luni, 23 martie 2015

VINDECAREA LUNATICULUI (cuvânt citit în Duminica a cincea din post. 22 Martie 2015)







Frați creștin-ortodocși,
Astăzi Sfânta Evanghelie citită în cadrul slujbei sfintei Liturghii ne așează în față trei tipuri de suferințe. Două dintre ele se vor spulbera în cursul evenimentelor relatate, una v-a rămâne în veșnicie, dăinuind până astăzi. Haideți să urmărim atent, și pe scurt evenimentele aduse aminte. Era un tată care avea un fiu bolnav. Avea, spune sf ap Marcu, duh mut și surd, iar evanghelistul Matei îl numește „lunatic”. Aceasta însemna că ori-de-câte ori luna ajungea în anumite faze, îl făcea să-și piardă conștiința și îl trântea și îl purta prin câmpuri comportându-se groaznic, așa încât adesea se rănea singur aruncându-se în foc și în apă. Tatăl acestui fiu s-a întâlnit cu ucenicii lui Hristos și i-a rugat să-i vindece copilul. Aceștia, deși de atâtea ori vindecase-ră , în numele lui Hristos, multe suferințe, acum nu îl putură vindeca. Și omul necăjit se apropie de Iisus și îi spune năcazul lui. Și aici se întâlnesc cele trei suferințe: suferința sufletească a tatălui care-și vede fiul suferind, suferința fizică a fiului îndrăcit, lunatic, cu suferința lui Hristos, Dumnezeu-Omul, care vede că neamul ales de Dumnezeu să nască pe Eliberatorul de sub robia satanei, nu crede în El, în Iisus Hristos, și că nu peste mult timp, El, cel ce tămăduia atâta suferință, va fi răstignit și batjocorit tocmai de mulți dintre cei vindecați de Iisus, sau care fură martori ai multelor minuni săvârșite de El.
Tatăl vine și îl roagă pe Iisus să-i vindece fiul. Doamne, miluiește pe fiul meu, că e lunatic și se chinuie și rău pătimește. Vin la tine pentru că ai tăi nu au putut să-l vindece. Cererea de vindecare parcă se încheie cu un reproș. Probabil că după încercările apostolilor de a îl vindeca , fariseii și cărturarii au tot comentat despre Hristos și ucenicii Lui, pentru că până și tatăl copilului bolnav strecoară în rugămintea de tămăduire și acest cuvânt, Și l-am adus la ucenicii Tăi, și n-au putut să-l vindece. Vedeți? nu zice, și nu s-a vindecat. Zice n-au putut. I-a făcut pe Ucenici neputincioși. Acest lucru mâhnește pe Hristos și îl face să rostească aceste cuvinte, privind spre tatăl necăjit: „O, neam curvar și necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Și apoi îl cheamă și îi vindecă fiul. Tatăl își ia fiul vindecat, nu mai mulțumește, și pleacă fericit. Două suferințe se sting în marea de iubire a inimii lui Iisus Hristos. Dar El rămâne trist. Rămâne trist, și în tristețea Lui , se depărtează de mulțimile care văzuseră minunea. Rămâne singur retras, și atunci se apropie ucenicii lui și intreabă mirându-se că au inviat și morți, dar cum de pe acest copil lunatic nu l-au putut vindeca? Și Hristos le spune doar lor solutia vindecării  unor astfel de suferinzi: Postul și rugăciunea. Acest neam de diavoli se scoate numai cu rugăciune și cu post. Și le mai spune că și pentru necredința lor nu au putut să-l vindece.  Tristețea lui Hristos se intunecă și mai mult. Se vede iscodit de farisei, inconjurat de un popor viclean care abia aștepta să îl prindă, de două ori au vrut să-l ucidă cu pietre, altădată au vrut să-l arunce de pe sprânceana muntelui în prăpastie, dar a reușit să scape de ei, pentru că nu era încă terminată misiunea lui pământeană. Era printre ei de trei zeci și trei de ani , De trei ani le propovăduia evanghelia iubirii, o nouă viziune asupra relatiilor dintre ei si Dumnezeu, ei și sinele , ei și aproapele. Hristos le arăta adevărata față a legii primite de ei prin Moise pe muntele Sinai, de Tatăl Ceresc, iar ei , deși trăiau minuni, deși mărturiseau adesea că „nimeni nu a mai vorbit ca omul acesta, ” că El vorbește cu putere nu ca fariseii și cărturarii„, că faptele făcute de el erau de: „nimeni nu a mai săvârșit astfel de lucruri  minunate”, și totuși repede uitau și vroiau să-l omoare atunci când le dădea pe față firea lor de popor curvar, și pornit spre rău, de nație îndărătnică,  de neam „viclean și preacurvar” care cere semne și minuni.
Era trist Hristos, și în tristețea aceasta le vorbește pentru prima oară despre patimile Lui, despre cum îl vor răstignii mulțimile hrănite , vindecate alinate de El, cum îl vor pune să-și poarte crucea, îl vor da în mâinile oamenilor și-l vor omorî, dar a treia zi va învia. Așa se termină Evanghelia de astăzi, și ne mai spune doar că ucenicii s-au întristat foarte. Erau triști nu doar pentru ceea ce aflaseră acum, dar erau triști și pentru că Dumnezeu-Omul era trist, prietenul lor era trist, învățătorul lor era trist, cum nu avea obiceiul să fie. Și aceasta doar de la o acuză mascată a unui om necăjit de suferința fiului lui.
Tatăl plecase cu fiul vindecat, și nici măcar nu-și ceruse scuze pentru tonul răutăcios de mai înainte. Pare de condamnat. Și este, că iată câtă mâhnire aduce această atitudine într-o inimă plină de iubire și de bunătate, ca a lui Iisus Hristos. Mai erau puțin peste șase luni și Hristos se urca pe Cruce, și vedea că toată munca Lui de a trezi poporul la o viață în Dumnezeu fusese zadarnică. Le arătase minuni ca să înteleagă că El este chiar Dumnezeu coborât printre ei. Asemenea suntem și noi, noul Israel, creștinii ortodocși ai veacului douăzeci și unu. Cerem minuni, dar de curvii nu ne lăsăm. Cerem pace dar ne pregătim de războaie, ne războim cu orice vecin a cărui privire ne pare suspectă. Vrem copii sănătoși dar îi îndopăm cu alimente nesănătoase! Copii noștri asimilează cancer pe pâine, cancer cu lingura, cancer și boli lente cu sticla. Dar cine să-i vadă? Părinții din fața televizorului sau a internetului? Și când la vârste fragede vă treziți cu ei pe la ușile spitalelor, mergeți la Hristos și îi spuneți ca și tatăl fiului bolnav: Doamne, am dat pomelnice preoților tăi, dar nu au putut să-l vindece.  Nu de banii voștri are nevoie Dumnezeu, ci de inima voastră!
Câți părinți știu că ai lor copii fumează, se droghează, își fac rău singuri ca și lunaticii de altădată, singuri își bagă focul în gură, fumul în plămâni, cancerul în sânge, și diavolul în suflet, Diavolul , patima tutunului, a alcoolului, a drogurilor, focuri în care singuri se aruncă și se vatămă copii noștri. Și apoi noi punem la indoială puterea lui Hristos. Îi auzi icând, am vrut să mă las, dar nu pot! Nu vrei, că zice sf apostol Pavel: În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge!  Cine spune că nu poate să lase o patimă, nu vrea cu tărie, că altfel sunt atâtea moduri de a te lăsa, și cea mai lesne este cea pe care o învață Hristos: Postul și rugăciunea. Postește tinere, renunță de bunăvoie la ceea ce a ajuns să te robească. Nu e ușor deloc. O să trăiești un iad. O să te simți alergat de toți dracii tălpii iadului, care vor lua forme umane; prietenii tăi te vor indemna, să continui să fumezi să bei, să te sinucizi lent, cu droguri, medicii îți vor aduce argumente despre beneficiile unor patimi ale trupului, deși conștiința ta îți strigă că sunt rușinoase și de lepădat, sociatatea va striga și ea la tine că tot ceea ce știi tu că te chinuie nu e decât un fleac și că nimic nu e păcat atât timp cât tu ești liber. O, dar tocmai pentru libertatea ta s-a jertfit Hristos, creștinule Ortodox! Omule robit de dracul tutunului, de dialolul minciunii, de sarsailă al curviei și al desfrânărilor deșănțate. Nu aui cum îți strigă Hristos prin glasul conștiinței? Nu vezi cum trupul tău își pierde puterile, nu-ți auzi tusea dimineața, nu-ți vezi ochii bulbucați și creierul neodihnit de noptile pierdute , cum vrea să explodeze  în tâmple, și să plece din capul tău pentru că tu nu ști să îl apreciezi. Tu nu mai ești stăpânul tuturor facultăților tale. Ai luat frâiele minții și le-ai pus în mâna satanei, care când și când, și din ce în ce mai des, îți amintește cine este noul tău stăpân, și te aruncă iar în focul năucitor și distrugător al patimii tale. Apoi te azvârle în vâltoarea apelor deznădejdii și îți arată ștreangul ca ultimă soluție  de vindecare.
În tot acest timp, fericit ai fi de ți-ai găsi un tată care să te iubescă în așa măsură încât să alerge la Hristos să îl roage de vindecare. Și dacă tatăl tău e din neam curvar și îndărătnic, și nu a călcat niciodată la Biserică, dacă ai tăi sunt străini de Hristos, fă-ți singur din duhovnic tată! Fă-ți singur din patimă dușman și din Hristos prieten.



Frați creștini, suferința fiului la adus pe tatăl acestuia la Hristos. Și Hristos l-a vindecat, dar s-a și întristat. De ce ? pentru că tatăl nu s-a raportat la Hristos ca la Dzeu. Nu s-a raportat la Iisus ca la dătătorul a tot binele.  Adesea și pe noi ne aduce suferința la Hristos. Mănăstirea Dervent are prin mila lui Dumnezeu trei odoare duhovnicești materializate prin apa izvorului Sfântului Andrei, crucile de leac născute pe locul martiriului creștinilor și pe Maica Domnului prin Icoana la care multe suflete și-au găsit alinare.  Noi , ca unii care viețuim aici vedem minuni, dar sigur marile minuni care se petrec la Dervent nu le vede nimeni. Poate nici cel care o trăiește. Marea minune care se întâmplă aici este că vin oameni cu boli și pleacă cu Hristos în suflet! Vin suflete care nu mai suportă focul și apa în care se sting pătimind, și pleacă sprijiniți de însuși Dumneeu să-și ducă crucea. Oameni-suflete care aici învață adevăratul post, și aici deprind rugăciunea , rugăciunea de mulțumire pentru toate binefacerile primite. Hristos , Dumnezeul nostru a binecuvântat locul acesta , mănăstirea aceasta cu darurile Duhului Sfânt. Să avem grijă ca nu cumva venind aici, căutând tămăduire, să cerem ceea ce nu ne e de folos și să îl mâhnim pe Dumnezeu ca și tatăl fiului lunatic de astăzi. De vrem să-i cerem sănătate pentru copii, să ne gândim de nu ne intreabă oare, dar unde vă sunt copii???? Astăzi, Hristos , când aude cererea tatălui, să îi vindece copilul, să fim foarte atenți că zice: aduceți-l aici, la Mine! Când ucenicii goneau copii de pe lângă Iisus, pt că erau gălăgioși și zvăpăiați, le-a șis Domnul: lăsați copii să vină la Mine și nu-i opriți! Așadar, lăsați copii să vină la Hristos, și nu-i opriți, frați creștini. Nu-i opriți din devenire, chiar din pântece de mamă!Nu opriți studiul religiei în școală, copilor voștri, nu-i opriți în a merge la biserică, nu opriți dezvoltarea sufletească a lor! Unde vă sunt acum copii? Acum când vorbim despre ei și mai ales pentru ei! Că ei sunt viitorul acestui neam. Unde vă sunt roadele iubirii lui Dumnezeu față de voi și a iubirii voastre conjugale. Însuși termenul de „conjugal” te duce cu gândul că amândoi părinții trag la același jug. Fericiți cei ce trag la jugul lui Hristos, că e bun, și sarcina lor ușoară. Altfel greu vă este. Greu vă va fi să culegeți roadele unei educații fără de Hristos, fără de Cruce, de ortodoxie cu tainele ei, cu preoții ei destoinici, cu postul și cu rugăciunea, fără de duhovnici. Copiii voștri vor fi  viitorii duhovnici, buni sau nu, viitorii medici, oameni politici, profesori, buni sau nu. Ei sunt viitorul patriei și al Bisericii, bun sau rău. Noi plămădim viitorul în care ne vom duce bătrânețile, și bun va fi, ori rău va fi, funcție de câtă iubire dăruiți de câtă credință, nădejde și dragoste revărsăm în inima fiilor noștri. Vedeți că odată ce Iisus a văzut manifestările acestui copil lunatic, cu duh surd și mut, a făcut un fel de spovedanie, a cerut tatălui să-i spună de când suferă copilul. Și răspunsul i-a fost că din copilărie. Aveți grijă, părinți, că multe boli trupești și sufletești își au rădăcina în cei șapte ani de-acasă, cum zice românul, în copilărie. De aceea zic: aduceți-vă copii la biserică! Nu-i lăsați să se otrăvească cu informații satanizate, cu otrăvurile din lumea virtuală, verificați de când sunt mici cum își petrec timpul, și mai ușor vă este să-i verificați tocmai jucându-vă și voi cu ei, acordându-le timp. Dar timp! Nu cu un ochi la el și cu unul pe tabletă, sau cu o ureche la copil și cu alta la bârfele televizate, ori la telefon. Timpul copiluluio trebuie să fie al lui, toată atenția și energia să i-o dedicați, pentru că așa și numai așa veți forma copii cu atenție ascuțită și capabili de dăruire totală unui ideal,unui vis, unei persoane iubite, patriei și lui Dumnezeu.  Aduceți-vă copii la Biserică! Nu dați crezare pseudocercetătorilor care spun că acei copii îndoctrinați religios nu vor face diferența la maturitate, dintre realitate și ficțiune. Să-i spuneți aceasta doctorului Nicolae Paulescu, cel care în aprilie 1922 breveta insulina, sau lui Pasteur, care zicea adesea că Știința are limite dincolo de care nu poate trece, așa cum inima are rațiuni pe care mintea nu le poate pricepe”, ori Doctorului vienez Iosif Hirtl care spune: „ Oare dorința unei vieți viitoare, și lipsa rostului acestei vieți fără de veșnicia promisă de credință, care e atât de generală, la toate culturile și popoarele , că nu se mai poate nega, să ne fie dată doar spre chinuirea noastră? Și dacă ne e dată, de cine ne e dată? În fața acestei întrebări știința stă mută! Aici intră tocmai credința pe care o avem în noi și pe care știința , cu cel mai ager spirit de cercetare nu o poate dovedi dar nici nega! Și totuși, medic fiind, am văzut pacienți care trebuiau să moară, și abia credința le dădea nădejdi și le-a modificat metabolismul. Nu le Inteleg sistemul dar nu pot să-l neg. De aceea zic: Aruncați credința din voi, și-aceasta va fi sinucidere. Lipsa credinței va face din om , care este cunună a făpturilor, un simplu preparat de anatomie încă nesecționat, o grămadă de gunoi, bun doar de hrănit ogoarele. Omul făr de credință, nu va fi alta decât cel mai perfect mamifer, dar și cel mai nefericit dintre mamifere, sortit să sufere fără mângâiere o lege a junglei, pe care o va pierde, să se vaete fără vreo rază de mântuire, să deznădăjduiască murind fără o altă nădejde.” Și nu-mi permite timpul acum să enumăr oamenii de știință care au fost educați în spiritul creștin și au lăsat omenirii  creații de geniu.

Aduceți copii la biserică! Învățați-i acasă morala creștină, dar mai ales învatați-i să se roage, așa cum trebuie să îi reînvățați să învețe, să muncească, să nu lenevească, să fugă de anturaje care îi ucid. Copii sunt darul lui Dumnezeu pentru om. Și ne va cere socoteală Hristos pentru copii, Ce am făcut cu ei? I-am lăsat pradă focului, I-am avortat, dându-i la canal, pe apă? I-am lăsat să se mintă în mrejele satanei, în ateismul mascat al sectelor?  Să ascultăm indemnul Sfântului Ioan Gură-de-Aur, care zice: Nu vă împiedic să petreceți, dar vă îndemn să o faceți cu demnitate și să nu săvârșiți păcate.
Și închei , deși multe-ar mai fii de grăit, cu un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc: „ Nu vă sfătuiesc să căutați  prin mănăstiri să cunoașteți suflete alese. Nu este un timp prea bine folosit; însă cel mai delicat și de folos este lungul drum spre tine însuți, creștine. Pe acesta să-l cauți, pe tine să te cauți. AMIN!

duminică, 8 martie 2015

DUMINICA A-II-A DIN POST 8 Martie 2015





Frați creștini-ortodocși
Au trecut două săptămâni din postul acesta al Paștilor, și suntem într-a șasea săptămână a triodului. Iată așadar cum, după ce am fost avertizați de păguboasa patimă a mândriei și de binecuvântările smereniei, în Duminica vameșului și a fariseului, după ce am fost avertizați de păcatul îndepărtător de Tatăl ceresc, curvia, și de importanța venirii în sine, și a întoarcerii căite la Casa lui Dumnezeu, la sfânta lui Biserică,în Dumnica Fiului curvar, după ce mai apoi ni s-a arătat că Tatăl iubitor este totodată și drept, și în dreptatea lui va judeca pe tot omul care s-a hrănit din mila divină, dar nu a avut milă  cu semenii lui, în Duminica Înfricoșatei Judecăți.și după ce, deasemenea, ni se aduce la cunoștință că postul este în fapt starea firească a omului edenic, în duminica Izgonirii lui Adam din Rai, după toate acestea spuneam, am trăit prima duminică din post, a Ortodoxiei, unde, după șase zile de nevoință, fiecare cum a putut, ni se aduce aminte că Dumnezeu va apăra biserica lui pe care nici porțile iadului nu o vor birui. Duminica trecută, a Ortodoxiei ne-a fost un îndemn la nădejde, ca un liman liniștitor pe marea nevoințelor duhovnicești. Și iată-ne astăzi în Duminica a doua din post, numită a sfântului Grigore Palama, arhiepiscop al Tesalonicului, mare teolog trăitor, despre care acum vom spune doar că ne cheamă după ce ne-am odihnit la limanul ortodoxiei, să ne aprofundăm și nevoințele și cunoașterea ortodoxă a Luminii Dumnezeiești, necreate, a Sfintei Treimi.
Care dintre voi ați avut timpul și buna voință de a participa la slujbele din săptămâna aceasta, ați auzit adesea citindu-se din pildele vechiului testament îndemnuri de a posti frumos și bineplăcut Domnului, că zice: „Adam, nepostind, a luat moartea pentru neascultare, de aceea noi să postim ca să câștigăm Raiul”; Postul aduce mari daruri celor ce-l lucrează” și o cântare care mult mă bucură pe mine este aceasta: „Prin post Moise s-a făcut văzător de Dumnezeu și a primit Legea iar Ilie s-a arătat, postind, mergător pe cer cu căruța și caii de foc, să ne facem dară și noi ca Ilie, car cu patru roți  din cele patru bunătăți: rugăciunea, postul,smerenia și milostenia. ”De două săptămâni, de când am intrat în bucuria postului, în bisericile mănăstirilor mai ales, dar vă îndemnăm și pe voi acasă, se zice rugăciunea sfântului Efrem Sirul. O rugăciune deplină și plină de duh: „Doamne și Stăpânul vieții mele, Duhul Trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie; iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale; așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în veci, Amin.” Vă îndemn să nu vă lipsească zi din post în care să nu rostiți această frumoasă și cuprinzătoare rugăciune. În rugăciunea aceasta îl numesc pe Dumnezeu Domn și Stăpân. Stăpân și Domn al inimii mele, și nu orice fel de Stăpân, nu un stăpân de rând, ci Domn-Împărat! Vă dați seama ale cui slugi suntem? Suntem slugi împărătești, ne plimbăm prin lumea aceasta a spiritului prin palatele împărătești, avem treburi împărătești frați creștini! Slugile împărătești sunt cinstite de celelalte slugi. Noi,robii Împăratului avem îmbrăcămintea albă, din mătăsuri și stofe de preț,nu se cade să o murdărim să o purtăm prin locuri necinstite și la treburi netrebnice. Nu se cade ca noi să ne ocupăm cu nimicurile vieții, cu bârfele, cu vicleniile, cu furtișagurile, cu dezmățul, cu avorturile, cu minciunile cu clocotitul oalelor cu cărnuri. Să ne amintim cărui Dumnezeu ne-am închinat copiii la Sfântul Botez, frați creștini, și să ne purtăm ca atare. Că altfel, ne lipsim  de binecuvântările Împărătești, ale Împărătesei Cerului și a pământului. Să luăm aminte că Hristos a auzit doar din gura nașului nostru de botez că ne lepădăm de satana, și de toate lucrurile lui, și de toți slujitorii lui, și de toată închinarea lui,și de toată slujirea lui, și de toată trufia lui. Oare am împlinit noi făgăduințele acestea de la botez? Nu e de glumă. Să știți că taina aceasta a botezului cu tot ritualul ei, nu e doar de formă. Dacă încă ne închinăm satanei făcând poftele lui, drăcuindu-ne copii, neoprindu-i de la calea fără-de-legilor, neînvățându-i rugăciunea, neobișnuindu-i cu postul cu citirea unei rugăciuni,un paraclis, un acatist, douăzeci de minunte din viață vă ea să cititți o rugăciune de seară, cu mersul la biserică, îi creștem apoi strâmbi moral, duhovnicește, nebuni, în sensul de răi, adicătelea nu vor fi buni de nici o treabă. Și când îi veți vedea așa  veți da vina pe vrăji, pe farmece,veți lua de guler pe Hristos și-L veți întreba:„Dar ce-am făcut Doamne?” Ce-ai făcut? mai bine te întrebi singur ce n-ai făcut. De aceea frați creștini, perioada aceasta a postului este cu atât mai prielnică pentru a vă îndemna copiii să meargă către limanul acesta frumos al ortodoxiei.  Priviți cât putem cugeta doar referindu-ne la trei cuvinte din rugăciunea aceasta a sfântului Efrem din Siria. Nu putem noi greși cât poate Dumnezeu ierta, spunea adesea părintele Arsenie Papacioc, de aceea vă îndemnăm, dacă aceste cuvinte v-au părut mustrătoare, să nu uitați că abia când ne vedem nimicnicia în fața Dumnezeirii atunci valorăm ceva în ochii lui Dumnezeu, când ne vedem mici atunci suntem mari în ochii Lui, că zice  proorocul Iona : „Iarba mării s-a încolăcit în jurul capului meu; mă coborâsem până la  temeliile munților, zăvoarele pământului erau trase asupra mea pentru totdeauna; dar Tu ai scos din stricăciune viața mea, Doamne Dumnezeul meu ! Când se sfârșea în mine duhul meu de Domnul mi-am adus aminte, și la Tine a ajuns rugăciunea mea, în templul Tău cel sfânt.” Iată așadar rostul suferinței: apropierea sufletului rătăcit de izvorul a tot binele.
Insă, deși pe acest subiect ar fi multe de grăit, și întru-cât am mai abordat tema și cu alte ocazii, ne vom opri aici, acordând puțin răgaz pentru încă două subiecte. Mi se pare anapoda să veniți astăzi la biserică și să nu știți cine este sfântul Grigore Palama, cel căruia i s-a dedicat această duminică. Se naște în Constatinopol la anul 1296, rămânând orfan de tată din fragedă copilărie, tutore îi devine însuși împăratul bizanțului de atunci, Andronic al II lea Paleologul. Grigore excelase în studierea tuturor disciplinelor disponibile pe atunci în școlile superioare medievale. Pentru aceasta Împăratul nădăjduia că Grigore îl va ajuta la guvernarea imperiului care nu era oricum în perioada lui cea mai înfloritoare (la puțin peste suta de ani după adormirea sfântului, însăși capitala, Constatinopolul, va cădea în mâinile musulmanilor definitiv). sfântul Grigorie, totuși, la vârsta de 20 de ani pleacă în muntele Athos unde se călugărește pe seama mănăstirii Vatopedu. I se arată în vedenie sfântul Ioan evanghelistul, apostolul iubirii, și îi făgăduiește că îl va călăuzii pe calea duhovnicească. Primește și darul rugăciunii neîncetate, despre care de altfel va scrie cuvinte edificatoare, controversate la aceea vreme, dar a căror înălțime spiritual-teologică s-a dovedit în timp, și pleacă în Salonic, muntele Athos fiind amenințat de invazia turcilor. Pe la 1330, biserica răsăritului era tulburată de o nouă contradicție. Un călugăr venit în Constantinopol, din Calabria (vă amintim că la 1054 a avut loc marea schismă) pretindea că lumina pe care o văd practicanții rugăciunii inimii este una materială, și chiar mai mult, afirma că insăși lumina văzută de apostoli pe Tabor, la Schimbarea la față, tot lumină creată ar fi fost. Valaam, care preda în școlile capitalei imperiului  astronomia și logica, și era un remarcabil orator, reușește să convingă până și pe împăratul Andronic de veridicitatea spuselor lui. Sfântul Grigorie însă scrie în apărarea călugărilor athoniți, care practicau isihia, și astfel ne-au rămas de la de el „Triadele în apărarea sfinților isihaști” în care, pe scurt, sfântul spune că cel care rostește rugăciunea aceasta scurtă, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miliește-mă pe mine păcătosul!”, cu o trezvie ascuțită și pace și liniște interioară, poate ajunge să vadă lumina despre care Hristos însuși a spus: „Eu sunt lumina lumii!”. Disputele dintre susținăntorii lui Valaam și  cei ai lui Grigorie au continuat zeci de ani, chiar sfântul fiind închis în temnițele Salonicului patru ani de zile fiind el acuzat de tulburările din biserică. Este apoi eliberat și numit Arhiepiscop de Tesalonic. Disputa despre rugăciunea isihastă face ca biserica de răsărit să convoace un sinod  la anul 1351, cu 8 ani înaintea adormirii sfântului Grigorie, și după discuții și dezbateri, se hotărăște că învățătura palamită, a sfântului Grigorie Palama, este cea ortodoxă, iar Valaam este gănit din imperiu, întorcându-se în Calabria. Într-una din călătoriile sale pe mare, sfântul cade prizonier în mâinile turcilor. Stă astfel întemnițat,  predicând ortodoxia și musulmanilor și creștinilor prizonieri ca și el .Turcii nădăjduiau într-o mare sumă de galbeni pentru răscumpărarea lui, sumă pe care de altfel au și primit-o, după un an de la capturare. Se întoarce în Tesalonic, trăindu-și aici ultimii trei ani ai vieții, săvârșind multe minuni și vindecări minunate, încă din timpul vieții. Inainte de adormirea sa i se arată iară sfântul Ioan evanghelistul Care îi grăiește doar atât: „Spre înălțimi! Spre înălțimi!” Pe data de 14noiembrie 1359 merge la Domnul și este canonizat sfânt la anul 1368, la 9 ani după moarte, pentru lupta sa împotriva ereticilor, și pentru învătățurile și scrierile sale teologice  luminătoare.
 S-a așezat prăznuirea sa acum, în a două duminică a Postului Mare, după Duminica Ortodoxiei, tocmai ca o prelungire a amintirii biruinței Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor care-au tulburat-o, sfântul, prin scrierile sale, lăsând ortodoxia mai ortodoxă, de-mi pot permite afirmația, arzând cu cuvintele insuflate de Împăratul Ceresc, Duhul Adevărului, toate usăturile care încercau să amestece întunericul înțelesurilor lor pământești cu Lumina Necreată a sfintei treimi, lumină pe care văzându-o sfinții apostoli pe Tabor, la Schimbarea la față,  n-au mai vrut să se lipsească de vederea ei și i-a îndemnat să zică: „Doamne, bine este nouă aici!”
Frați creștini, deși nu obișnuiesc să vă încarc memoria cu date istorice, am făcut totuși acest peripluu prin viața sfântului tocmai pentru a cunoaște cine ne sunt înaintașii, cum și-au trăit ei viața și să le urmăm credința, duhul lor de jertfire și iubitor de adevăr, dar de Adevăr-Adevărat, nu de adevăr amestecat cu neadevăruri. Vă îndemnăm să vă cunoașteți Ortodoxia, să cercetați Scripturile, Evangheliile, mai ales Epistolele sfântului apostol Pavel, iară vă indemnăm să citiți pe sfântul apostol Iacov, îi găsiți epistola în Noul Testament, și veți găsi acolo îndemnuri la înfrânarea limbii, și la răbdarea celui de lângă noi. Să păstrăm și noi ortodoxia noastră curată, frați creștini, și să o predăm mai departe urmașilor noștri, copiilor, nepoților, mai ales. Înscrieți-vă copiii la ora de religie.  Arătați neocomuniștilor dinozaurizați în scaunele parlamentare, și pseudoapărătorilor drepturilor omului că jertfa tinerilor din Decembrie 1989 nu a fost zadarnică, arătațile că deși ne-au terfelit idealurile nu ne pot terfeli și credința strămoșească obligându-ne să dăm cu subsemnatul că vrem, într-o țară majoritar ortodoxă, să învățăm Ortodoxia, și nu ne tebuie cursuri de etică. Unde și de la cine, dacă nu în familie și biserică și de la Hristos, învață omul să fie bun, tolerant și iertător, să-și iubească părinții și să iubească frumosul din el, din natură, din cer? Nu vedeți că majoritatea zbuciumurilor și a stărilor conflictuale din lume sunt mai ales pentru păstrarea identității religioase și naționale. Tocmai când cei care susțineau globalizarea credeau că au învins pe partizanii naționalităților, iată că tocmai acum Europa e frământată de  mișcări tot mai de dreapta, și este condusă de guverne tot mai de extremă dreaptă.  Europa se confruntă cu mișcări islamice fără precedent, iară creștinii din orientul mijlociu sunt astăzi, în secolul XXI, prigoniți ca-n era paleocreștină. Trăim realități  cutremurătoare și de aceea spun că trebuie să vă aprofundați cunoștințele despre ortodoxie. Să știți de ce noi, voi, ortodocșii am păstrat cele șapte sfinte taine, de ce avem icoane în biserică, de ce ne facem cruce cu trei degete și nu cu toată mâna, ca și catolicii, sau deloc, ca și protestanții și neoprotestanții. Este acum un curent al unor mămici feministe, și a unor părinți foarte grijulii cu dreptul copiilor la autodeterminare, de a nu-și boteza copii de mici așa cum o face tradiția ortodoxă de milenii pentru că, vezi Doamne, e dreptul plodului să-și aleagă Dumnezeul și biserica, dacă vrea să aibă un Dumnezeu și o biserică.  Numai niște părinți care nu cunosc frumusețea ortodoxiei pot predinde această inepție. Păi dacă mergi pe premiza aceasta, creștine, poate că fiul tău avea dreptul să hătorască și dacă se naște sau nu, ori avea dreptul să hotărască și în ce țară și din ce părinți să se nască. Fiecare aparținem unei culturi și avem o identitate colectivă, dincolo de  cea individuală. și chiar mai mult decât atât, cea individuală este puternic influențată de cea colectivă. Limba maternă, se numește maternă, pentru că aparține mamei pruncului, este limba pe care pruncul o aude încă din pântece, limba în care tatăl îi spune mamei purtătoare de prunc că o iubește. De aceea , dacă  îți iubești cu adevărat copilul îi dai tot ce ai mai de preț, inclusiv credința ta în Dumnezeu, și ritul ortodox. Copilul trebuie să știe că aparține unui colectiv de oameni, că mica lui familie trăiește în marea familie creștină, în comunitatea de suflete vii a bisericii ortodoxe. Repet, și cu asta închei, haidem să punem început bun, să nu mai aplecăm urechea la lăturile și lătrăturile satanei care vrea , de două mii de ani vrea, să distrugă tot ce Dumnezeu a creat frumos și bun, și mai ales Biserica lui. În scopul ăsta a creat până și biserici așa zis creștine. și-a pus satana și cruce pe ele, doar doar va desrădăcina pe cineva din trunchiul curat ol ortodoxiei. Că sunt probleme și în biserica ortodoxă? sunt, e normal să fie, suntem oameni și suntem vii, și putem greși. Însă problemele au fost dintotdeauna, s-au rezolvat unele, au apărut altele, și tocmai oameni fiind se pot rezolva și acestea, cu răbdare, cu rugăciune, și cu post. Iată, evanghelia de astăzi ne amintește de paraliticul din Capernaum. Acest paralitic nu nu mai putea merge pe picioarele lui , dar nici în mâini nu se mai putea târî, era un mort ambulant, o mumie vie. Așa suntem și noi astăzi; avem în biserică, și printre preoți și printre poporeni, mumii vii, paralizați sufletește, care au fost ologiți sufletește de cele patru patimi pomenite de rugăciunea sfântului Efrem Sirul amintită mai sus, trândăvia,grija de multe,iubirea de stăpânire(o, cât de mult și de mulți robește ea astăzi, toți vrem să fim șefi peste ceva, măcar în familie) și grăirea în deșert. Grele patimile acestea, și u e om să nu fie robit măcar de una , daca nu de toate patru: trândăvia ne paralizează conștiința față de Dumnezeu, ca una care stă împotriva lucrării darurilor primite de la Duhul Sfânt, fiecare suntem buni la ceva, și doar lenea ne face să ne bucurăm de dracul acesta al „dolce-fa-niente”.Apoi dracul îngrijirii de multe ne paralizează conștiința față de lucruri, de averi, de case, de bani, de hambare și magazii, că ajungem să le întrebuințăm spre pierzarea noastră.Duhul iubirii de stăpânire ne alterează conștiința față de omul de lângă noi, ne face să ne simțim superiori lui, și cu drept de stăpânire asupra voinței lui, nesocotindu-l ori socotindu-l inferior nouă și demn de stăpânit, iar dracul grăirii de multe ne paralizează conștiința față de noi înșine, că iată , nesocotim marele dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, cuvântul, și e mare, pentru că Dumnezeu însuși a spus: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul, acesta era într început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut.” Dar pentru că tot am ajuns la dracul grăirii în deșert, nădăjduind că nu am grăit ca Moise în pustie,când le vorbea  evreilor despre Dumnezeu iară ei se închinau aurului, închei cuvântul aducând la final cuvântul părintelui Arsenie Papacioc, ca să vă rămână ca o făclie aprinsă pe calea nevoinței postului, astăzi în luminata duminică sf Grigorie Palama. Iată ce spune Părintele Arsenie, fie-i pomenirea veșnică:„Mai mult ne-a dat Hristos decât ne-a pierdut Adam. Ne-a dat puterea de a birui dracii, de a ne pe noi cu orice chip și de a ne încadra în ceea ce de fapt El însuși a spus:Îndrăzniți, Eu am biruit lumea! Sigur, lumea înseamnă și lumea din tine, creștine, tu care eșți o lume mică în care se oglindește o lume întreagă, o lume mare.” Haidem dară să ne biruim dracii poftelor noastre proprii, și să ținem postul acesta curat și trupește, fără de care nu se poate numi post, dar mai ales sufletește, și așa să schimbăm lumea, făcând mai frumoasă și mai bună lumea din noi! AMIN.

joi, 5 martie 2015

CÂND VOI ODIHNIȚI





motto:
„Dacă altora nu le sunt părinte, vouă vă sunt. Căci mulți învățători puteți avea, dar părinte eu singur vă sunt.” sf Apostol Pave
l


Când voi odihniți un suflet se zbate;
Trăiește travaliul renașterii voastre.
E hăituit de-ntrebări
Când voi sforăiți în plăceri.

Când voi odihniți, un sulfet e-n transă
Ca Hrist, să acorde o ultimă șansă
Acelor ce-și scarpină dinții,
Acelor ce-și uită părinții,
Și sting vâlvătaia credinții.

Când voi odihniți se-apropie ora
Când seamă veți da tuturora.
Când mâna mea-ntinsă va fi ca o ceară....
Nici milă, nici sfat, pentru cei ce-or să ceară,
Și Lacrima-n ochi o să-mi moară.

Când ....voi odihni... veți fi prea ocupați
Să vă purtați ca și fii, ca și frați.
Spre groapă m-or duce străinii,
Mormântul uda-mi-or doar câinii,
Iar eu voi trăi... Taina Pâinii.
Din slăvi nerăbdând geana urii.


dedicată „ciucameților”
6 martie 2015
Dervent
orele 4.00. a.m.

marți, 3 martie 2015

EU SUNT ACELA







Eu sunt acela care din născare
Am tot tânjit la România Mare;
Și sunt românul care-mpins de foame
Muncește munci murdare unde poate.

Eu sunt acela care strânge pumnii
Când hoții vor să-mi fure și gorunii.
Și pumnii-i strâng și când, fără parale,
Îmi văd copilul pregătit de moarte.

Eu sunt acela care știe-a plânge
Când moare-n câine, floare când se frânge,
Și știu să râd în față suferinței
Găsind în asta forța biruinței.

Ei da, sunt huliganul și golanul
Care îmi iubesc țara, nu ciolanul!
Și da, sunt derbedeu-acela care
Este și credincios și scuipă tare
Pe cleru-acela-a cui mantie
Miroase și a mir și a simbrie.

Eu sunt acela care-n ceas de seară
Își scoate-n doină sufeltul afară
Și-l lasă să colinde peste munți,
Bătând la poarta morților cărunți.

Eu sunt acel pe care mâine, poate,
Îl veți jelii de prin străinătate.
Și-l așeza-veți spre odihna rece
Lâng-a lui Dunăre ce tot albastr-o trece.


4 martie 2015
Orele 00:05
Dervent. s