GÂND LA RĂSPÂNTII (13 FEBRUARIE 2015)

A mai trecut un an. Un an care mi s-a părut cel mai scurt an. Am uneori impresia că moartea este o gaură neagră; cu cât te apropii de ea cu atât te atrage mai iute, timpul se scurge în clepsidra vieţii parcă mai lacomă şi cu gâtul mai larg, cu gura mai căscată să hăpăie clipele vieţii tale. Anul acesta împlinesc patruzeci de ani. Psalmistul spune că viaţa omului este de 70 de ani, şi cine este în putere 80 de ani, iar ce este peste 80, nu mai este viaţă, ci osteneală şi durere. Asta înseamnă că am trecut de jumătatea vieţii. Am trecut de jumătatea vieţii, şi am început să-mi fac tot mai multe socoteli pt veşnicia care mă aşteaptă.

Până mai ieri m-am risipit în voi, prieteni, fii, şi fraţi ai mei. Şi nu regret nici că unii dintre voi mi-aţi răspuns cu dosul la dragostea mea, la risipa mea de energie spre a vă sădi sămânţa unui singur rod: Iubirea! Regret, plâng şi deplâng pe cei pe care îi iubesc şi îi descopăr că le este frică să creadă că pot fi iubiţi. Nu-i condamn. Într-o planşă neagră, te intrigă un licăr de alb, într-o beznă totală, îţi exită nervii o scânteie de lumină. Nu ştii ce să crezi, lumină este, sau e o iluzie? Poate că nu e lumină, ci e proiecţia pe retină a dorinţei de lumină, încordându-te să te orientezi în bezna inimii tale, începi să ai năluci, să vezi ceea ce nu există. De aceea te sperie iubirea mea. Sunt lacrimă din ochiul lui Hristos de pe Cruce. Am căzut de pe obrazul Lui peste sufletul tău. Nu mă şterge prietene! Chiar dacă acum sunt sărat şi fierbinte, chiar dacă te simţi ud, te simţi murdar când te priveşti cum îţi curg peste creştet şi inimă. Nu uita că doar din apa sărată a mării iese ploaia dătătoare de hrană, din noroiul bălţilor ies nuferii cei gingaş de albi. Poţi să mă scuturi de pe suflet, e dreptul tău, însă nu vei mai rodi lui Hristos perla iubirii curate.

Omul e făcut să trăiască prin oameni, veşnicia însăşi se câştigă trăind efemerul timp, scurtul timp, rapidul timp al vieţii, împărţindu-l din iubire cu cel de lângă tine. Însă nu despre moarte vreau să vorbesc acum. Despre viaţă. De ceva timp mi-am impus un exercitiu: dimineaţa, când mă trezesc mă gândesc că aceasta este ultima mea zi. Şi, păstrând rutina vieţii călugăreşti pe care o duc, încerc să mă bucur de fiecare lucru ca şi când ar fi ultima oară când mă întâlnesc cu el. Astfel ajung să mă bucur şi de o fasole nefiartă, sau lipită, socotind că totuşi e ultima dată când îl văd pe bucătar, şi nu face să mă încrunt la el, pentru o strachină de boabe fierte. Seara mă gândesc ce aş face dacă mâine dimineaţă Soarele va răsări dinnou, însă nu şi pentru ochii mei. Şi plâng atâtea dimineţi în care am dormit, nevăzând răsăritul.

  De mic copil Dumnezeu mi-a dat suferinţa ca pe o soţie capricioasă. Am dormit cu ea în pătuţ, apoi am mers cu ea pe coridoare lungi  spitaliceşti, am plimbat-o prin şcoală, prin liceu, mascată de preocupări cotidiene. Am avut-o după mine în armată, în facultate, în capitală. Ce m-aş fi făcut eu dacă nu aş fi cunoscut suferinţa gradat, în episoade din ce în ce mai intense, mai prelungi, până acum, când suferinţa mi-e natură, mi-e rost şi mi-e şcoală; mi-e acoperământ şi plapumă ce îmi încălzeşte sufletul hăituit de tinereţea răvăşită….

 

 Apoi am venit în Dervent, acum 13 ani, cu tanti Rely. Olga şi Victor. .. În timp, suferinţei i-au dat doctorii şi un  nume. De fapt au fost mai darnici, i-au dat 39 de nume. La 39 de ani am acum în trup 39 de diagnostice. Probabil că schimbând prefixul voi schimba şi numărul numelor bolilor. Ori voi începe numărătoarea inversă. Mi-a dovedit prea adesea Dumnezeu că are un plan cu mine. Care este acesta? Nu ştiu! Întrebaţi-l voi, dacă vă dă mâna. Pe mine nu mă interesează care-i planul, atât timp cât singur mi-a spus cât mă iubeşte.  Mi-a arătat în forţa mărilor,în plutirea norilor, în albul zăpezilor, în cadrul Liturghiilor, mi-a arătat în foşnetul pădurilor, jocul copilăriilor, în sărutul îndrăgostiţilor, în liniştea nopţilor, în cântatul cocoşilor, în privirea bunicilor, în ura duşmanilor, în râsul prietenilor. Mi-a arătat în  oftatul mamei, În dormitorul Cazarmei, în fiecare clipă a vieţii, în apropierea liniştită a morţii, în curgerea Dunării, în armonia muzicii. Aşa mă iubeşte pe mine Dumnezeu, şi mi-o arată zilnic, prin oameni, în natură, în intâmplări banale şi în evenimente majore. Dar mai ales în bucuria suferinţei  Suflet fără chei aş fi fost dacă Dumnezeu nu-mi dădea  bucuria suferinţei ca şi nădejde a mântuirii mele. Că nu suferinţa te mântuieşte ci răbdarea ei cu pace şi dacă se poate chiar cu bucurie.  Şi sufăr mult, prietene mai ales când mă laşi cu mâna întinsă. Pentru ce te sperie Iubirea? Şi dacă iubirea te sperie, ce te poate oare bucura şi împăca ? De aceea mulţumesc celor care mi-au răbdat lacrima, mi-au citit cuvântul şi au înţeles menirea mea în viaţa lor.

Acestea mi-s gândurile la 13 ani de viaţă derventină.

Bucurii să aveţi, oameni!