de ce colindele se cântă? De ce nu se rostesc așa ca și poeziile?V-ați întrebat de ce în cultul ortodox, (și nu doar în cultul creștin), slujbele solemne se cântă, nu se citesc? Ca să ne edificăm aș aduce trei citate; primul este al lui Beethoven: „muzica este o revelație mai înaltă decât înțelepciunea și filosofia”, al doilea este al lui Platon, care spunea pe la anul 330 î.Hr.că:„ muzica este o lege morală. Ea dă universului suflet, gândului aripi, imaginației avânt, tristeții îi dă farmec, tuturor dă veselie. Ea înalță pe om spre tot ce e frumos și bun.” Al treilea citat este dintr-un scriitor și filosof român, pe nedrept uitat în tăvălugul vremurilor, Vasile Conta, care spunea pe la 1870: „Muzica, în special cea bisericească, răscolește întotdeauna sentimentele și, ca și după o furtună, sufletul liniștindu-se devine mai bun, mai înțelegător, mai nobil. ” Vedeți așadar că opinia multor oameni care-au trăit în timpuri și culturi diferite, este că muzica are acțiune asupra sufletului uman (sau asupra psihicului, dacă vă deranjează cuvântul suflet, însă nu uitați că psihic, din grecescul „psyche”, tot suflet înseamnă). De aceea vă îndenăm să fiți atenți la mesajul muzicilor care sunt ascultate de fii voștri, pentru că ele grăiesc despre problemele și frământările lor interioare. În colinde așadar, căci despre ele ne este vorba acum, muzica se adresează inimii făcând mai ușoară asimilarea textului de câtre minte. Hristos a ales să se întrupeze prunc pentru ca și pe prunci să îi atragă în lucrarea mântuirii. Și amintiți-vă că adesea a spus: lăsați copii să vină la mine și nu-i opriți, or: dacă nu veți fii ca unii dintr-aceștia mici , nu veți intra în Împărăția Cerurilor, cerând astfel să avem nevinovăția și lipsa de vicleșug a copiilor. Pruncii i-au simțit Dumnezeirea lui Hrisots cel care venea de Florii în ierusalim, și cei care sugeau la sânul mamei au început să vorbească deslișit zicând: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”. Ei pruncii lăudau pe Dumnezeu în timp ce cărturarii și fariseii îi plănuiau moartea.
Frați creștini, odată cu nașterea lui Pruncului Sfânt Adevărul se coboară pe pământ. Hristos este singurul Adevăratul Dumnezeu! Asupra acestui Adevăr Irod și-a pornit toată mânia lui, ucigând paisprezece mii de prunci cu vârsta între doi ani și o zi. Pacea și armonia peșterii din Bethleem, unde regii răsăritului veneau să se închine Împăratului Împăraților și îi aduceau daruri, aur tămâie și smirnă, Aur ca unui împărat, smirnă ca unui arhiereu și tămâie ca unui om muritor, liniștea și pacea sfintei familii a durat puțin, pentru că după ce păstorii s-au dus colindând lumea și mărturisind că l-au văzut pe Acela despre care-au scris proorocii, pe Mesia, iată ura satanei pune în inima lui Irod frica. O frică nebună ca nu cumva cel născut să îi ia tronul, funcția, avantajele. Și dă ordin să omoare toti pruncii din hotarele Bethleemului, în Rama. De aceea, la scurt timp după naștere, Pruncul a început să fie prigonit. La scurt timp după naștere, Adevărul a început să deranjeze. Mai întâi pe Irod, mai apoi pe farisei, pe saduchei, pe invidioși, pe mincinoși, mai apoi pe împărații Romei și pe toți prigonitorii creștinismului, pe comuniștii și pe neocomuniștii de astăzi, pe masoni și pe toți nesincerii lumii. Însă, oricât de multe prigoane și piedici a întâlnit Adevărul , iată că a biruit Hristos cel care a zis: „în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea!”. Viața pământeană a Pruncului născut în aceste zile, se termină cu Învierea cea de a treia zi, și cu Înălțarea la cer. Hristos astăzi născut , reușește să schimbe mentalități, să înmoaie inimi împietrite, să modifice forme de organizare statală, să dărâme idoli, să învie morți și suflete,să facă din mila creștină promotor al spitalelor de astăzi. Nu avem nici o mărturie istorică despre existența spitalelor înainte de era creștină, și mai concret înainte de Sf Vasile cel Mare. Hristos cel născut în peștera din Bethleemul Iudeii, prigonit și gonit în Egipt, face din doisprezece oameni, în majoritatea lor oameni neștiutori de carte, pescari simpli care trăiau în provincia cea mai săracă a Palestinei biblice, în Galileea neamurilor, face din ei așadar apostolii care-au schimbat cursul istoriei, cu puterea și lucrarea Duhului Sfânt. Iisus Hristos, Dumnezeul Adevărat și omul deplin a cucerit omenirea! Iisus Hristos, fără armate, fără școli filosofice, fără oameni în funcții înalte, fără averi, fără să aibă unde să își plece capul, cucerește toată lumea cunoscută până atunci, din indii până în țările nordice, și aceasta după 300 de ani de aprige prigoane în care zeci de milioane de mucenici și-au vărsat sângele nevrând să se lepede de Hristos cel născut în ieslea peșterii din Bethleem. Gândiți-vă: 20 de mii de mucenici  arși în biserica din Nicomidia. Groaznică priveliște. În clubul Colectiv au murit 40 de tineri arși, și ne-a cuprins groaza pe toți cei care avem inimă de creștini în piept, dar aici? 20 de mii de oameni arși pentru că nu au vrut să spună 3 cuvinte: nu sunt creștin! Creștini cu miile cu zecile de mii, stadioane întregi am putea zice, ca să vă dați seama de amploarea fenomenului, erau arși de vii, dați spre mâncare fiarelor sălbatice, chinuiți cu înfometarea, ori omorâți în diferite moduri. Și toate acestea pentru Pruncul născut în Bethleem. Cu atâtea martiriuri, cu atâta ură îndreptată împotriva credinței creștine, cu o Romă care ardea în flăcări, cu un palat a lui Nero care era luminat cu torțe vii, cu creștini legați de stâlp și arși de vii, ca să audă tiranul strigătele de durere și să-l inspire în creația versurilor,  cum de nu s-a sfârșit învățătura lui Hristos? Dar nu numai că nu s-a sfârșit, ci parcă sângele vărsat pe pământ odrăslea mai multă sămânță a cuvântului Hristos, precum grâul aruncat în țărână. Creștinii, din ce sunt omorâți din aceea devin mai mulți și mai puternici. Nu s-a sfârșit creștinismul, frați creștini,  pentru că Hristos a adus legea iubirii pe pământ! Și ce ne va despărți pe noi de Iubire? nici focul, nici sabia, nici chinurile fierăstruite, nici altceva.Hristos a dat omului puterea de a redeveni OM! Om cu chip și asemănare dumnezeiască. De aceea, vă îndemn să încercăm să redevenim mai buni, să ne străduim ca în fiecare praznic al Nașterii să renaștem în noi copilul nevinovat din noi, și aceasta putem să o săvârșim doar trăind cum au trăit inaintașii noștri, cu o viață de rugăciune și înfrânare de la rele, o viață în care Sfânta Liturghie să ne fie centru și epicentru al trăirii noastre în Hristos. Aceasta este condiția necesară și absolut obligatorie, cum spun matematicienii, dacă vrem ca credința din sufletele noastre să nu fie zdruncinată de prima adiere a vânturilor turbate ale sceleraților și decreștinaților care conduc astăzi destinele omenirii și ale țării, slugi fidele ale satanei, umbre ale lui Nero, proiectate în contemporaneitate.
Astăzi totdodată se face pomenirea sfinților părinți după trup ai Domnului, David, Iosif și Iacob.  Pomenirea aceasta a fost instituită de Biserica Ortodoxă pentru a stabilii bine în timp și spațiu momentul vieții pământene a lui Hristos, și obârșia lui din neamul lui David, prin bătrânul Iosif logodnicul  Mariei. Dar iată că este aici pomenit și sf apostol Iacob, ruda Domnului, primul episcop al bisericii din Ierusalim. Iacob era, alături de Simeon și Iuda, fiul rezultat din căsătoria lui Iosif cu soția sa, Salomeea.I s-a spus Iacob cel drept, pentru că de mic copil a avut o viață curată, fiind un desăvârșit postitor, o inimă plină de milostivire,un suflet veșnic însetat după cunoașterea legilor iudaice și a  cuvântului lui Dumnezeu, și un trup feciorelnic. I s-a spus Iacob, fratele Domnului, din cauza unei întâmplări din viața lui Hristos.Știm din scrierile apocrife că ajuns la vârsta majoratului, Iisus Hristos a primit de la Iacob jumătate din dreptul lui revenit din moștenirea de la Bătrânul Iosif, asta în situația în care ceilalți doi frați voiau să-l alunge pe Iisus din casă. Astfel Iacob îi dă o proprietate pe care o avea de la tatăl lui, Iosif, în Capernaum, Capernaumul devenind cetatea unde Iisus Hristos săvârșește cele mai multe minuni, evangheliile numindu-l adesea, cetatea lui Iisus, când spune și s-a întors Iisus în Capernaum Despre viața lui sfântă și curată avem puține referiri în Sfânta Scriptură, mai multe detalii găsim în scrierile apocrife (adică în cele care nu au fost cuprinse în Biblie). Găsim în Noul Testament o epistolă scrisă de el, Epistola sfântului apostol Iacob, ruda Domnului, de o profunzime duhovnicească aparte, unde sfântul îndeamnă la răbdarea suferinței, la înmulțirea milei față de cei în nevoi, la înfrânarea limbii. A fost ucis de evrei la comanda marelui preot Anna, fiind aruncat de pe acoperișul templului lui Solomon, în timp ce vorbea despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos,și pentru că aruncat fiind nu a murit, a fost ucis cu pietre, ca și  întâiul mucenic și arhidiacon Ștefan, cel prăznuit astăzi și, ca și Hristos, moare rugându-se pentru cei ce-l ucideau: Doamne, iartă-i că nu știu ce fac. De la sfântul apostol Ioacob ne-a rămas și prima Liturghie, liturghie care-i poartă numele și la care ați participat astăzi, în Dervent fiind prima dată când o săvârșim. De fapt Liturghia aceasta a sfântului Apostol Iacob a fost singura liturghie care s-a săvârșit în lumea creștină până prin secolul al cincilea, când s-au dezvoltat liturghiile cunoscute de noi astăzi, ale sfântului Ierarh Vasile cel Mare și ale Sfântului ierarh Ioan Gură-de-Aur, fiind cel mai vechi și mai prețios buchet de literatură liturgică, remarcându-se pentru frumusețea duhovnicească a rugăciunilor rostite în cadrul actului liturgic. Dacă liturghiile cu care suntem obișnuiți au frumusețea lor prin dialogul dintre altar și credincioși, liturghia sfântului apostol Iacob strălucește prin  minunatele rugăciuni rostite de preot, nu în taină, ca la celelalte liturghii, ci cu glas, și care sunt în fapt o mijlocire a preotului către Dumnezeu pentru cei care împreună se roagă cu el. Totuși de-a lungul timpului, practica săvârșirii acestei sfinte Liturghii s-a înlocuit mai întâi cu cea a sfântului Vasile ce Mare, așa cum spuneam și apoi și cu cea a sf Ioan Gură-de-Aur,  liturghia Sfântului Iacob rămânând a se săvârși în lumea bisericii de răsărit, de rit bizantin doar pe data de 23 octombrie, când e prăznuit sfântul Iacob, și acum, în prima duminică de după Nașterea Domnului, când sfântul Iacob este împreună prăznuit alături de proorocul David și de bătrânul Iosif.
Începem curând un an nou, haideți să punem cu toții un nou început bun, și să dorim să avem Biserica de mamă ca să putem avea pe Dumnezeu de Tată. Părintele Arsenie Papacioc spunea adesea că „orice clipă poate fi un timp și orice suspin o rugăciune.Nu există un timp, cât de mic care să nu poată fi controlat, binecuvântat de Dumnezeu!” Și mai are sfinția sa un cuvânt cu care doresc să închei: „Dacă tu cauți viață de vierme, primești plata, dar de vierme. Dacă însă reușești să suporți lumea așa cum e, ai ieșit din categoria viermilor,intri în categoria omului. Răbdați lumea așa cum e, și rămâneți nemânjiți de mizeria ei, și veți fii oameni adevărați cu chip și asemănare divină!” Amin.

sâmbătă, 19 decembrie 2015

HRISTOS SE NAȘTE.....ÎN CLOACA LUMII DE AZI.






„Iată Fecioara va purta în pântece și va naște Fiu și-L vor chema cu numele Emanuel care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu.”


Frați creștini,
Ați auzit deja de astăzi vestea proorocirii Nașterii Domnului Nostru Iisus Hristos. Suntem în duminica dinaintea Nașterii. Deja orașele, ba mai nou și satele și-au împodobit nu doar brazii ci și străzile, stâlpii, pentru a aduce în inima contribuabililor ceea ce ei numesc „spiritul Crăciunului”. Sărbători fericite este urarea de pe buzele tuturor. Pe toate mijloacele media auzim îndemnuri de a fi mai buni, mai veseli; alergăm disperați aproape după ultimile cumpărături și pregătiri pentru masa de crăciun. Nu le condamn. Condamn doar faptul că doar acum, de crăciun avem impresia ca trebuie să fim mai buni. Acum de crăciun trebuie să stăm cu familia și să ne zâmbim larg unii altora, acum de crăciun trebuie să deschidem ușa colindătorilor și să dăruim ceva altora. Acum de crăciun ne amintim că avem nași, avem părinți, avem cui da un cât de mic cadou, acum ne găsim bani pentru supermarketing, pentru megamarketing, iar în restul anului nu avem un bănuț pentru o familie nevoiașă. Acum , de crăciun ne uităm atent la copii noștri care-au crescut și ne și mirăm cum a trecut un an. Un an în care nu prea știm ce-au făcut.
 Semănăm atât de bine, frați creștini, cu stâlpii împodobiți de autorități… Ne împopoțonăm exterioarele pentru două săptămâni, pentru ca după aceea să redevenim stâlpii obișnuiți și neluați în seamă, care avem menirea doar de a ține niște cabluri pe care circulă informația sau curentul însă nouă nu ne este de folos. Semănăm atât de mult cu luminițele sclipitoare de la  ferestrele noastre, expuse să vadă vecinii ce fericiți trăim, însă nu mai avem nimic în comun cu taina candelei aprinse la icoană în colțul rugăciunii noastre; semănăm, și o cât semănăm frați creștini,  cu hohotul de râs al lui „Santa Claus” și nu mai avem nimic în comun cu misterul din jurul lui Moș Crăciun.  Acum dăm bani copiilor străzii dar în restul anului uităm că ei sunt produsul nostru, al sistemului creat și acceptat de noi.
De fapt aceste artificii sunt aduse de societatea desacralizată, de societatea care a văzut că nu-L poate scoate pe Hristos din ea, însă vrea să-L marginalizeze. Sfântul apostol Pavel le spune evreilor în epistola către ei, că prin credință unele femei și-au luat pe morții lor înviați, alții au stins puterea focului, s-au împuternicit, din slabi ce erau au devenit tari în război și au întors taberele vrășmașilor pe fugă. De această credință le este frică frați creștini. Această credință ortodoxă, pură și curată, le este lor piedică în calea distrugerii noastre totale moral-spirituale. Credința că peste câteva zile se naște Hristos iară, dar nu doar în peștera din Bethleem, ci ar trebui să renască și în peștera rece a sufletelor noastre.  Credința aceasta vor să o înăbușe cu toate paiațele acestea pe care vi le flutură în ochi.
Se naște Hristos într-o iesle sărăcăcioasă. Nu în palate, nu vine în slava dumnezeiască. De ce? Păi haidem să urmărim un pic taina aceasta. Lui Adam, primul om , i s-a arătat în toată splendoare mareției Divine. Ba încă, Adam l-a văzut pe Dumnezeu în grădina Edenului. Și? Ce i-a folosit? Că la prima ispită, a și călcat porunca de a posti în fața unui singur pom, și la îndemnurile singurei femei.
Mai apoi, i se arată lui Avraam, lui Moise, lui Ilie…în toate cazurile, arătarea era înfricoșătoare, că zice Scriptura, și citez din memorie, ca mai întâi s-a făcut vuiet mare, apoi un foc  s-a arătat, și nici în foc, nu era Dumnezeu,  apoi, tunete și fulgere, dar nici acolo nu era Dumnezeu, și apoi în glas de vânt subțire s-a arătat Dumnezeu. Iată dar că a încercat Dumnezeu în două moduri distincte să se facă ascultat și iubit, și nu a reușit. Arătându-și  măreția slavei și arătându-și măreția puterii Lui nemărginite.
Zice ca Moise, după ce a coborât din munte, purta un voal pe față, pentru că slava lui Dumnezeu  îi luminase așa fată ca nu-l puteau privi evreii, orbeau de strălucirea feței Lui.
M-am legat de Vechiul Testament, pentru că aici găsim răspunsurile deciziei lui Hristos, de a se naște din neamul evreiesc, pe care l-a scos din mâna atâtor popoare, babilonienii, egiptenii,  sirienii iară, și de a se naște în chipul cel mai umil.
Acum, la Nașterea lui Hristos ne arată Dumnezeu măreția smereniei Lui, până  unde se coboară El, pentru a ne ridica pe noi.
 Se naște Hristos în peștera. Dar nu orice peșteră. Se naște în peștera care era folosită ca și staul, grajd de vite. Realizați? Putea să se nască într-o peșteră oarecare, dar alege grajdul oilor, în  noaptea senină totuși. Vedeți, până la Hristos, poporul evreu, a mai avut prooroci, care l-au adus pe Dumnezeu iară în inimile lor fricoase de evrei prigoniți.
Stelele de pe cer asta preînchipuie. Evreii, de la proorocule Ilie încoace, adică până la Ioan Botezătorul, care se născuse cu șase luni înaintea lui Hristos, nu au mai avut alți prooroci.
Și se naste Iisus în grajd. În mirosul înțepător al gunoaielor animalice. Adică în mirosul greu al patimilor deșănțate ale omenirii de atunci, și de acum. Hristos se naște în sărăcie și murdărie, în sărăcia și murdăria morală de atunci și de acum. Luați aminte preoți ai legii noi! Voi cei care va îmbracați cu veșmintele Luminii lui Hristos. Luati aminte, zic, carui Domn slujim, și căruia urmăm, nu doar în cuvânt, ci și în fapta.
Nu ne cere Hristos să locuim în peșteri și sărăcie, și dacă El nu ne cere, nici eu nu o fac. Dar sigur nu ne-a propovăduit luxul aproape fanarioto-capitalist în care, și cu care, ne îngrășăm inimile și trupurile, adormindu-ne conștiința, și adormind  setea  neamului care ne-a fost încredințat, setea lui spun, de a-l cunoaște pe Pruncul Iisus Hristos ca Singurul și Bunul și Iubitorul Dumnezeu.
Cand Iisus a ales să se culce în iesle, pentru mântuirea noastră, nu uitați ca a făcut acest gest de adâncă smerenie, si pentru mântuirea noastră, a clerului. Noi purtăm epitrahilul pe grumaz, care simbolizează oaia cea rătăcită. Avem preoți care se ghiftuiesc cu mâncăruri de post, dar predică despre post.
Iubește-l ca pe copilul tău pe cel ce-ți ajunge sub patrafir! El e Hristosul care se naște în fiecare suflet pribeag, și tu, preote, ești moașa nașterii și renașterii lui!
Avem preoți care își adună averi pe pământ, dar propovăduiesc sărăcia.
Avem preoți care propovăduiesc abstinența, și refuză să spovedească tineri care se culcă unii cu alții, uitând de păcatele propriilor tinereți.
Avem preoți care nu știu să mai meargă cu metroul, cu tramvaiul, dar propovăduiesc iubirea de semeni, ba chiar de dușmani.
Avem preoți care sperie tineretul cu canoane după care ei înșiși de ar fi judecați, ar părăsi altarul.
Avem nevoie nu de o reformă în biserică, ci de o întoarcere la valorile ei adevărate: Mila, Iertarea, Dragostea și îngăduința. Dacă continuăm să călcăm casele creștinilor doar de crăciun și bobotează, umblând cu chitanțele pe la ușa sărmanelor familii care nici nu știu bine cărui Dumnezeu se închină, ne alegem cu ștreangul lui Iuda, care purta punga cu bani, și l-a vândut pe Hristos. Hristos care este în fiecare tânăr care se sperie de biserică, și vede în ea doar o instituție care-i cere o altă taxă, alături de alte taxe.
Dar sa privim mai atent staulul, pestera aceea  în care se naște Hristos. Ce avem aici? Maica Domnului, așezânduși Fiul în ieslea vitelor! O, Hristoase Doamne! Din fân ți-ai făcut culcuș? Acel fân care până mai ieri era iarbă verde, semeață, al cărei vârf râdea în soare. Florile, galbene, roșii , liliachii, albastre, mirositoare cândva, acum sunt uscate și sunt sub Tine, prunc mic și nevinovat.
 Se naște în staul. Lumea aceasta este staulul animalelor ce suntem. Trăim , rumegând bunurile date de Dumnezeu pe pământ! Am rumegat natura aceasta minunată. Parcă după noi vine potopul. Parcă dupa noi, nu vin copiii noștri. Ce le lăsăm, oameni buni? Centrale nucleare, adevărate bombe atomice de proporții apocaliptice; specii dispărute de mamifere, sau pe cale de dispariție; floră și faună sărăcită și sărăcăcioasă. In staulul lumii de azi, unde Hristos S-a nascut iară, nu mai este fân în iesle. Totul este transformat prin rumegare lacomă în gunoaie morale, în reziduuri sufletești. Suntem creatori de balegă morală, și ne bălăcim în ea, culcându-ne nepăsători. In urma noastră nu se mai poate trăi!!! In acest grajd  urât mirositor, de atunci și de-acum, se naște cel ce vrea să ne dea Raiul înapoi.
În peșteră erau vite: măgarul și vita. De ce acestea? Și de unde? Păi măgarul a fost cel care a purtat-o pe Maica Domnului de la Nazaret la Bethlehem. El e animalul de povară al familiilor sărace. Vita sigur a fost luată de bătrânul Iosif, ca să aibă hrana pentru Maica Domnului.
Dar mai este o explicatie, dacă privim în timp… Vechiul Testament. Evreii îl așteaptă pe Moise să vină din munte să le aducă legea lui Dumnezeu.Și Moise întârzie. Și ce fac evreii? Îi zic lui Aaron: lasă-ne să ne facem Dumnezeu din aur, cum am văzut la egipteni și la alte popoare. Aaron  nu i-a  lpsat, dar ei și-au scos cerceii, brățările, lanțurile, tot ce aveau din metale prețioase, le-au topit și… și –au făcut vițel de aur și s-au închinat lui, și au cântat și au dansat și au mâncat ți au băut , ÎN FAȚA LUI.  Acum, la Nașterea Domnului, boul, vita, vine să se închine adevăratului Dumnezeu. Dar de ce și-au făcut evreii zeu un bou și  nu un vulture sau un șarpe? Nu uitați că ocupația de bază a lor era păstoritul. Vita era cea care îi hrănea și îi îmbraca. Le dădea lapte, carne, piei… tot ce aveau nevoie pentru un trai nomad ca al lor.
Măgarul, la fel, era idolatrizat de greci, de perși ba chiar și de  romani, prin Octavian, care , mergând spre bătălia de la Actium, îi taie un măgar calea, și a pus Victoria de după lupta aceasta pe seama măgarului și la cinstit, ridicând statuie și închinându-se măgarului
Iata dar, cum cele mai zeificate animale ale poporului evreu de atunci, vin și îl recunosc pe pruncul Iisus ca și Adevarat Dumnezeu.
 Animalele sunt primele care se închină lui Dumnezeu, pentru ca, dupp 33 de ani, oamenii să ia chip de brute și să-l răstignească pe cel astăzi Născut, pe Mesia cel Așteptat.
 După vite, vin pândarii vitelor să se închine. Ciobanii  trăiesc în natură  mare parte din viața lor. Sunt singuratici, tăcuți, liberi și totuși supuși unor rânduieli ciclice. Inima lor nu e pervertită de vicleniile acestei lumi, sunt sinceri și miloși din fire..
Le și place singurătatea mai mult decat a trăi în cetăți, dar se bucură voioși ori-de-câte-ori întâlnesc picior de om pe drumurile lor. Ei nu au habar de sărbătorile legale și religioase. Își hrănesc oile, hălăduind pe câmpii, pe dealuri și coline, și prin munți. De obicei orice faptă maruntă îi înduioșează.
Dar  acum nu este o faptă măruntă. Ei aud pe campul unde se hotărâseră să înnopteze, coruri cu glasuri minunate. Sunt ngerii din cer care cântă:” Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!” Auzind apoi gânguritul pruncului, intră și ei să vadă puiul de om ce se născu  Femeia frumoasă, blajină în priviri, Maica Pruncului, și imaginea acestui prunc gol, cu carnea roșiatică, cu gura care încă nu mâncase nimic, le înduioșară inimile celor trei ciobani. Și au dat și ei, tinerei Maici darurile albe ale pastoririi lor: brânză, caș proaspăt, lapte, și chiar o blana de oaie  și un miel. Daruri mărunte, și mici, sărăcăcioase, dar dăruite din inima sinceră și blândă de ciobani, care știu ce-ă greul vieții, arșita soarelui, uscăciunea vântului, și iuțimea gerului.
Hristos se naște din seminția lui David care era păstor. Avraam fusese păstor în casa lui Ur; primii regi ai evreilor, Saul și David, păstori erau.Ciobanii din Bethlehem văzuseră în iesle, un calic, un sărac, unul de-al lor, și le-au inspirat milă, dar tot ei auziseră Ingerii cântând, și aveau și uimire în ochi întrebându-se ..ce va fi cu pruncul acesta?
Pleacă ciobanii și vin magii de la răsărit și îngenunche în fața Pruncului.  Magii, plecară de mult, cu luni înainte de pe malurile Mării Caspice, călări pe cai, s-au întâlnit pe drum, au trecut Eufratul, au străbătut deșertul nomazilor, au umblat de-alungul Mării Moarte, și iatăi ajunși în marginea micii cetăți Bethlehem, după ce trecură prin Ierusalim, să întrebe de pruncul-împărat ce s-a născut.
 Cine erau Magii în acele timpuri? De ei ascultau Regii înainte de a pleca la războiaie. Practic, mai ales în răsărit, ei conduceau popoarele. Ei schimbau regii. Erau stăpânii științelor astrelor, lecuitorii bolilor, aducătorii și deslegătorii blestemelor. Aceștia vin și se închină Pruncului Iisus.  Iși recunosc limitele pseudoștiinșei lor în fața Marelui Arhiereu și Împărat al Împaratilor.
Aduc și  ei daruri: aur, ca unui împărat, tămâie, ca unui mort, smirnă ca lui Dumnezeu. Magii vin însoțiți și de darul cerului, al universului: STEAUA care i-a însotit .
În acest moment, frați creștini, toată lumea creată, și cea văzută și cea nevăzută, s-a închinat Stăpânului. Două zile a durat pacea vestită de îngeri. Apoi Irod trimite armata și ucide 14 mii de prunci de doi ani, și mai mici, pt a lua viața Pruncului. De  atunci, până acum Hristos este alungat în Egipt, prigonit, împins spre sprânceana multelui, pironit pe cruce, alungat din cetăți. Până astăzi Hristos este prigonit în Siria, în egipt, în oriental mijlociu de cei de alte credințe. În Europa este alungat din școli, din spitale, din educația populațiilor. În România ortodoxă, o ortodoxie parcă tot mai pieptănată, mai coafată, mai cu straie și chip de babă fermecătoare, cu preoți pretinși clarvăzători, și care au practice la granița ortodoxiei, în România spuneam, avem o așa numită „societate civilă” care e contra Bisericii Ortodoxe, dar se lasă condusă de miniștrii care i-au șpăgi în caltaboși și palinca, asta în care nu se ocupă cu născocirea de legi despre câinii de la stâni. Neamul acesta care calcă pe sângele tinerilor morți în București, și care strigau în Decembrie 1989: „Există Dumnezeu!”, ajunge să răsufle ușurat că Biserica Ortodoxă a neamului nu mai primește fonduri de la bugetul statului, uitând că doar Biserica Ortodoxă este doar a românilor, catolicii, neoprotestanții, musulmanii, mozaicii, Martorii lui Iehova și mormonii, primesc oricum finanțare puternică din exterior, de la neprietenii noștri. Prigonitul Hristos se naște astăzi într-o lume tot mai ahristică, în continuă degradare morală.
Rugând pe Dumnezeu să vă răsplătească osteneala și răbdarea cu care m-ați ascultat, cerându-mi iertare dacă am rănit pe cineva cu cuvântul, închei aducându-mi sprijin cuvântul vrednicului de pomenire părintelui nostru Arhimandritul Arsenie Papacioc, ctitor al acestei mănăstiri, și duhovnicul de la Techirghiol, chip al răbdării, al iubirii și al sfințeniei:
„Timpul, lumea, forfota, toate lucrurile vremelnice vor dispărea ca o fantomă și nu ne va mai rămâne altceva decât veșnicia: „onorurile fug, aurul te părăsește, trupul putrezește, singură veșnicia rămâne”! Va fi bună sau îngrozitoare? Ce zici frate creștine? Te prinzi să te silești la o alergare salvatoare și la o ajungere atât de lăudată de nesfârșitele cete îngerești și să vezi slava Maicii Domnului care, neștiută de tine te-a plâns și te-a ocrotit în toată viața ta? Și în cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise te va încununa, ca pe un biruitor, Hristos Dumnezeu care  se naște Prunc în Bethleemul Iudeii”, Amin.

vineri, 18 decembrie 2015

VINO








Vino-mi iubite! Adă-mi în noapte
Gutuia tomnatică, dulce.
Zi-mi ce e-n țară, da-n șoapte,
Fă-mi focul și lemne-mi aduce.

Vino, și-n plete îți poartă
Al crivățului iz albăstrui.
Să nu uiți gutuia s-o pui
În geamul ce vede spre stradă,
Ca Hrist din icoană s-o vadă.

Vino cu neaua pe umeri,
Ca un erou de pe front.
Să nu-i mai ți clipelor cont
Și-n pătură-mi intră, și-n creieri.

Vino, că-i cald în odaie!
Căldura-mi zvâcnește din vene
Și doru-mi se zbate în perne
Ca neaua ce cade greoaie.

Vino, că-i frig fără tine!
E trist ca-n păduri de salcâm,
Ca o troiță în drum,
Mi-ngheață ființa în mine.

Vino, ca neaua pe cetini:
Calm, jucăuș, vesel, viu.
Vino, să pot să-ți mai fiu
Sulfetu-n care te legini!

Vino, și cântă-mi colindă!
Vino, și taci, și bea vin!
Topește-te-n mine deplin
Să ningem săruturi cu vină.
Odaia eden să-mi devină
Și candelă blândă și lină
Asemeni cu Luna cea plină.

18 decembrie 2015
Dervent.

duminică, 13 decembrie 2015

SĂRACUL TATĂ...







Săracul tată-al meu, nu vrea să moară
În așternutul unde altădat
Iubirilor el corpul și-a predat,
Și zămislitu-ma atunci, odinioară.

Săracul tată, nu vrea să îl știm,
Intrând în dormitorul nostru mâine,
Că lacrima acum îi este pâine,
Și că-l așteapt-o groapă-n țințirim.

Tătuțu meu puternic și-a semnat
A resemnării stranie privire.
I-a dat vieții ultima simbrie,
Și ultimul plămân și-a cumpărat,
Să-i simt mirosul cărnii lui pe pat.

Nu-i tatăl meu acesta ce-l vedeți,
Acesta așezat în copârșău!
Este doar umbra lui, un mit, un hău,
Un cânt de lebădă și de sticleți.

De vreți să-l știți pe tata, ne priviți
Pe noi, cei patru fii ai vânii sale,
Priviți nepoții, umbre diafane,
Și-așa pe tata veți putea să-l știți,
Pe cel ce-l punem în mormânt, sub cruci,
În lumea amintirilor preadulci.

14 decembrie 2015.
Dervent….

duminică, 29 noiembrie 2015

ȚINE-MĂ DOAMNE





Ține-mă Doamne pe crucea de lemn
A jertfei spre-o lume mai bună
Și pune-mi pe frunte cunună și semn
Și dă-mi a iubirii arvună! 

Ține-mă Doamne pe crucea de piatră
Și-ngheață în mine pornirea
Aprinsei văpăi jucăușă, amară,
Văpaie ce-mi mistuie firea.

Ține-mă Doamne pe crucea de-amurg
Când vecernia vieții-mi începe.
Să mă bucur de clipe, să nu simt cum curg
Ca o Dunăre-n valuri și repede.

Ține-mă Doamne pe crucea de dor
Când toamna îmi scutură frunzele.
Când părinții îmi mor, când îi urci pe vreun nor,
Când de plâns mi-s fierbinți și cuvintele....

29 noiembrie 2015
pentru mama Vica din satul Bugeac
suflet răpit de lângă noi
atât de iute.... 

IEDERA ȘI TRANDAFIRUL






Un trandafir cu florile în floare,
Și cu desăvârșita lui candoare,
Râdea în hohote și plin de viață,
Scăldat în soarele dinspre amiază.

Era atât de luminos și-nmiresmat,
Era puternic și era curtat
De toate florile din jur, de prin poiene,
Și noaptea despre el vorbeau și stele,
El sta ades la povestit cu ele.
Și, ca să nu mai tot lungim cuvântul,
Al lui părea că-i cerul și pământul.

În vara-aceea galbenă și caldă,
Când el sta mândru-n straiele de gală,
O mică iederă, firavă, pricăjită,
Ce se târa pe țărn,na umezită,
Îl roagă să-i dea voie să se urce
Pe-a lui tulpină, capul să și-l culce.
„-Numai puțin, o, prințule-al grădinii,
Și simbolul cel veșnic al iubirii,
Mă lasă și pe mine să mă cațăr,
De umezeală. Oasele să-mi apăr.”

Și a lăsat-o trandafirul mândru,
Aproape făr-s-audă clar cuvântul.
Că se gândea că ce-ar putea să fie,
Pentru a lui tulpină zveltă, vie,
O biată iederă de-un verde-aproape brun,
Fără miros, cu suflet taciturn?

Dar ea s-a cățărat pe el îndată,
Și în tulpină-și înfigea povara
De rădăcini mici, scurte și multiple,
Luându-i vlaga ce-o avea-nainte.

Și se usca văzând cu ochii, iată,
Frumosul trandafir de altă dată;
Iar ochii lui, cu-a lor căutătură
Păreau o strofă publicată post-postumă;
Și-n loc de zâmbetul de june-prim, pe față,
Avea tristețea văilor în ceață.
Apoi, spre toamnă, pe când cade bruma,
A murit anonim, uitând grădina,
Că-n locul unde-i iedera semeață,
Era un trandafir în plină viață.


Morala:
Când toate-ți râd, când viața te aclamă,
Fii vigilent, că ce nu bagi în seamă,
Un viciu mic, plăcerea de o clipă,
Îți poate frânge-a fericirii-aripă.

Nu da crezare viciului ce-ți zice
Că răul lui îți e un rău propice.

24 noiembrie 2015
București.
scrisă acasă la „Dudești”

ZIUA NAȚIONALĂ



Frați români, creștin-ortodocși,
M-am gândit să nu vă rețin mult astăzi. Și am căutat un gând biblic de la care să încep cuvântul. Și am zis să încep cu începutul. Și începutul nostru ca popor își are obârșia într-un eveniment aparent banal  care se consuma pe malul râului Iordan, în Palestina biblică, undeva în anii 30 după Hristos. Andrei, un fiu de pescar evreu, frate cu Petru, era ucenic al lui Ioan Botezătorul. ioan îl vede pe Hristos și spune către Andrei: Iată Mielul lui Dumnezeu. Iar andrei se duce împreună cu un alt tânăr ucenic, Ioan Fiul lui Zevedeu, și acesta tot pescar, și îl urmează pe Iisus Hristos. Mergând pe cale Andrei îl întreabă pe Mesia: „Învățătorule, unde locuiești? ” „Vino și vezi”, i-a răspuns Hristos. S-a dus și a văzut și a rămas acolo o noapte pentru ca apoi să strige omenirii întregi că a aflat pe Mesia. Sfântul Andrei, prăznuit ieri vine și pe melagurile acestea și propovăduiește pe Hristos. Deși poporul român nu era încă format, creștinii locuiau în pace, atât cât se putea cu locuitorii dintre Dunăre și Carpați, în ceea ce generic numim spațiul Carpato-Danubiano-Pontic. Deși avem mărturii ale martiriului unor creștini, și aceștia nu puțini la număr, totuși nu avem dovada faptului că dacii sau geții, cum le spuneau grecii, ar fi fost călăii creștinilor. Ne-am format ca neam odată cu răspândirea credinței în Hristos, așa se face că noi, românii nu avem dată de încreștinare, așa cum au majoritatea popoarelor creștine, mai ales cele care ne sunt vecine. De ce totuși am început cu această întâmplare relatată în Biblie? Pentru că astăzi, de ziua națională a românilor  vreau să invit toate popoarele să vină să vadă unde locuim. Să vină, să vadă, să doarmă-n casa noastră dacă vor, și apoi să meargă să spună despre noi ceea ce cu adevărat văd ei aici, și să nu mai lipească etichete mediatice cum au făcut în ultimii 25 ba chiar 40 de ani. Nu am să spun că voi încerca să fiu obiectiv. Acesta o să fie un cuvânt subiectiv. Îmi pot rezerva dreptul acesta, pentru că nici un francez nu este obiectiv când vorbește despre țara lui, așa cum nici un englez ori german, ori ungur ori nici cetățeanul din Uganda sau evreul ori americanul nu o face. Îmi voi permite dreptul de a fi astăzi naționalist. Naționalist atât cât și rusul este, nu mai mult. Atât cât și turcul este, nu peste măsura lui, și poate un pic mai mult decât grecul ori sârbul. De aceea zic: Vino și vezi străine, unde locuiesc! Vino și vezi unde au fost martirizați creștinii primelor persecuții. Vino și calcă în Dobrogea și vezi Niculițelul, locul în care moaștele a patru sfinți martiri au stat vreme de șase sute de ani în pământ, și când au fost descoperite nici măcar lemnul sicriului nu putrezise. Dar mergi la Tomis, la Halmiris, La Cernavodă, la Isaccea,la Buzău, să vezi locuri udate de sângele martirilor. Ești tu creștin, străine? Cu atât mai mult și eu sunt, pentru că ortodoxia mea este apostolică, este de rit răsăritean, din Bizanț, unde apostolul Andrei, primul chemat la apostolie a propovăduit, și mi-a propovăduit. Mergi străine și calcă în Bărăganul meu, calcă în luncile Dunării și vezi unde a s-a născut Mihai Viteazul, acest geniu militar pe care cancelariile habzburgice îl numeau, scuipându-și în sân de frică, Dacul cel rău, acest om al cărui vis a fost să unească teritoriile vorbitoare de limbă română, și pe care doar prin vicleșugul trădării l-au putut opri. Mihai unea Țara Românească, Transilvania și Moldova, când italienii încă erau fărâmițați în triburi. Mihai viteazul intra în catedrala ortodoxă de la Alba Iulia în anul 1600, pentru ca mai apoi românii să se unească iară după 318  ani , tot la Alba-Iulia, pe 1 decembrie 1918, când Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Sătmarul, se uneau cu Regatul României. Vino și vezi străine Moldova care a dat pe Ștefan cel Mare și Sfânt. Moldova aceea care acum este ruptă în două, și pentru care încă plânge Prutul. Moldova lui Ștefan care a stat patruzecișișapte de ani stavilă hoardelor musulmane la porțile Europei. Vino și vezi unde s-au format oameni minunați, unde a trăit Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Henry Coandă, și ai să înțelegi de ce și-au dorit atât de mult să zboare, și au și reușit. Vino străine și vezi Bucureștiul unde s-a născut piziologul Nicolae Paulescu, cel care în 1916 dădea omenirii insulina, și care declara adesea, în mediile medical-științifice:„“În ce mă priveşte, eu afirm sus şi tare că sunt tot atât de sigur de existenţa sufletului, cât de oricare alt adevăr dovedit de ştiinţa experimentală. Şi nu este vorba aici de o simplă convingere, ci de o credinţă adâncă, dobândită în mod ştiinţific.” Urcă Străine și în Năsăud să vezi unde se năștea George Coșbuc, unul din cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian, Coșbuc care scria  în poezia „Poetul”:
Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul -
În ranele tale durutul sunt eu,
Şi-otrava deodată cu tine o beu
Când soarta-ţi întinde paharul.
Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci
Unindu-ne steagul şi larul,
Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inimă-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubirea, şi ura -
Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu,
Voinţa mi-e una, că-i una mereu
În toate-ale noastre măsura.
Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt -
Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt
Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare şi sfânt,
Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!”
Și, o străine, să-ți mai vorbesc despre Eminescu, Blaga, Panait Istrati? Să te invit totuși să vezi meleagul pe care a alergat și a copilărit Constantin Brâncuși? Vino și vezi unde stau acum masa tăcerii, ca o masă care a fost martoră la Cina-cea-de-taină, Și coloana fără sfârșit, ca niște racle de sfinți puse unele peste altele, făcând legătura neamului meu cu Dumnezeu.Vino și vezi străine că noi, românii nu am născut secte creștine, nu am avut războaie religioase. Vezi străine că la noi, aici, în patria noastră, nu am avut rupturi între stat și biserică, că aici până și comuniștii care se declarau atei își botezau copiii, se cununau și își îngropau părinții cu preot, așezându-i la umbra unei cruci, spre a aștepta învierea morților și viața veacului ce va să vie. Doar când tu, străine hrăpăreț ai vrut să ne dezbini, și ai inventat biserica uniaților, doar atunci am avut tensiuni între noi, însă nici acelea de magnitudinea pe care-ai fi dorit-o. Dar dacă ai obosit străine, îți mai scurtez drumul și te duc aici, mai aproape, tot mai aproape, la Poarta Albă, la Gherla, în insula mare a Brăilei, ori la Aiud, și cel mai bine la Pitești. Trebuie să mergi la Pitești, străine, trebuie să mergi. Să vezi acolo pușcăriile în care teroarea și tortura emanaseră din iad, dintr-un iad de care și ție îți miroase mâna, străine, pentru că ai dat mâna cu belzebut, cu Stalin, și ne-ai aruncat în gura fiarei roșii. Vino și veziți bravura, la Aiud și la Pitești, la Târgu-Ocna, în munții Retezat-Godeanu unde tineri români, în majoritate studenți, au preferat să moară decât să fie îndobitociți de comuniștii cu care tu străine, te pozai și îi plimbai hrănindu-le orgolii și așezând mască de om pe sufletul lor de diavoli roșii. Vino și vezi unde stă poporul meu care și-a dus fii, din zeghea carcerei, direct în calendare, în timp ce tu făceai fanfaronade cu liderii comuniști plimbându-i cu caleștile, cu iahturile, îmbătându-le mintea cu al personalității cult. Vino străine și vezi Crucea de pe Caraiman, și să-ți intre bine nu doar în cap, ci și în măduva ființei tale, că poporul acesta românesc poate să rabde să îi iei teritorii, poate să rabde să îi iei bogățiile, știe că are încă destule, dar nu poate să rabde să îi lovești mama, și Crucea! Și ascultă ce zice măcar Constantin Rădulescu Motru, care privește de obicei poporul român cu ochi critic și educativ, și nu ne întărâta, străine, nu ne face să ne unim iară, că om fi noi mămăligari, însă numai pe meleagurile noastre poate totuși mămăliga să explodeze. Motru spune:„Românul izolat este blând ca mielul. Când îi bate cineva din picior tace; dar să te ferească Dumnezeu să simtă lângă el cotul tovarășului lui de suferință. Să te ferească Dumnezeu, pentru că românul, ca soldat, este un element neîntrecut. Armatele românești nu au cunoscut niciodată frica propagată contagios. Românul când nu e singur nu mai cunoaște frica.” Privește răscoala de la 1907 și crucește-te străine.Așa că , străine, lasă-mi crucea și ortodoxia neatinse de frânturile tale de adevăr. Înțelege că așa am trăit mai bine de două mii de ani, și așa mi-e bine. Și dacă așa mi-e bine, cum vii tu acum să-mi spui că mie mi-e rău? Vino și vezi străine mormitele satului românesc. Poate nu mai sunt îngriite, pentru că tinerii slugăresc pe la tine pe la porți, dar morții lor îi așteaptă acasă. Atât cât mai au cei adormiți o cruce la căpătâi, iar cei vii o cruce la gât, neamul acesta va dăinui. Așa să știi străine, Și acum du-te și spune și altora că ai aflat aici de la Nistru până la Tisa, din Dunăre în Hotin, un popor care crede în Mesia cel propovăduit de sfântul Andrei cap de iarnă, ai găsit aici un popor care-și botează încă pruncii de mici, după străvechea tradiție ortodoxă, ai găsit aici un popor pașnic care încă-și cântă colindele, încă-și ține morții în casă, și-i plânge și-i îngroapă creștinește, apoi îi pomenește cât trăiesc cei vii din neam. Spune străine și altora că ai găsit aici un popor la fel de demn ca toate popoarele Europei, și mai spune străine și că în ciuda tuturor celor care ne-au râvnit și casă și masă, și frumusețea noastră, am rămas peste veacuri români, ortodocși fără religie de stat, poate cel mai ecumenic popor care s-a născut vreodată, ecumenic, nu ecumenist, pentru că doar la noi stau moscheile, geamiile, sinagogile și bisericile aproape gard în gard, fără nici un fel de ranchiună, și am trăit în pace, indifirent cine îmi era vecinul, fie că-l chema Tache, ori Ianche, ori moș Cadâr.
Te trimit acum în pace străine, și să le spui alor tăi ceea ce românii au învățat de la părintele Arsenie Papacioc, această făclie arzândă spre luminarea bietului popor român. Îți las ca testament, străine cuvintele lui, și mi le amintesc în egală măsură și mie, ca să nu îndrăznesc vreodată să uit cine sunt și ce rol am pe pământ, în planul mântuirii. Iată așadar cum grăiește părintele Arsenie Papacioc:
„ În fiecare din noi, popor român, există vitejia dacilor,și noblețea latină; și dacă Traian și Decebal ne vor apăra, ne vor apăra și Horia, Avram Iancu și Bălcescu care vorbește neîntrerupt și ecoul vorbelor și îndemnurilor lui le auzim și le trăim. Ne vor apăra zidurile Sarmisegetusei și ale tuturor cetăților strămoșilor noștri, ziduri pe care este scrisă istoria noastră, testamentul nostru.
De o mie de ani ne pare rău că vrăjmașii noștri nu au cunoscut ascuțișul sabiei răbdării noastre. Am fost ospitalieri și acum voi vreți să ne faceți robi? Cine are adevărul în învățătura lui Hristos și este viteaz și știe să moară, nu poate fi rob, dragi cotropitori!
Iar vouă, care vreți să ne schimbați credința, voi care vreți să cuceriți lumea cu pretexte religioase, vă spunem că veți cuceri hotare și pământ dar Adevărul nu-l veți putea cuceri și vă va mustra usturător. Hristos unul este Adevărul, și este în noi și dacă întindeți sulița spre noi, veți înțepa în coastă adevărul Hristos care este în noi!”
La mulți ani, români, de ziua noastră! Amin.

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

BOGATUL CĂRUIA I-A RODIT PĂMÂNTUL NEBUNIE.





Bogatul căruia i-a rodit țarina
„Nebunule, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul, iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”
Frați creștini ortodocși,
Pilda adusă în urechile noastre, prin Sfânta Evanghelie citită astăzi în cadrul acestei sf Liturghii, conține acest cuvânt amintit mai sus, care ar trebui să fie ca o bătaie de clopot în conștiința fiecăruia dintre noi, bătaie de clopot care să trezească periodic conștiința noastră, ori de câte ori intră-n adormire. Să revedem pe scurt pilda și apoi să ne folosim de învățămintele ei, să le punem în practică în viața noastră cotidiană.
Pilda spune că era un bogat căruia i-a rodit pământul pe care-l avea atât de mult încât ajunsese să nu mai doarmă nopțile, frământându-se de un gând: „Ce voi face?” Ce voi face, pentru că nu  o să am unde să îmi depozitez ceea ce trebuie să strâng de pe tarlale.  Se frământa, se frământa, somnul nu mai venea, își frângea mâinile neliniștit, așternutul nu-i mai era odihnitor, parcă îl ardea patul și nu își găsea liniștea la gândul că va trebui probabil să apeleze la altcineva, sa deie o cotă parte pentru depozitarea averii lui… Și atunci, noapte fiind, îi vine un gând care îl înflăcărează și-l face să-i sticlească ochii de bucurie că a găsit soluția: Știu ce voi face: Voi dărâma hambarele mele le voi strica și voi face altele , mai mari, atât de mari încât să încapă tot. Și apoi, când mă voi vedea cu recolta strânsă în ele pot să zic sufletului meu:Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani;odihnește-te, mănâncă , bea, veselește-te… Și exact când gândea la acestea, zice sf Scriptură că exact atunci Dumnezeu îi vorbește și-i spune:„Nebunule, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul. Iar cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Și, încheind pilda, Hristos spune : „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună sieși comori, și nu întru Dumnezeu se îmbogățește.”
Așadar, frați creștini ortodocși, haideți să ne apropiem mai atent de text și să observăm câteva substraturi ale pildei. De ce era bogatul mustrat de Dumnezeu și era numit „nebun”? Nu pentru că muncise, și cu munca lui adunase averi atât de multe încât nu mai avea unde să le strângă. Nu , ci pentru că oare cum poți numi un om, care în loc să-și doarmă nopțile ca omul, el se frământă ce va face peste ceva timp , când va strânge recolta, și cugeta în sine! Pentru aceasta e mustrat. Frați creștini, pentru că cugeta în sine. Adică nu avea pe nimeni cu cine să se bucure de avere. Nu avea pe nimeni cu care să se sfătuiască ce să facă pe viitor cu bogăția. El vorbea singur noaptea, ca un nebun, în pat. Se frământa: Ce voi face? Și când găsește soluția tot egoist o face, pentru că după ce hotărăște să-și mărească hambarele, spune satisfăcut: Și voi zice sufletului meu: Suflete al meu, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te… O de trei ori nebun acest om: Nebun în primul rând pentru că sigur averea a câștigat-o furând, asuprind oameni, călcând peste cadavre, viclenind, înlăcrimând suflete chinuite de foame, și care, ca la orice alt bogat, atârnau pe la porțile conacului lui. E nebun și pentru că nu s-a îngrijit să nu fie singur pe pământ. Dar nu doar că nu s-a îngrijit, îi face și plăcere această stare. Nu avea prieteni cu cine să se bucure, să mănânce să bea, să se sfătuiască. Nu avea decât servi. Și e nebun desăvârșit dacă putea crede că sufletul lui asta voiește, să bea, să mănânce, să se veselească. Și mai zice scripura că si-a zis : suflete, odihnește-te!!! Auziți? odihnește-te. Dar de ce bogatule, ai sufletul obosit? Ce griji te frământă, că nu ai copii să-i duci la școli și nu ști de poți să-i ții în facultăți. Nu ai bogatule nevastă să trebuiască să o hrănești și să o îmbraci, nu ai, se vede, nici mamă să cheltui cu ea prin spitale. Nu ai nici măcar frica faptului că vre-o instituție a statului ar putea să vină să vadă cum ai agonisit averea . Pe aceștia pe toți i-ai mituit, i-ai agățat cu vre-un vicleșug, le-ai dat dreptul , le-ai dat șperț, spagă și ești liniștit și dinspre acest orizont. Și atunci, bogatule, ce frământări îți obosește sufletul de îi spui să se odihnească? Poate te macină încă gândul cum să îți dublezi recolta la anul. Pe cine să mai jegmănești, ce legi să mai fentezi și cum să mai adaogi a unge pe vre-un fucționar pentru a închide ochii la fărădelegile tale. Ori poate sufletul tău e obosit de realitatea că oricâte bogății i-ai da nu îl hrănești, ci îl împovărezi cu mustrări de conștiință, că ai în jitnițele tale pânea săracilor, că ai în pătulele tale strigătul înfometaților lumii, că îți rodește pământul udat de lacrimile orfanilor flămânzi, că aurul tău strălucește precum ochii unui sărman înfometat când vede un codru de pâine. Biet bogat singur ale cărui averi au rămas ale nimănui. Iată că nici hambarele nu ai putut să le mărești, nici recolta nu ți-ai mai adunat-o după câmp, nici sufletul nu ți-a mers la odihnă, și ai murit străin, în casă, singur. Te vor găsi dimineață slugile pe care le-ai asuprit, și care adesea și-au blestemat zilele (și pe tine poate), pentru că le-ai rupt de la gura copiilor lor și fărâma de pâine pe care-o mai aveau. Iată că planurile tale au fost zadarnice, pentru că în toate aceste calcule, ai avut o constantă de care nu ai ținut seama: Dumnezeu.
Dumnezeu care grăiește adesea în Scriptură să cugeți că mori și în funcție de aceasta să îți dremăluiești viața.
Frați creștini, e atât de actuală această pildă, și nu există sfere să nu vedem astfel de bogați. La nivel de state, unele cu altele se comportă la fel. La nivel uman nu mai vorbim. Am ajuns prea singuri și prea bogați frați creștini. Fiecare dintre noi suntem bogatul din Evanghelie, căruia i-a rodit țarina, și nu mai știm ce să facem. Să nu ne asemănăm lui și în soluția găsită, că murim! Murim sufletește frați creștini, dacă credem că banul, averea, bogăția aduce mulțumirea sufletească.
Un poet scoțian Walter Scott, spunea pe la 1800 că bogăția a ucis mai multe suflete  decât oțelul trupuri.
Dar oare cine e sărac dintre noi, frați creștini? Cine are ce îi trebuie nu se numește sărac.Ori dacă ai și mai vrei, nu te bucuri de ce ai , și nu te poți numi bogat dar nici sărac; și atunci te poți numi…nebun. Priveam zilele trecute de la geamul chiliei în parcarea mănăstirii. Se oprise o mașină cu niște închinători aici, la Dervent. Era un câine în parcare, care, după instinctul cu care e înzestrat se apropie, dând din coadă, de grupul de creștini. Unul dintre ei a scos o pâine din sacoșă și a început să rupă din ea, aruncând bucăți câinelui. M-a uimit mult cum câinele prindea pâinea din aer. O înghițea nemestecată și apoi întindea botul. Hap, iară înghițea nemestecând altă bucată de pâine. Și creștinul nostru a dat aproape toată pâinea câinelui. De ce v-am povestit acestea? Așa suntem și noi, frați creștini, ca și câinele acesta. Prea adesea nu mai știm decât să înfulecăm timpul, energiile altora, sentimentele, sănătatea, averile părinților, până și viața însăși, acest dar divin,dar nu avem timp să le simțim gustul.
Sunt în lumea aceasta indivizi, pentru că îi e rușine omenirii să îi mai numească oameni, care, orbiți de bogățiile care le stau în conturi, turmentați de puterea politică și economică, drogați cu fumurile mândriei se cred dumnezei și nu fac altceva decât să finanțeze războaie, facțiuni extremiste, secte fundamentaliste religioase, ca să dezbine și să împărățească. Ei, care și-au pus pe bani dictonul „nihil sine Deo”, alături de însemnele masoneriei, au uitat să spună cărui Dumnezeu se închină prin lojile organizațiilor secrete sau discrete. Căror sfinți, și căror dumnezei jertfesc ei oamenii din poparele înfometate, bombardate, asmuțite unele împotriva altora? Și apoi arată cu degetul spre bieții oameni manipulați, pe care tocmai ei îi finanțează, pentru ca noi, să naștem ură și să nu mai trăim în iubire și pace. Toate atentatele acestea, inclusiv cele ale jihadiștilor, sunt niște simple pocnitori de petarde pe lângă marile crime împotriva umanității născocite de niște minți nebune, și culmea, sub masca apărării libertății și democrației. Care libertate? Care democrație? Ce fel de libertate este aceea impusă cu bomba și cu tancul? Nebunule în noaptea aceasta a minții tale, vei muri. Și pentru ce toată această sămânță a discordiei aruncată peste tot și toate? Nu vedeți că trăim „epoca versur”. Valori Europene, versus valori musulmane. Valorile adevărate nu sunt în antiteză niciodată, doar creierele spălate de mijloacele media înghit gogornița aceasta. Și o, cât de multe sunt și-ntr-o cultură și în cealaltă. Biserică contra știință, deși sunt filosofi care-au grăit că puțina știință depărtează pe om de religie, iar adevărata știință îl apropie pe om și mai mult de religie. Spitale versus catedrale, deși primul spital s-a născut în biserică, nu în colhozuri sau oraganizații statale. Și toate acestea doar pentru ca unora să le rodească pământul, adică acelora care sunt patronează și fabrica de război, dar și fabrica de pansamente, ca să nu fie în pierdere cu nimic. Deșteptați-vă frați creștini români, și nu vă lăsați manipulați de acești nebuni care se cred dumnezei. Priviți dincolo de imaginea pe care v-o vând ei. Să nu vreți să fiți ură când Dumnezeu vă cheamă să rămâneți iubire!
Nu, frați creștini, nu bogăția bucură, hrănește și veselește sufletul, după cum nici sărăcia nu o face. Toți vrem să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, și este normal și firesc să dorim acest lucru. Spun acest lucru gândindu-mă că avem trei vieți, pentru că, Sfânta Treime , care ne-a creat cu chipul si cu asemănarea ei, ne-a dat viață după viață și-nc-o viață, fiecare dintre ele anterioară pregătindu-o pe cealaltă. Avem frați creștini trei vieți, și dacă am vrea să învățăm din prima ceea ce trebuie să învățăm în a  doua pentru a ne pregăti pe a treia, așa cum se cuvine… Din prima viață. cea intrauterină nu luăm nimic, frați creștini. Ceea ce ne hrănește în pântecele mamei ,lichidul  amniotic, nu îl luăm cu noi. Lăsăm pântecele mamei, acest univers în care bine ne era, și pe care-l cunoșteam, atât cât capacitatea simțurilor noastre putea să-l perceapă, și intrăm într-o lume străină, de care știam cumva că există, auzeam zgomote și voci, simțeam mângâierile și stresul mediului în care trăia mama, ghiceam cumva că trebuie să fie ceva și dincolo de universul nostru îngust. Și iată-ne în viața aceasta nouă. Viața aceasta care ne e dată pentru a ne-o pregăti pe cea de dincolo de viață, și a cărei poartă este însăși moartea noastră. Percepem acum că există, că trebuie să existe o viață veșnică dincolo de viață, pentru că viața aceasta însăși nu ar avea rost fără veșnicie, așa cum viața intrauterină ar fi zadarnică fără cea extrauterină.Și așa cum în pântecele mamei ne formăm organele, sistemele vegetative, ne pregrătim trupul pentru întâlnirea cu mama, cu tata, cu viața aceasta, tot așa în viața de pe pământ trebuie să ne pregătim sufletul pentru viața din lumea fără umbre, pentru întâlnirea cu Tatăl-Ceresc, cu Maica Domnului, cu sfinții îngeri. Să ne pregătim sufletul pentru Împărăția veșnică a lui Hristos, unde nimic necurat nu intră, nici hoții, nici mincinoșii , nici nemilostivii, nici desfrânații, nici adulterii,nici închinătorii la idoli, chiar dacă numele idolului e mamona, banul și averile.Acel suflet al bogatului, cum zice Hristos l-a sfârșit, nu s-a îmbogățit în Dumnezeu. Era bogat material dar nu era și bogat în Dumnezeu. Și acesta este rostul vieții noastre, a creștinilor . Dobândirea Duhului Sfânt! Nu avem alt rost, și dacă nu alergăm după acesta, suntem fără rost. Nimic nu veselește sufletul ca faptele credinței și câștigarea celor trei vârtuți creștine: credința , nădejdea și dragostea.
Ne sperie moartea și fugim inutil de ea, ea fiind faptul cel mai sigur din viață. Fugim inutil spun pentru că nu putem scăpa de ea. Însă fugind de ea uităm că nu contează  când murim, nu contează cum murim, nu contează nici măcar ce am lăsat în urmă, frați creștini. Ceea ce contează cu adevărat în viață este cum am trăit viața? Am trăit noi iubind, bucurându-ne de ea, fiind fericiți și făcând fericiți pe alții,  crescându-ne copiii în Ortodoxia noastră frumoasă, am trăit admirând frumosul din om, din natură din cer? Ori am trăit împrăștiind în jur numai intrigi, răutăți și ură, agonisind averi pe care le lăsăm într-o clipă, și le lăsăm nu copiilor, că și pe aceștia i-am aruncat la canal,avortându-i, nu soției, că și pe ea am înșelat-o, nu Bisericii sau vreunei familii sărace, că nici de aceștea nu voiam să știm? Citeam ieri un articol într-o revistă medicală. Acolo niște cercetotori afirmă că în anul 2030 repet într-un singur an, 2030 în lume vor fi 26.400.000 de persoane bolnva de cancer din care 17.000.000 vor și muri, în același an de-această boală, în situația în care în 2012 au murit 7 milioane de oameni de boala bolilor. M-a îngrozit această perspectivă, gândindu-mă că am impresia că nu există printre noi creștin sau necreștin, care să nu aibă o rudă sau un prieten suferind de această boală. Și mă întreb inevitabil, pentru ce atunci omule atâta alergătură după praful averii, după fumul slavei deșarte a funcțiilor și onorurilor, pentru ce atâta vânare de vânt, când moartea te aduce secerându-ți zilele, în fața veșniciei pe care o ratezi, o vinzi pe averi care se strică, îți vinzi sănătatea pentru a strânge în hambare și în conturi și apoi cu ele îți cumperi cancerul și bolile grele, în loc să-ți duci traiul după învățătura curată a lui Hristos. Că auziți ce zice Hristos: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună sieși comori, și nu întru Dumnezeu se îmbogățește.”
Creștine, spunea o dată Tolstoi că dacă există un singur bogat în lume, care se răsfață în belșug, există cert altundeva un altul care moare de foame. Și numai acest cuvânt și ar trebui să te pună pe gânduri, om al lui Hristos. Doi scriitori germani spuneau  că „cei fericiți sunt bogați. iar nu cei bogați sunt fericiți”. Și o vorbă foarte de actualitate: oamenii fac bani falși, iar banii fac oameni falși. Poate că nevoile familiei, lipsa banilor, vă face să râvniți să aveți, și bine este ca omul să-și muncească pâinea și să vrea să trăiască decent(și aici se lasă la aprecierea fiecăruia cât e decență și cât este lux), însă păcatul apare când faci din avere un scop al vieții Să nu uităm, așa cum spune sf Ambrozie că: „sunteți orbiți de aurul care strălucește în casa bogatului;vedeți doar ce au, dar nu vedeți ceea ce le lipsește.  Și tot el ne avertizează că orice lux și bogăție, dacă nu îți corupe obiceiurile bune, îți corupe sigur gusturile , și strâmbi din ce în ce mai des din nas, riscând să-ți strâmbi și sufletul.
Frați creștini, bogăția, cum am spus , nu trebuie să fie un scop al vieții, ci un mijloc de pregătire a vieții. Am spus la începutul cuvântului că toți de aici suntem bogați. Da frați creștini. Suntem bogați în păcate și în patimi. Am intrat în postul Nașterii Domnului , al Crăciunului , haideți dară să punem început bun de astăzi, și să ne așezăm busola idealurilor noastre, a năzuințelor noastre, către Răsăritul Cel de Sus, către Hristos. Să nu mai mergem spre nord, spre miază-noaptea patimilor deșănțate. Să ne rânduim cumva viața și să înaintăm spre liniștea limanurilor creștine ortodoxe. Vă îndemnăm la postire după putere, și la spovedanie sinceră.Neapărat la o spovedanie sinceră, și dacă nu știți ce înseamnă întrebați-vă duhovnicul. Să aveți un duhovnic, căutați-l, rugați-l pe Dumnezeu să vi-l dăruiască, nu se poate să aveți pentru trup atâția medici, iară pt suflet să nu aveți un doctor de suflete! Așezați-vă la masă frați creștini,luați-vă un răgaz și vorbiți cu sinele. Acest sine pentru care poate ați făcut păcate cu voie, fără voie, cu știința și cu neștiința.Cercetați-vă conștiința, puneți pe o foaie ceea ce nu vreți să uitați si mergeți la preot și spovediți-vă. O, de am putea să rupem din noi numai să vă putem face să simțiți bucuria sufletului după o spovedanie sinceră și fără ocolișuri și ascunzișuri. Avem cu toții păcate împotriva noastră, a celor de lângă noi, împotriva naturii și a cerului, a dumnezeirii. Să ne cercetăm cu de-amanuntul. Și să mergem , să îngenunchem în fața scaunului de spovedanie, și să ne mărturisim păcatele, să le plângem dacă putem, și să ne hotărâm să nu le mai facem. Haideți să aruncăm bogăția de fărădelegi. Ai strâns averi călcând în picioare legi, oameni, conștiință? Fugi și mărturisește-te și nu uita că mila face să se învârtă pământul, cum spunea un părinte contemporan. Mila lui Hristos e mare. Nu putem noi greși cât poate Dumnezeu ierta. Deci să cerem iertare, și să ne vindecăm sufletul de lăcomii, de mândrii, de bârfit, de drăcuit, de judecat pe alții, de poftit averea altuia și de tot ce ne poate îngreuna Sufletul, și ne poate fi stavilă în zborul nostru către cer. De aici , de pe pământ, tot vom pleca. Cu o moarte suntem toți datori. Nici nu mai contează cum murim dacă am știut să trăim frumos, frați creștini. Să ne întrebăm seară de seară, de suntem fericiți, și dacă am făcut pe cineva fericit astăzi. Și fericire fără Hristos, nu există frați ortodocși.  Și pe Hristos îl găsiți aici, la sf Liturghie, cu trupul și cu sângele și în toată strălucirea Dumnezeirii Lui. Deși ceea ce vom spune la sfârșit, poate nu pricepeți acum, totuși vă îndemnăm ca pe niște prieteni, ca pe niște fii, ca pe niște frați, să împliniți îndemnul părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, și să mergeți în fiecare duminică la sf Liturghie. Iată ce spune acest om al jertfei: „Este atât de necesară și obligatorie participarea la sf Liturghie, mai mult decât ne sunt necesare aerul și lumina. Dumnezeu mai ține pământul mai mult pentru Sfânta Liturghie care  se săvârșește pe el.”Amin.