SCOICA ȘI OBLETELE

O scoică se-ntâlni cu-n oblete.
Acesta-i spunea că dincolo de apă
E-o lume cu-albastru, cu verde,
Cu oameni și păsări de pradă.

Scoica era neîncrezătoare;
Tot ce-i spunea obletele îi părea poveste.
„Cum să mai fie și-altceva decât mâlul și apa sclipitoare?
Mai bine nu mă consum, că de folos nu-mi este.

Dacă simțurile mele altceva să perceapă nu pot,
Cum să cred un oblete?
-Nu există! Ce-mi spui e-o minciună, un zvon.
Nu mai răde de mine, băiete!”

Dar iată că vorbind încă ea,
Obletele dispăru ca o nălucă.
Parcă cioc, sau gheară era?
Ca o coasă-l răpi și-o lăsă năucă.

Își duse apoi viața ei de moluscă
Din când în când mai întâlnea și obleți;
Și dacă aceștia-ncercau să-i vorbească,
Îi considera ori nebuni, ori beți.

Până-ntr-o zi când fu și ea prinsă
De mâna unui copil flămând
Care-o scoase din apa întinsă
Și-o azvârlii într-un jar fumegând.

Scoica noastră, înainte de-a deveni „bucate”
Ar fi vrut să vorbească despre asta și altor surate….

31 martie 2015
Dervent.