vineri, 29 mai 2015

RUSALIILE



DUMINICA POGORÂRII DUHULUI SFÂNT
„Ei auzind acestea, au fost pătrunși la inimă și au zis către Petru și ceilalți apostoli: Bărbați frați, ce să facem?” (Fapte, 2;37.)
Frați creștini-ortodocși,
Am ajuns din mila lui Dumnezeu, și doar din nemărginita lui milă și îndurare, dimpreună cu îndelunga-i răbdare, binecuvântatele zile de Rusalii, zilele Cincizecimii, sărbătoare Pogorârii Sfântului Duh. Practic, astăzi este ziua de naștere a Bisericii Creștine, pentru că astăzi, după ce s-a coborât Duhul Sfânt peste cei doisprezece apostoli, și după predica lui Petru din piața aflată lângă foișorul unde erau ei adunați, au crezut că Iisus Hristos este Mesia cel așteptat, Dumnezeu-Omul, peste trei mii de suflete numai într-o singură amiază, botezându-se totți în numele  Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Pentru că slujba de astăzi se va prelungi cuvântul meu v-a fi mult mai scurt decât de obicei, voind doar să fac câteva lămuriri. De ce a trebuit să se coboare duhul sfânt peste ucenicii lui Hristos? Păi dacă citim atent Sfânta Scriptură, observăm singuri: până la acest moment ei sunt numiți ucenici. Sunt ucenicii lui Hristos. EI au mai fost trimiși de Mântuitorul cât era în viață, să propovăduiască prin cetăți că s-a apropiat Împărăția cerurilor. Ei da, dar acum, odată cu Învierea, și Înălțarea lui Dumnezeu Fiul, Iisus Hristos, la cer, și cu trimiterea pe pământ a Duhului Sfânt, Împărăția cerului, nu mai era doar aproape ci venise în toată plinătatea ei. De aceea Scriptura îi numește de acum încolo pe cei 12 ucenici ai Domnului Hristos, APOSTOLI. Abia acum au devenit din pescari și oameni simpli, apostoli, și au început punerea temeliei bisericii pe Piatra credinței în Hristos. Amintiți-vă că nu a fost de ajuns ca Iisus Hristos să învieze, pentru că ei tot ascunși de frica iudeilor stăteau, apoi și când Iisus se înălța la ceruri, purtat pe nori și însoțit de îngeri care îl slăveau, ucenicii tot triști erau, că rămân singuri, adică vreau să subliniez faptul că oricât de mărețe au fost faptele Mântuitorului nostru, ucenicii lui tot preponderent umani erau. Abia astăzi, la Cincizecime, când Duhul Sfânt s-a coborât din cer peste ei, fără de veste, în chip de limbi de foc, însoțit de un vuiet puternic ca de vânt  ce vine repede, așa cum ne relatează cartea Faptele Apostolilor, abia după acestea spuneam, ucenicii devin plini de duh și de bărbăție sufletească și încep a le vorbi celor care se adunaseră la praznic, și care auzind vuietul au venit să vadă ce se întâmplă. Prima minune care a însoțit coborârea Duhului Sfânt a fost grăirea în limbi. La praznicul acesta al evreilor erau adunați în Ierusalim evrei care trăiau în alte pământuri decât cele ale Israelului și biblia pomenește câteva neamuri de unde veniseră evreii la praznic: parți, elamiteni, medieni, arabi, mesopotamieni, locuitori din Capadocia, de pe malurile Pontului Euxin (Marea Neagră de astăzi), din Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, Libia, Cirena, Creta, Roma. Ei bine, toți aceștia au auzit fiecare cuvintele apostolilor, în limba maternă, să-i spunem așa, unii dintre ei nemaivorbind ebraica, fiind chiar pentru prima dată pe pământul evreiesc. Astfel Sfântul apostol Petru , dimpreună cu ceilalți apostoli, le-a vorbit lor în limbile pământului dar nu despre Duhul Sfânt, ci Duhul Sfânt le dădea graiuri și cuvinte în a vorbi despre Iisus Hristos, și de a îl propovădui pe El ca și Om desăvârșit și Dumnezeu desăvârșit Creator al Cerului și al Pământului, dimpreună șezător pe scaunul Dumnezeirii cu Dumnezeu-Tatăl , fiind de o ființă, nedespărțită osebită nu după fire ci după fețe. Ca să îi convingă pe evrei despre acestea, Petru le ține un cuvânt în care se folosește mai ales de versetele din psalmii proorocești ai lui David, regele, psalmistul, proorocul dar și strămoșul Mântuitorului. Acele cuvinte auzindu-le evreii, spune Sfânta Scriptură că „s-au pătruns la inimă” și au întrebat ce sp facem???  Și răspunsul apostolului Petru a fost să se pocăiască, adică să părăsească păcatul, să se boteze în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Le-a mai zis ceva sfântul Petru, apostolul, frați creștini, și vă rog să luați aminte la aceste cuvinte: Mântuiți-vă de acest neam viclean! Și vorbea despre neamul evreiesc, acela din care Iisus Hristos se născuse, pentru care venise pe pământ, căruia îi vindecase bolnavii și îi inviase morții, căruia îi săturase pântecele cu pâine și cu pește, căruia îi arătase atâtea minuni, și îl mustrase când a fost cazul, și pentru care atât de adesea a plâns și pe care în câteva rânduri l-a văitat. Acest neam pe care și Hristos îl numise în timpul vieții pământene „neam viclean și desfrânat”.De ce v-am rugat să luați aminte la aceste cuvinte? Pentru că vreau să transpunem în zilele noastre aceste cuvinte. Astăzi este Cincizecimea, frați creștini. Ați venit fiecare care de pe unde vă duceți traiul zilnic așa cum este,din țara aceasta creștină, măcar la nivel oficial-declarativ. În timpul Sfintei Liturghii de astăzi, la care ați luat parte, sfinții apostoli ne-au propovăduit că Iisus Hristos, El și numai El, este Mântuitorul sufletelor noastre. Să știți frați creștini că nu-i de glumă: după fiecare Liturghie la care participăm trebuie să ne întrebăm ca și evreii care au auzit cuvintele Duhului Sfânt, și să zicem: Ce să facem de acum încolo, aflând că rezolvarea tuturor problemelor noastre sufletești sau de viață, o găsim doar în Iisus Hristos care este Lumina Lumii? Și trebuie să ne auzim glasul conștiinței care ne strigă: pocăiți-vă! Pocăiește-te suflete și părăsește-ți patimile care te țin legat! aruncă astăzi, acum, din tine tot ce simți că te robește. tutunul, alcoolul, invidia, mândria, orgolii care nu-ți dau voie să mai știi că ai o mamă, un tată, un frate, un vecin. Aruncă tot ce te trage în jos, și botează-te iară, în lacrimile căinței, în apa vie a cuvântului lui Hristos, dară mai ales, frate creștine, fă ceea ce îndeamnă cu atâta tărie sfântul apostol Petru:„Mântuiește-te de neamul acesta viclean”. Cine e neamul viclean al secolului nostru? tot românul care se declară creștin dar face lucrurile satanei, cleric ori mirean. Acela care vrea să-și mintă conștiința și pe oameni că el e creștin, dar nu leapădă păcatele, măcar pe cele de moarte și strigătoare la cer. Ba mai mult, dacă vede pe cineva că se trezește la realitatea creștină, îl persiflează, îl umilește, și îl îndeamnă adesea parcă să se întoarcă la vechile lui apucături. După botez, cei peste trei mii de oameni spune Scriptura Sfântă că „cei ce au primit cuvântul și s-au botezat, stăruiau în a învăța de la apostoli, în participarea la Liturghie și în rugăciuni. Dar mai spune Scriptura că ceilalți, care nu crezuseră erau cuprinși de spaimă și de frică pentru că multe minuni se făceau de către apostoli în numele lui Hrisots. Trăim ziua de astăzi, și nu voiesc să vă mai aduc aminte decât de îndemnul apostolilor: Pocăiți-vă, că vouă, s-a dat Împărăția. Să ne pocăim, că nouă creștinilor ni s-a pregătit loc de însuși Hristos în ceruri, fraților. Vă dați seama? fiecare avem locșorul nostru de rai, gratis, e plătit cu Sângele lui Hristos, pe Golgota, e arvunit cu botezul creștin-ortodox, trebuie doar puțină voință și cumsecădenie în viață, în relația cu tine, cu cel de lângă tine, și cu Dumnezeu, spovedanie regulată și Împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos. Dacă aveați un loc plătit la meci, la film, la teatru, la o sindrofie, nu vă programați timpul în așa fel încât să ajungeți? Cum frați creștini de pentru Rai nu găsim răgaz cincisprezece minute pentru o rugăciune dimineața, seara, sau o oră și jumătate cât ține o sfântă Liturghie, Dumnica. Îmi fac impresia că și un meci de fotbal ține mai mult, și vă găsiți acolo timp să vă măcinați nervii privind, și să vă murdăriți gura și inima înjurând adversarii, arbitrii și pe mamele acestora.
Fie ca acest popas al domiilor voastre la mănăstirea Crucea-de-Leac, Dervent, să devină în urechile sufletelor voastre ca un zgomot de vânt ce vine repede, și să vă simțiți inimile arzând de dorința de a vă întreba mereu Ce să facem, ca să mostenim Împărăția? Era o familie care, pentru sărăcia în care incepuse să trăiască de la o vreme, ajunseseră să se tot certe zilnic. Azi așa, mâine așa , ajunseră în rpagul despărțirii. Atunci bărbatul stă și se socoate, și se pune în rânduială și dimineață, o intreabă pe soție: Dragă, ce să fac eu astăzi ca să îți fac viața mai frumoasă? Întrebarea a uimit pe soție, nici nu i-a răspuns imediat, el a insistat. iar ea i-a dat un răspuns. Să nu mai ieși azi la bere cu prietenii. Mâine i-a cerut o floare, apoi deja tensiunile dispăreau treptat treptat. Suntem săraci, frați creștini, și într-o ceartă permanentă aproape cu mama noastră, Biserica. Dacă ajungem să o pierdem, cei ce ies în pierdere noi suntem. pierdem o veșnicie de binecuvântări, ca să posedăm un iad întunecat, iadul depărtării de Lumina Lumii. Haidem să ne întrebăm biserca, biserica din inima noastră, ce să fac astăzi ca să îmi alung din mine certurile, temerile, vicleșugurile? să punem început bun astăzi, de ziua noastră a creștinilor din întreaga lume. Și pentru că una dintre poruncile lui Hristos este să iubim vrăjmașii, închei cu un cuvânt al vrednicului de pomenire părinte Arsenie Papacioc, fie-i pomenirea veșnic fericită: „Să încerci să iubești pe vrăjmași. Dar cu insistență. N-ai să poți deodată. Dar ajungi în stadiul că nu-i urăști, care înseamnă că ești salvat, pe scară. Din moment ce ești pe o scară salvatoare, nu mai ești în baltă, și afli astfel că ești într-un proces de devenire. treapta aceasta e legată de altă traptă, și pasul următor este mult mai ușor, pentru că nu este vorba aici doar de puterile tale. E vorba de Harul lui Dumnezeu, dacă tu lupți și mergi. Că nu a zice, ci a face înseamnă a ajunge.” AMIN.

sâmbătă, 23 mai 2015

SINODUL ÎNTÂI ECUMENIC, NICEEA , ANUL 325.






Părinte sfinte, păzește-I în Numele Tău pe cei pe care mi i-ai dat ca să fie una precum suntem și noi.


Frați creștini-ortodocși,
         Astăzi facem prăznuirea primului Sinod Ecumenic, care s-a tinut la Niceea în anul 325, și unde au fost chemați de sf Împărat Constantin cel Mare, părinții bisericii creștine, pentru a se stabili cum să credem și în ce să credem, definitivându-se astfel crezul creștin, care până la marea schismă din 1054 a fost și al ortodocșilor și al catolicilor. Timp de trei luni de zile Sfinții Părinți, Episcopi sau reprezentanți ai acestora, au dezbătut problemele apărute în Biserica Creștină , în principal discutându-se problema doctrinei de credință pe care o răspândise Arie și cu care biserica se tulbura foarte mult, atât de mult încât până și unitatea imperiului, nu doar a comunității creștine, era amenințată. Aceasta îl determină pe împăratul Constantin să spună în cuvântul său de deschidere a Sinodului că disputele din interiorul Bisericii creștine îi provoacă „mai multă durere decât orice altceva.”.
Să vedem dară în  ce context s-au desfășurat evenimentele pe care sfinții părinți au rânduit să le pomenim astăzi. Că nu întâmplător între ziua Înălțării și marele praznic al Cincizecimii s-au așezat această frumoasă zi de prăznuire a primului sinod, primei întâlniri a tuturor reprezentanților creștinilor, ci pentru a ni se aminti nouă că Ortodoxia păstrează în ea Simbolul credinței așa cum s-a instituit el de sfinții apostoli inițial și apoi s-a definitivat la Niceea,( localitatea Iznik din Turcia de astăzi). Apostolilor, la Înălțare Domnului, le-a zis Hristos să nu părăsească Ierusalimul până nu vor primi Duhul Sfânt, Mângâietorul, Duhul Adevărului, care Pretutindeni este și toate le împlinește, și aceasta avea să se întâmple la Cincizecime, ziua formării Bisericii Creștine. Tot așa astăzi, ni se amintește că ortodoxia , de la primul sinod creștin până acum, nu a părăsit dogma curată și sfântă, nu a părăsit Ierusalimul, casa Duhului Sfânt, conservând și făcând vii totdeauna sfintele Taine instituite de Hristos Iisus pe perioada vieții pământești pentru mântuirea sufletelor noastre.
Momentul sinodului era la doar doisprezece ani distanță de edictul de la Milano, din 313 , dat de același împărat Constantin cel Mare, încheindu-se astfel trei secole de prigoane sângeroase, în care numai faptul ca te numeai creștin te putea costa viața. Însă, iată că în timp de liniște și de pace, Biserica Creștină începe să fie repede tulburată de erezii. Dintre acestea erezia lui Arie, care afirma că defapt Hristos nu a fost de o ființă cu Tatăl, ci doar asemănător Tatălui, și deci era creație nu Creator, tulbura cel mai mult biserica, această comunitate divino-umană. Sfinții Părinți au scris dogme, au discutat și-au dezbătut și au căzut de comun acord asupra unui crez, cel pe care îl rostim și noi astăzi în cadrul sfintei Liturghii , sau în rugăciunile noastre particulare, de acasă. 
Biserica noastră creștină, de câte ori a avut o problemă majoră în sânul ei, s-a unit în discuții, cu rugăciuni și cereri pentru luminarea căiilor pe care trebuie să meargă spre limanul mântuitor, spre împărăția cerurilor, spre Hristos. De la primul sinod ecumenic până la al VII lea , ținut și acesta tot la Niceea, Creștinii și-au discutat neînțelegerile în Biserică, pentru pacea Bisericii.
Vedem că astăzi, pericopa Sfintei Evanghelii ne aduce în auz rugăciunea lui Iisus , dinainte de Răstignire, și El se ruga pentru ucenicii Lui, pe care îi lăsa în lume, să propovăduiască drept Cuvântul Lui, să fie păstori adevărați ai turmei Sale și îndrumători cinstiți ai Bisericii, păstrând unitatea de credință ortodoxă, dreptmăritoare. „Precum M-ai trimis pe mine în lume, și eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și eu să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor,Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” 
Așa se ruga Hristos pentru ucenicii Lui, apostolii, apoi pe aceea care-au crezut prin urmașii apostolilor, episcopi și preoți.  
Unitatea Credinței, frați creștini, s-a păstrat în Ortodoxie. Nu o spunem numai noi, ortodocșii, a spus-o și un reprezentant al bisericii catolice, la București, unul pe care ei, catolicii, l-au beatificat. E vorba de Papa Ioan Paul al-II-lea, când recunoștea vina schismei ca aparținând Bisericii de Apus. Ei da, dar greșeala recunoscută e pe jumătate, de-abia, iertată. Ruperea creștinismului, cu marea schismă, din 1054, a fost, așa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, a treia mare greșeală a omului, după căderea lui Adam din Rai, și vinderea pe treizeci de arginți a lui Hristos de către Iuda. Și nu ar fi fost o greșeală atât de mare pe cât este, dacă din sânul catolicilor nu s-ar fi rupt apoi protestanții, și neoprotestanții împreună cu sectele născute în sânul lor și risipite apoi prin toată lumea creștină . Când doi oameni se ceartă, inimile lor se depărtează, de aceea simt nevoia adesea să strige unul la altul, inimile sunt tot mai departe, deși ei stau alături. Păi dacă așa fac oamenii cu atât mai mult Bisericile care s-au rupt, au părăsit Ierusalimul, au plecat de sub Ploaia de Har a Duhului Sfânt.  Odată cu schisma, Apusul a renunțat la unele Taine ale Bisericii, și nici nu s-a mai găsit calea de comunicare sinceră și nemercantilă dintre creștini. Mulți de-alde Arie apoi s-au ridicat și au sfâșiat cămașa Lui Hristos, cea nefăcută de mâini omenești, Biserica Lui. Așa s-a ajuns că puțini mai sunt cei care au mai păstrat nealterată calea Ortodoxiei chiar și în sânul Bisericii Ortodoxe. După invazia sectelor, bietul creștin este năucit sufletește. Dar nu e chiar nevinovat și el, creștinul de rând, pentru că nu ar fi răzbit fenomenul sectar daca nu ar fi găsit suflete superficiale, nepăsătoare în fața adevărului.
Frați  creștini-ortodocși , nu există cult mai frumos și mai în pacea Duhului Sfânt ca Ortodoxia; dar ca să o simțiți, să simțiți bucuria sufletească în Ortodoxie trebuie să o cunoașteți, să o practicați, să vă bucurați de fiecare slujbă și învățătură ortodoxă cu frică și cu dragoste. Există o rugăciune pe care o citește preotul în  fața sfântului altar seara, la vecernie, și care, în interiorul ei are acestă minunată expresie:„Doamne Îndurate și Multmilostive, îndreptează-ne pe calea Ta, ca să umblăm întru adevărul Tău; veselește inmile noastre ca să ne temem de Numele Tău cel Sfânt. Pentru că mare ești Tu și lucruri minunate faci.”. Adesea, citind aceste rânduri, mă gândeam: cum să fiu vesel și totodată cu teamă? Că noi la veselie, numai cu frică de Dumnezeu nu mai suntem. Ba chiar mai mult, rugăciunea zice că pentru ca să ne temem trebuie să avem vesele inimile. Ei frați creștini, veselia, bucuria este o poruncă a Lui Hristos, adesea și prea adesea Hristos a rostit cuvintele acestea: „bucurați-vă!” , „bucurați-vă pururi”, „fericit ești, bine îți va fi, de asculți glasul Domnului”. Pacea și bucuria le-a dăruit Dumnezeu tuturor, și din belșug încă, celor ce cred în El. ”Ferește-te de rău și fă binele, caută pacea și o urmează pe ea”, sunt cuvintele psalmistului. Revenind la frumoasa expresie din rugăciunile de la vecernie, în veselia duhului fiind, am teama din iubire de Tatăl, ca să nu îl supăr și supărându-l , veselia mea să nu mai fie deplină. De aceea spuneam că de Ortodoxie trebuie să ne apropiem cu frică și cu dragoste, frica, teama de a nu răni vre-un suflet, și așa să-mi pierd pacea inimii.
Frați creștini, români-ortodocși de milenii, aprofundați-vă Ortodoxia , citiți și documentați-vă, și educați-vă copii în duhul ortodox, și fiți pregătiți când vă vor întreba pentru ce se aprind lumânări în biserică, și de ce trebuie să fie de ceară, pentru ce se dau pomelnice și de ce se aduce și un bănuț la ele, ce sunt de fapt acatistele, și când se citesc și unde; de ce ne facem semnul Sfintei Cruci când trecem pe lângă o biserică, sau când ne așezăm la masă; de ce și de când se botează copii de mici în Ortodoxie; de ce ne închinăm la sfintele icoane, de ce ne spovedim, de ce ne împărtășim, de ce solicităm preotul acasă la sfeștanie, ce rol are Sfântul Maslu, taina sănătății trupului și a sufletului.  Trebuie să cunoașteți aceste răspunsuri în primul rând pentru copii voștri apoi pentru că trăiți încă în furtuna sectară venită de dincolo de ocean, sau din vestul protestant, și neștiind minimele cunoștințe de credință, credință pentru care atâția români și-au jertfit viața , mai ales prin Ardeal unde cotropitorii au vrut să șteargă Ortodoxia din inimile românilor pentru că așa puteau mai repede să-i facă din Ion Ianoș și din Gheorghe, Gyury. Sectele acestea, care în țara noastră și-au luat amploare, unele dintre ele nu au istorie nici câți ani are mama mea, adică au pătruns în țară, majoritatea pe la anii 1900 altele  abia prin anul 1956. Dar ca să știți aceste lucruri, trebuie să vă rupeți măcar 10 minute din timp și să vă documentați. Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne ferim de cei ce fac dezbinări în biserici, și tulburare, de cei cărora le place închinarea la idoli, vrăjitoria, certurile, mâniile și dezbinările. Poporul român este un popor care nu a născut din el nici o sectă!! Nici o erezie nu  își are obârșia, născocitorul între fii neamului românesc. O afirmă , în lucrările lor de etnografie, Nicolae Olahul, Dimitrie Cantemir și Simion Mehedinți. Aceștia, și alții, arată caracteristica aceasta a creștinismului ortodox românesc, și chiar spun că prin secolul al-XVII-lea, când mai ales prin imperiul Habsburgic intră prozelitismul neoprotestant, până atunci, spuneam, românii nu au fost zgândăriți de fenomenul sectar, și se pune starea aceasta de lucruri pe seama firii blânde și evlaviei moștenite de la geto-daci, și a vechimii creștinismului direct apostolic, al poporului nostru românesc, prin Sfântul Apostol  Andrei. Noi între noi nu am avut certuri dogmatice așa cum au zguduit Bizanțul sau Roma. Avem datoria să ducem mai departe ceea ce părinții, bunicii , bunii și străbunii noștri au adus până la inimile noastre, o credință, un botez, o limbă și un neam, și dacă s-o putea, și de-o fi și-o fi, și ne-om înzdrăveni, și o singură țară românească. Nicolae Olahu spunea: „Românii din Transilvania, Moldovlahia și Țara Românească au aceeași origine, latină, și aceeași credință, ortodoxă.” Ortodoxia noastră a fost stabilită la acest sinod pe care-l prăznuim noi astăzi, frați creștini, Crezul nostru este crezul inspirat de Duhul Sfânt  și semnat de cei 318 sfinți părinți, și avem datoria să îl învățăm, să îl trăim, să îl avem călăuză în viața noastră de zi cu zi. Suntem aici, la mănăstirea Crucea-de-Leac Dervent, unde Sfânta Cruce stă mărturie vie și lucrătoare a credinței drepte Ortodoxe sădită de sfântul Apostol Andrei și păzită de țăranul român, uneori cu pieptul, alteori cu inima, dar totdeauna cu sfințenie! Rugând pe Bunul Dumnezeu să vă călăuzească pașii spre casele frățiilor voastre, cu o inimă mai hotărâtă de a cunoaște splendoarea cultului nostru ortodox bizantin, și mai împlinită duhovnicește, mai plină de darurile Duhului Sfânt, închei acum aducându-vă aminte de cuvântul părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc, fie-i pomenirea veșnic fericită: „În viață, dragule, lucrurile minunate nu se cerșesc, se cuceresc!” Amin!


joi, 21 mai 2015

INCANTAȚIE FLORALĂ






Explodează-n suflet liliacul
Mov și alb, ca primele ninsori,
Ia-mă dragul meu de subțiori,
Tulbură cu degetul meu veacul,
Să-i găsim neomeniei leacul.

Invadează aerul spre seară
Iasomia-n tufele bogate;
Prinde-mă de mână și departe
Să scăpăm de-a trupului povară,
S-ardem în iubiri precum o ceară,
Fără să vorbim sau să ne doară.

Răde-n hohote la amurgit salcâmul,
Și îmbată zări și dumnezei,
Să vii seara-n brațe să mă iei,
Să mă ții așa, să nu-mi dai drumu,
Până-n zori să le ascult parfumul.

Teii-nfloare cu-n avânt aparte
Și-mi dă liniști nervilor încinși
Zâmbesc parcă și morții închiși
Sub pământul crucilor vechi, sparte,
Și-și dau mâna-n florile curate.

Ca un vis timid de feciorelnic,
Bujori vii îmbobocesc spre soare.
Vino tandru, vino cu candoare,
Este timpu-acela cel prielnic
Să-mi devii dinnou prieten-sfetnic.

Insă iată peste tot, în fine
Trandafirul se revarsă-n valuri.
Zvârle-mă-ntr-a Dunării talazuri
Vino și mă ia deplin cu tine

Și pe-al Golgotei urcuș mă-nalță
Trandafir, ce-Mi ești, cu spini pe față!

18 mai 2015
Dervent

duminică, 17 mai 2015

ORBUL DIN NAȘTERE







În aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde sunteți și El mi-a deschis ochii!




Frați creștini ortodocși,
Au așezat Sfinții Părinți să se citească această pericopă evanghelică astăzi, nu întâmplător. Este ultima Duminică din cadrul marelui praznic al Învierii și este așezată după „Duminica samarinencei”, când atunci și acolo, la fântâna lui Iacov, unde Hristos stătea de vorbă cu o femeie cu moravuri ușoare, făcând din ea apoi apostol al Împărăției, îl descoperim pe Hristos ”Apa-ceaVie”, iar aici și acum lângă orbul din naștere descoperim pe Hristos „Lumina Lumii”, așa cum adesea dealtfel s-a mărturisit a fi și singur. Pentru că ce oare simbolizează vindecarea orbului din naștere, pe care-ați auzit-o citită astăzi, dacă nu tocmai vindecarea orbirii sufletești a întregii omeniri, omenire care se închina patimilor, pentru fiecare patimă și stihie a naturii, având un zeu.
Însă îngăduiți-mi să aduc aminte firul evenimentelor relatate de sfânta Scriptură astăzi: vedem că Iisus trecea pe cale și vede pe un orb din naștere șezând pe margine de drum și cerșind. Fără să-l roage tânărul, căci tânăr era orbul, Hristos se duce la el, scuipă în țărână, face astfel tină, și unge cu aceasta ochii orbului, apoi îi zice să se ducă să se spele în apa Siloamului, iar Siloam pe evreiește înseamnă trimis. Oare nu mai vindecase Hristos orbi? Ba da , chiar în repetate rânduri, și atunci a făcut aceasta numai cu cuvântul. De ce oare acum s-a ostenit să facă tină și îl mai trimite pe bietul orb și până la Siloam, care era afară de cetate? A făcut tină din pământ frați creștini ca să ne amintească nouă că din pământ suntem zidiți. i-a zidit Iisus ochii orbului din țărână, și nu i-a deschis imediat ca să adeverească faptul că fără să ne spălăm în apa Siloamului spiritual, adică a botezului cu apă și cu Duh Sfânt, nu vom putea să îl vedem pe Hristos! Este prima condiție obligatorie și absolut necesară, dacă vrem să-l vedem și să trăim în Hristos, în biserica lui mântuitoare, în Ortodoxie. Și l-a mai trimis și pentru ca mergând pe calea către Siloam, să-l vadă mulți cu tina pe ochi, orb, și să creadă că el este cel tămăduit.  
Iată dar că tânărul se duce, și se spală și vede și vine acasă „râzând”, veselindu-se și strigând bucuria lui, că acum vede. Apoi , pentru că minunea aceasta s-a săvârșit  sâmbăta, când evreii nu aveau voie să facă nimic decât un număr de pași , și aceștia numai spre sinagogă , fariseii și cărturarii, mai marii poporului evreu, încep o adevărată anchetă securistă, întrebând mai întâi pe tânăr, apoi pe vecinii lui, apoi pe martorii minunii, apoi pe părinții lui, dacă într-adevăr a fost orb, și cum vede el acum, și cum și de ce l-a vindecat Hristos sâmbăta?  Ca să scurtăm cuvântul vă invit să citiți acasă ancheta aceasta amănunțită, și cum tânărul ce fusese orb e amenințat că e dat afară din biserică, din sinagogă și din comunitatea evreiască, împreună cu părinții lui. Vă spun doar că rezultatul anchetei a fost că Hristos trebuie să moară, pentru că în repetate rânduri vindecase sâmbăta , în templu sau pe ulițele cetății, boli și suferințe care aduceau năcaz si suferință oamenilor.
Cei care ați fost de la începutul Sfintei Liturghii aici, în Biserica lui Dumnezeu, ați auzit relatarea Evangheliei citită la momentul ei din slujbă, dar și cei care citiți acasă din biblie, să luați  seama la fiecare cuvânt. Că nu întâmplător este așezat acolo. Iată, v-am spus despre Scăldătoarea Siloam, despre botez, despre tină si plăsmuirea omului din țărână. Apoi zice sfânta scriptură că tânărul vindecat vine de la Siloam râzând, fiind vesel , cu o veselie zgomotoasă, și parcă îi și înțelegem purtarea. Dar iată că cel vindecat se bucură, însă fariseii, capii religiei iudaice se umplu de invidie, își îmbibă inima în ură și mânie și urlă la tânăr certându-l că s-a vindecat sâmbăta.
Frați creștini, bărbăția și curajul acestui tânăr, în fața acestor prigonitori, care reiese din discuția relatată în Scripturi, ar trebui să caracterizeze tot tineretul, și mai ales tineretul creștin de astăzi, din aceste timpuri în care Europa cu-ale ei moravuri a devenit pseudocreștină!
Dacă în copilărie părinții au sădit în sufletele voastre valorile creștine, la tinerețe ele trebuiesc răsădite, repicate, cum se zice în popor, să fie astfel ajutate să crească, să înflorească, trebuie udate cu apa cea vie care este Cuvântul lui Hristos, trebuie mângâiate cu razele Soarelui Dreptății, Hristos Dumnezeu care este Lumina Lumii, ca să înflorească. Tinerețea este vârsta înfloririi noastre spirituale și trupești, a definirii noastre ca oameni, acum ni se definitivează caracterele și ni se determină aproape definitiv comportamentele noastre vis-a-vis de ființa noastră, de semenii din jur, de natură și de Dumnezeu. Tinerețea frumos trăită crează maturii de mâine, care după ce trece floare vieții, trebuie să deie rod să facă rod în fapte bune și realizări cu Hristos, și în Hristos,pentru ca, la bătrânețe, când trupul nu-i va mai ajuta, să se bucure de ceea ce au agonisit în hambarele sufletului, faptele credinței, rugăciunile la biserică, milosteniile, posturile și mătăniile făcute cu dreaptă socoteală.
Ia închipuiți-vă voi , cei maturi de-acum,  cum ar fi fost viața voastră acum dacă vârsta tinereții voastre nu ar fi fost caracterizată de neînfricarea aceasta, vecină uneori cu nebunia, dar o nebunie frumoasă a vârstei. Curajul de a vă fi căsătorit, de a vă angaja într-o familie, de a părăsi căminul cald și de a începe o viață altfel despre ale cărei probleme încă nu știați, dar pe care a trebuit să le învingeți.
Așadar, tinerețea este și trebuie să rămână vârsta la care  omul părăsește cuibul cald al părinților și își începe zborul sufletesc, spiritual și moral, lupta cu vicisitudinile vieții. Uneori tânărul biruie, alteori naufragiază pe marea vieții, furtunoasă adesea, dar niciodată nu are dreptul să se lase înfrânt, să nu ajungă la capul bunei nădejdi de biruință.
Tinerețea este și trebuie să rămână vârsta marilor energii creatoare! Depinde de noi ce creăm: familie, casă, carieră, un om cumsecade sau un monstru de care până și noi ne înfricoșăm! Cine nu zidește frumosul la tinerețe nu va avea în ce să-și odihnească sufletul la bătrânețe, iar veșnicia îi va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Plângerea și scrâșnirea dinților de ciudă că a avut o tinerețe și și-a risipit-o în plăceri vinovate, în multe clipe de dolce-fa-niente, în ceea ce prea adesea trăiesc unii astăzi, lacebunita aceasta cronică!
Tinerețea este și trebuie să rămână vârsta marilor iubiri. Spune foarte frumos părintele Arsenia Papacioc, fie-i pomenirea veșnic fericită: În iubire nu există nimic rațional. Iubirea nu are nici început nici sfârșit. Există odată cu Dzeu, pentru ca Dzeu este iubire!
Weber, un scriitor german, spunea pe la anul 1800 că: „TINEREȚEA E TIMPUL ZBUCIUMĂRILOR! MAREA, MAREA , STRIGĂ TÂNĂRUL MARINAR ÎNCÂNTAT. Pe când marinarul încercat strigă ȚĂRMUL! ȚĂRMUL!
Dar mai presus de toate, frați creștini ortodocși români, tinerețea este și trebuie să rămână vârsta mărturisirii. Vedem că în Evanghelia de astăzi șefii bisericii s-au dus la părinți și cu ură și amenințări îi întrebau: Acesta este fiul vostru despre care ziceți că s-a născut orb?” Iar părinții lui, de frică să nu fie excomunicați au răspuns ocolind subiectul: „într-adevăr s-a născut orb, dar cum vede el acum , nu știm! Este mare și poate să răspundă singur, întrebați-l pe el.” Și tânărul aproape că-și râde de ei, e curajos și îi ia și în derâdere cumva, văzându-le frământarea și dorința acerbă de a îl învinui pe Iisus pentru vindecarea lui în zi de sabat. El mărtirsește pe Hristos, și e dat afară din sinagogă, din comunitate, devine un proscris.
Nu pot să nu amintesc aici despre tineretul României care-a suferit în temnițele comuniste de la Pitești , Aiud, Gherla, Jilava, prin ocne, prin Balta Brăilei, prin Delta Dunării, prin deportările în câmpiile aride și deșertificate ale Bărăganului,prin lagăre de muncă silnică, pe la Poarta Albă, la canalul Dunăre- Marea Neagră. Treceți spre mare, în concediile voastre, și drumul trece peste canalul acesta unde Dunărea albastră este roșie de la sângele tinerilor studenți, preoți, intelectuali de clasă, profesori, doctori, țărani care-au refuzat ciuma roșie bolșevică. Aceștia, înfometați , bătuți , batjocoriți, dar niciodată înfrânți, și-au lăsat oasele să le spele Dunărea după ce sângele lor a curs odată cu ea spre mare iar sufletele lor s-au dus spre veșnicul și iubitul lor Dumnezeu.  Acest tineret care nu a vrut să se lepede de credință creștină ortodoxă, strămoșeasca noastră ortodoxie românească, a umplut pământul țării cu sânge de martiri. Da, dar aceasta nu e doar o cinste a neamului nostru ci este mai ales, și cu atât mai mult o obligație de a păstra ceea ce ei ne-au lăsat moștenire!!! Dacă suntem și am rămas români, dacă încă mai avem Ardealul în trupul țării, dacă Harghita și Covasna încă mai sunt ale neamului, atunci aceasta se datorează faptului că acolo încă mai trăiesc români ortodocși, demni de numele de creștini, care-și apără și mărturisesc Ortodoxia! Dacă încă mai avem un neam și-o țară, ruptă și sfârtecată de viclenii noștri vecini, cu ajutorul trădătorilor dinăuntru, se datorează totuși mai ales faptului că suntem creștini ortodocși!!! Neamul acesta este mai mult decât enigmatic, pentru că nu suntem doar o insulă de latinitate între atâtea popoare slave și cu huni în coastă, dar suntem și singura țară latină care este și creștin-ortodoxă, de rit bizantin! Și să nu uităm frați creștini, să nu uităm și să învățăm măcar acum , într-al unsprezecelea ceas, că de câte ori hoardele barbare ne-au cotropit pământurile, au vrut mai întâi să ne zdruncine credința ortodoxă. Turcii ne-au vrut musulmani, dar le-am dat sângele martirilor Brâncoveni! Am pierdut copii și averi dar nu ne-am înstrăinat Ortodoxia! Habzburgii, luând Ardealul, ne-au vrut catolici, și au încercat să ne unească cu Roma, să pupăm papucul Papei: le-a dat țara și neamul sânge de martiri și lor, mărturisitori ai ortodoxiei noastre frumoase și tihnite, ca o dimineață de mai, înmiresmată. Ne e mai dragă Ortodoxia noastră cu bisericuțe de lemn, din nuiele decât creștinismul lor cu catedrale care parcă îl țin pe Dumnezeu în cer, suuus de tot, ca să nu mai vină să vadă mârșăviile din interiorul unei instituții desacraliate, fără sfinte taine. Au venit apoi bolșevicii care ne-au vrut atei, au dărâmat biserici, au închis preoți, și creștini de rând, au închis centre teologice istorice și de tradiție, dar biserica din inima românului nu au putut să o dărâme. Colindul de Crăciun, ouăle de Paști și fericirea copiilor duși atunci de bunici mai ales, la biserici, în noaptea de Inviere, strigarea aceea a preotului în întunericul nopții „Veniți de luați lumină!” înrâurea în sufletele noastre o floare care învia, trezea scânteia Ortodoxiei sădită de Dumnezeu în sufletul neamului acesta românesc. Trăiam ca în catacombe, pe întuneric și în frig, dar eram plini de credința că Hristos va birui fiara roșie cu stea în cinci colțuri în frunte. Le-am dat și ăstora sânge de martiri tineri și frumoși, care în decembrie 89 strigau pe străzile Bucureștilor intr-un glas ca un dangăt de clopot: „EXISTĂ DUMNEZEU!” și-n numele lui Dumnezeu și-au dat viața și au udat asfaltul cu sânge.
Astfel de tineret a dat și va da neamul acesta. Iar acum când hoardele globalizării , ale societății consumiste, ale spiritului de turmă vin și încearcă iar să ne facă doar o masă de-alde haplea, o piață de desfacere de mărfuri cancerigene, un laborator de cobai umani pe care încearcă vaccinuri, nitriți și nitrați, substanțe și produse modificate genetic care aduc boli vegetative în organism, dar mai ales ajungem cobaii experimentelor lor sociale, ale acceptării anormalului ca normal, și al amarului ca dulce, în astfel de momente în care nu e zi să nu fie împroșcată Biserica Ortodoxă, credința ortodoxă națională, depinde de tinerețea sufletelor noastre dacă ne ridicăm la nivelul tinerilor martiri ai neamului care ne privesc acum din cer și  care ne-au lăsat moștenire o țară, o credință, un popor, o limbă și o tradiție bimilenară.
Și dacă tineretul român arată astăzi ca un lup hăituit și flămând după adevăr, este din vina noastră , a tuturor celor care ne-am lăsat mințiți nu doar în anii comunismului, ci și în cei 25 de ani de neocomunism, la fel de vinovat și trădător de neam și țară. Suntem vinovați toți, părinți, pedagogi, preoții care-au dat mâna cu fiara politrucă pentru-n ban în plus, sau pentru încă o cruce la gât, la gât, dar azvârlind crucea consuferinței cu neamul, de pe  umeri!! în loc să spună oamenilor adevărul despre intențiile lor mârșave .Noi toți, timp de mai bine de douăzeci de ani, am uitat să ne adresăm tineretului, ca unuia care devine viitorul țării!!! Și așa s-au desrădăcinat mulți și umblă pe la secte, nu mai au rădăcinile în ortodoxie , nu se mai adapă cu Apa vie, Hristos, nici nu mai umblă în Lumina Lumii, Soarele Dreptății, Iisus Dumnezeu, nu i-a mai învățat nimeni să-și facă o cruce la masă, la culcare, când încep munca, să vină Dumninica la Sfânta Liturghie! Nu i-a învățat nimeni să ducă o viață cumpătată, curată; umblă beți diminețile, drogați, murdari sufletește și speriați de un viitor care parcă nu le oferă nimic. Mass-media le-a oferit drept valori banul, dezmățul deșănțat, compromisul și minciuna, câștigul rapid și pe orice căi, Am format astăzi noi, cei ce ieri am fost tineri, generații întregi de „bingomani”, de alde Oreste care bramburizează religiile și le face terci, de-alde huidulică și găinușă care miștocăresc pe seama a orice, chiar și pe seama mamelor, a bunicilor noștrii care încă mai calcă pe la slujbe, ducându-și cu Dumnezeu bătrânețile pensionate, cu pensii de mizerie, după ce au ridicat o țară din păduchi și din noroi.
Și dacă totuși, tineretul are conștiință și îl mustră, și caută alinare sufletului ars de setea cunoașterii rostului lui în lume, și aleargă spre biserică, încercând să deie un rost frumos vieții lui, ori găsește bisericile închise, ori slujbe bolborosite rapid, ori slujitori nedemni de menirea spre care i-a chemat Hristos. Nu mai găsesc iubirea, oameni capabili de jertfe, păstori care să se lupte cu lupii pentru salvarea oilor. Și atunci iară se aruncă în brațele ucigătoare ale drogurilor, violenței, a câștigurilor rapide și a plăcerilor vinovate.  Hai să nu mai arătăm cu degetul , nemulțumiți de starea tineretului român de azi! Tineretul de astăzi eeste produsul finit al tineretului de ieri și de alaltăieri.
Biserica și credința trăiește de 25 de ani o relativă libertate. Și primii ani au fost foarte rodnici, au ieșit de pe băncile școlilor teologice mulți tineri preoți devotați vocației, care se implică frumos în viața comunității pe care o păstoresc, ajutând copii orfani, bătrâni, dar mai ales călăzuind frumos tinerii. Căutații pe aceștia, Biserica e vie, nu e doar o instituție a preoților ci este mai ales o familie a sufletelor, și sufletele sunt vii. Haideți să le facem și frumoase! Să-l rugăm pe Milostivul Dumnezeu să ne deschidă și nouă tuturor ochii sufletului și să vedem starea păcătoasă în care zăcem, să vedem scara vârtuților pe care ne putem salva ca oameni, ca nație, ca omenire.
Mulțumindu-vă pentru răbdarea cu care ați ascultat acest cuvânt, și rugăndu-ne pentru folosul sufletesc al acestui popas duhovnicesc la  mănăstirea Crucea-de-Leac, Dervent, închei, ca de obicei, cu un cuvânt al părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc care a iubit și a a ajutat mănăstirea Dervent, și în vremuri de prigoană, când comuniștii au închis-o și au transformat-o în secție de mecanizate a IAS Ostrov, dar și în vremuri de pace, fiindu-ne tuturor îndrumător pe cărarea mânturirii. Iată ce spunea acest martir și mărturisitor, prigonit și chinuit vreme 14 ani în temnițele comuniste, și nici în libertate nefiind liber deplin, decât în Hristos: „Uite ce vă rog eu: suportați pe toată lumea! Pentru că nu vă dați seama: nu există lume rea! Există dracul din tine care o face rea! Dar neamul românesc, prin tineretul lui mai ales, va avea , după părerea mea, o mare misiune! De ce ? Nu pentru că a avut un Ștefan-cel-Mare în Moldova, sau un Matei Corvin peste Carpați, sau un Mihai Viteazul ori Vlad Țepeș. Nu! Nu pentru asta! Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotului! Amin.

marți, 12 mai 2015

BALADA OMULUI CĂRUNT




Doamne, mulțumescu-Ți Ție
Pentru tot ce Mi-ai dat mie!

Alergatu-n Bărăgan
Prin al grâului copt lan,
Strălucirea Dunării,
Tremuratul plopului,
Plânsul salciei în mal,
Umbra-n vară, de stejar,
Privirea de prunc zglobiu…
Ce-aș da tânăr să mai fiu…

Leagănul copilăriei
Și cântecul ciocârliei,
Iarba verde pe tăpșane
Și zăpada pe ogoare,
Liniștea câmpiilor,
Broscăitul bălților,
Alintul părinților,
Pieptul cald, amicilor.

Sărutul iubirilor,
Patul amintirilor,
Plăcerile-mi vinovate,
Amurguri viu colorate.
Vina tinereților
Fecioria feților,
Ulița de la Rovine
Fapte-n care mi-e rușine
Să-mi aduc acum aminte
Că le-am săvârșit, Părinte.

Și-Ți mai mulțumesc, în fine,
Că sunt plămădit de Tine,
Ceartă-mă când Te rănesc,
Dar dă-mi zile să trăiesc
Să ajung la mar,nea gropii,
Când m-or prohodii toți popii,
Cu nădejdea-n Raiul sfânt,
Cu flori de salcâm în vânt.

Cucul cântă-mi lângă cruce,
Singur cuc când mă voi duce.
Pe drumul cu vămi și draci,
Fii-mi Tu protector dibaci.

Și, în lumea fără umbre,
Să-Ți scriu strofele postume,
Trilogia mea albastră
Despre cei lăsați acasă,
Să nu-i uiți și să-i veghezi
Că-i las singuri, precum vezi,
Ca mieii făr de păstor,
Cu lupi lacomi în decor.

Și vreau Dunărea să-mi umble
Pe la cap, pe la picioare,
Să mă ia de subțioare,
Duhu-mi apele să-mi poarte,
Pe meleaguri făr-de moarte.
Fără plâns, fără suspine,
Fie-mi veșnicia-n Tine!

11 mai 2015
Mănăstirea Dervent

MI-E LACRIMA









Lacrima mi-e apă vie revărsată,
Mi-e Dunărea în care mi-am rătăcit prieteni,
Mi-e fire-a firii mele, și dulce și sărată,
Mi-e hrană și mi-e leagăn, și zâmbet mi-e, și cearcăn.

Mi-e lacrima cuvânt, când limba nu mai poate.
Mi-e visul trist al nopții dintre prohod și Paști;
Mi-e Dumnezeul tandru purtându-se pe ape.
Mi-e licărirea Lunii, privită de un dac.

Mi-e lacrima privind icoana Maicii Sfinte,
Mi-este izvor de viață când moartea-mi bate-n geam,
Mi-este și eros tânăr, vulcanic și fierbinte,
Mi-e dor de vremea-n care încă fecior eram.

Mi-e lacrima durere a mamei mele scumpe.
Mi-e lacrima tărie a bunului meu tată.
Mi-e lacrima mormântul, când Dunărea mă-nghite.
Mi-e lacrima, de astăzi, cât veșnicia toată
Și scară mi-e spre Raiul unde-oi cânta…îndată!

Scrisă astăzi, 12 mai 2015,
Pe mal de Dunăre, la Dervent.
Zi în care am aflat despre înecarea în apele Dunării, la Hârșova, a lui Ioan Munteanu, vreme îndelungată participant la cântările Derventului, un suflet care mă iubea sincer, și pe mine, și tot Derventul .





duminică, 10 mai 2015

CONVORBIREA LUI HRISTOS CU SAMARINEANCA



                     Frați creștini, 
                         Sfânta Biserică ortodoxă vorbește astăzi despre convorbirea lui Iisus Hristos pe care o poartă cu o femeie din Samaria, din cetatea Sihar, la fântâna lui Iacov, Hristos stă de vorbă cu femeia aceasta care făcea parte dintr-o provincie pe care evreii o ocoleau, samaritenii fiind socotiți de ei inferiori lor, ei nevrând nici să calce pe pământurile samarinene, darămite să mai și vorbească cu ei. Faptul acesta reiese și din evanghelie, căci însâși femeia se miră că Hristos stă de vorbă cu ea. Dar Hristos îi vorbește acestei străine, și o roagă să-i deie apă să bea, făgăduindu-i că El poate să-i dea apa cea vie, din care dacă va bea nu va mai înseta în veci. Femeia este neîncrezătoare la început, însă când Iisus Hristos îi descoperă că ea trăia în păcat , schimbând pe rând cinci bărbați cărora le devenise nevastă, aceasta crede că El este Mesia și fuge în sat propovăduindu-L.. Și aici e lucru minunat , că cetățenii Siharului, deși aud și văd o femeie ușoară, ca să nu spunem neînfrânată, propovăduind pe Mesia, o cred, că așa zice Scriptura, că au crezut pentru cuvântul femeii care zicea: veniți am aflat pe acela despre care au scris proorocii, El mi-a spus mie toate câte am făcut.
Iisus Hristos adesea s-a folosit în propovăduirea evangheliei de mijloacele cele slabe ca să le rușineze pe cele tari. S-a folosit de pescari și a rușinat pe marii învățați și filosofi ai lumii; în fața urii nestăvilite El a pus iubirea, și a câștigat universal, în fața armelor și a oțelului săbiilor prigonitorilor creștinismului El a așezat sângele martirilor, al mucenicilor, și a biruit pentru că a cuprinsul pământul porunca Lui, singura poruncă pe care au primit-o ucenicii direct de la Hristos: Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unii pe alții așa cum Eu v-am iubit pe voi” Și iată-l dar și astăzi făcând din femeie, apostol. Femeia samarineancă de astăzi nu este caz singular de apostol femeie. Priviți în Sfânta Scripturăși veți vedea cum femeile mironosițe, când ucenicii l-au părăsit de frica iudeilor pe Hristos, ele i-au rămas aproape și l-au însoțit în drumul durerii și suferinței Sale până pe Golgota. Atunci ele au văzut și au mărturisit cu putere despre felul în care l-au răstignit evreii. Ele l-au îngropat, ele l-au uns cu mir, ele au venit primele la mormânt, când încă era întuneric, și au fost primele vestitoare ale învierii. O avem apoi pe sfânta Împărăteasă Elena, mama sf Constantin cel Mare, care este și ea o femeie-apostol, și prin care creștinismul a triumfat după 300 de ani de prigoane. Femeia-apostol trăiește și astăzi și pe jertfa ei șade temelia bisericii creștine. FemeiaăApostol este cea care ne umple bisericiile la sfintlele slujbe, cea care duce tradițiile creștine mai departe, cea care naște sfinți, învățând copiii legile creștin-ortodoxe, și formându-I oameni, de la leagăn până la mormânt. Femeia-apostol este cea care ne prohodește morții noștri,  care ne leagănă nepoții învățându-i Ortodoxia la gura sobei; femeia apostol face din bărbatul ei om de nădăjde, de iubire, de credință.
          De ce oare au crezut atât de repede cuvintele acestei femei și au venit să vadă și să vorbească și ei cu un evreu cu care altfel nu aveau părtășie?Ba l-au mai invitat și să steie de vorbă cu ei , în cetatea lor, rămânând acolo Hristos câteva zile, învățându-i despre Împărăția cerurilor, despre pocăință, și vindecându-le bolnavii. Ce altceva face dintr-un om apostol dacă nu harul Duhului Sfânt?  Hristos Dumnezeu are puterea de a face din uscat verde, dintr-un om cu moravuri ușoare un om virtuos, de aceea , de câte ori vedeți oameni care vă par inferiori în ochii voștri, amințiți-vă cărui Dumnezeu slujiți, cărui Dumnezeu vă rugați, în numele cărui Dumnezeu v-ați botezat, în numele Dumnezeului Iubirii. Evanghelia de astăzi poate fi un îndemn la a nu mai judeca oamenii după un moment al vieții lor. Pentru că, iată toate sunt trecătoare și schimbătoare în această viață: Timpul, moda, vremurile,moravurile, însă cel mai iute se schimbă omul, frați creștini. Noi, fiecare ne schimbăm sufletește, sentimental vorbind cel mai iute. Ai mărturisim iubirea cuiva și tot astăzi putem să înșelăm iubiri, să le rănim. Astăzi nerugăm aici , în biserica lui Dumnezeu, cu gura și cu mintea, și cu inima, și tot astăzi cu aceași gură mințim pe om, pe noi și pe Dumnezeu cu aceeași gură, tot astăzi ticluim vicleșuguri și judecăm și osândim pe alții cu aceeași minte, și urâm sau ne mâniem sau poftim pofte pătimașe, vinovate cu aceeași inimă cu care ne-am rugat .
            Astăzi femeia samarineancă a fost și neîncrezătoare, și apostol, și femeia multora dar și propopovăduitoarea lui Hristos  în fața unei cetăți întregi.  De aceea ori-de-câte-ori vedem oameni făcând fapte care nu le fac cinste, să nu îi judecăm, ci să ne rugăm pentru ei, iar de ne sunt apropiați, să-i indreptăm pe unii ca aceștia cu duhul blândeții, luând seama să nu cădem și noi în aceeași ispită, așa cum ne îndeamnă sfântul apostol Pavel. Și să știți, frați creștini că Dumnezeu nu e doar un Dumnezeu al iubirii, ci și unul al dreptății. Și în dreptatea Lui, dacă noi judecăm pe alții, ne dă nouă să cădem în aceleași ispite. Vezi pe cineva fumând, și tu , nefumător fiind îl faci în sinea ta vrednic de iad, uitând însă câte fumuri ale mândriei îți afumă atunci conștiința amorțindu-o și nemailăsându-o să îți arate minicmea ta sufletească, incapacitatea ta de a vedea și ai iubi frumosul din acel om. Vezi pe cineva beat și-ți vine a râde sau ai repulsii? Nu te gândești la lipsurile sufletești ale lui, la drama vieții care l-a împins spre această patimă. Ți-e mai ușori să-l judeci decât să îl spijini, să îl iubești pentru calitățile lui, și să-l ajuți în neputințele lui. Auzi despre o femeie că a ajuns să facă avort, și tu deja o vezi cumarde în flăcările iadului, dar nu știi în câte flăcări a a rs ea până să ia decizia aceasta. Și nu încurajăm crima aceasta care a făcut din țara aceasta ortodoxă un pământ campion la pruncucideri, dar nu trebuie să ne îngăduim a judeca femeia pentru că bărbatul a creat o societate care a ajuns să o împingă pe o mamă să devină criminalul propriului copil. Spovedim bărbați care nu știu dacă soțiile sau fetele lor au făcut avorturi, și asta nu pentru că femeia s-a ascuns, ci pentru că lor nu le-a păsat. Ba se mai uită și  mirați cum îndrăznim să-i întrebăm pe ei , bărbați , dacă sunt complici la avorturi. 
       Vezi oameni cerșind , și ți se par întregi, și îi trimiți la muncă osândindu-i în sinea ta, însă tot așa, nu ști câtă tragedie și ce dramă i-a aruncat acolo, în stradă să steie cu mâna întinsă. Și dacă numai lenea le-ar fi motivul, nu credeți că sunt și alții responsabili? părinții, sistemul, și sistemul nu e ceva abstract, e creat de oameni. Femeia de astăzi, până să se întâlnească cu Hristos, și să-i ardă inima de iubirea Lui, și să îl propovăduiască lumii ca pe Mesia cel așteptat, a încălzit piepturile a cinci bărbați. Câți n-or fi judecat-o până astăzi , când au auzit-o vorbind, s-or fi și mirat de ce zice, or fi având scepticismul lor de a o crede că tocmai cu ea, o imorală și-a ales Dumneeu să vorbească la fântâna lui Iacov. O, cât de adesea ne purtăm și noi asemenea, și aceasta pentru că nu mai știm și nu mai credem cu adevărat în Iisus Hristos, creștinismul nostru nu mai este viu,când ne uităm în putregaiul inimii noastre încercăm să ne amintim că Dumneeu ne iubește, și trebuie să ne iubească așa cum suntem, e obligat să o facă, iar când ne uităm spre alții, la defectele, la patimile, la neputințele lor, ne amintim că Dumnezeu e drept și trtebuie să-i pedepsească, să-i biciuie, să-i ardă-n iad.
Nu frați creștini. Nu pentru aceasta ne-a creat Hristos, ci pentru Împărăția lui cea sfântă. Și împărăția lui este o împărăție care începe în inima noastră. Haideți ca să ne amintim că inima noastră este o grădină care se pregătește pentru primăvara veșniciei. Trebuie săpată, trebuie plivită, trebuie curățată de bălăriile judecății faptelor altora. De ce să-ți aduci în inimă iadul osândirii? Vezi pe cineva păcătuind? Gândește-te mai bine câte lacrimi au curs din ochii Lui Hristos, cât sânge din rănile lui, câți spini i-au pătruns și străpuns fruntea Lui , cât de adânc rupeau piroanele și biciul și lemnul crucii din trupul Lui Cel sfânt pentru mântuirea ta, omule, și a celui pe care îl vei căzut. Suntem împinși la ură, media prin mijloacele ei ne împinge la ură, la ură și la dezbinare. Ei vor să fim ură, să fim noi iubire.
 Apropiindu-mă de final, vreau să vă amintesc că femeia samarineancă nu l-a cunoscut prima dată pe Hristos. Să nu semănăm și noi cu ea. Să ne cunoaștem Dumnezeul căruia ne închinăm. Apoi încă un aspect de semnalat Hristos vindeca samarinenii, iar evreii, poporul din care, și pentru care venise, plănuiau răstignirea Lui. Căpeteniile legii vechi, care erau puși acolo, in fruntea sinagogilor ca să îl învețe pe poporul iudeu mila și dreptatea, vicleneau ucideri în inimă. Nu aveau pacea în inimi, își doreau războaie. O, cât de bine seamănă inima lor , a fariseilor, cărturarilor și căpeteniilor poporului ales de atunci cu inimile poprului creștin de acum. „Pentru ce se trufește cel ce este pământ și cenușă?” așa zice înteleptul Isus fiul lui Sirah. O de și-ar aminti Vladimir Putin că până și el este pământ și cenușă, nu ar mai omorâ verii neamului lui, ortodocși ca și el, doar pentru vanitățile lui oarbe. Geaba și-a ridicat patriarhia rusă cea mai înaltă catedrală ortodoxă, dacă binecuvintează șenilele tancurilor îmbibate în sânge de ortodox ucrainian și de tătari musulmani, dacă vrea să transforme iară regiunea din soviete comuniste atee în soviete comunisto-pseudopravoslavnice. Regelui David, nu i-a permis Dumnezeu să-i ridice biserică pentru că avea mâinile murdare de sângele neamurilor care-au vrut să îi cotropească regatul. Ce Hristos propovăduim noi, ce Iisus al iubirii? Unde e Dumnezeul din inima noastră? Să nu cumva e plecat să propovăduiască străinilor samarineni, în timp ce noi îi pregătim iară răstignirea, moartea, dar de data aceasta moartea din inima noastră?
Să ne rugăm cu nădejde frați creștini pentru pacea lumii, a bisericii și a inimii noastre mai ales. Pacea ne-o construim noi, fiecare în jurul nostru. Să nu uităm că Hristos nu e războinic, și cine duce războaie în numele Lui, nu știe cărui Dumnezeu slujește, iar Dumnezeul Păcii nu e în inima Lui. Inchei aducând argumenttul părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc, fie-I pomenirea veșnic fericită:„Mântuitorul Iisus Hristos a biruit, prin Înviere, păcatul în tot adâncul lui care tulbura, războia și neliniștea inimi , oameni popoare. Sufletele, și tot ce este în lume s-au eliberat de răzvrătitorul și cotropitorul diavol.”

joi, 7 mai 2015

PLOAIE DE MAI





Ploaie de mai ce-ți verși apele tale
Peste turle, bordeluri, spitale,
Peste sate în care se moare,
Peste pietre, pistil și petale,
Peste stamine și-aleile goale.

Hai, ploaie de mai, revarsă-te
Peste trupuri de amorezați!
Cu fulgerul tău fă-i străluminați,
Îmbracă-i în stropii tăi fermecați.
Și-n ceață tot erosul  lor îl învăluie.
Fă taină din patimi ce ființa le mistuie.

Amestecă-te cu lacrima fecioarei de sub nud
De ștrengar și tânăr mascul.
Udă-le buzele care-și șoptesc iubiri;
Stingele  flacăra erosului din priviri.
Fură-le sentimentele și-ascunde-le-n iarbă
Și fă-i pân-la moarte să nu se despartă.

Ploaie de mai și caldă și repede,
Scutură-ți norii, tună-ți șipotele
Peste apele Dunării, tulburatele...
Plângi, ploaie de Mai, împreună cu sălciile
Toate dorurile românilor care cutreieră străinătățile!

Ploaie de Mai care cazi peste lespezi,
Peste cruci peste bănci, peste morminte,
Care-nlacrimi obrajii mamei mele adormite,
Și care mă aștepți să termin aste cuvinte,
Pătrunde, ploaie de Mai, în oseminte
Intră-mi în inimă, în vene și-n minte.
Adulmecă-mi pașii și plouă-mi răscruci,
Ridică-m-apoi spre un vis cu haiduci.
Înalță-mă ca pe-un cântec de cuc.
De-al tău dor nor să mă fac și să mă tot duc
Spre Marea Iubirii cu îngeri și cântece,
Spre apa în care mă scăldam într-al mamei pântece!






8 Mai, 2015
orele 0, 30
Dervent, locul regăsirii,

miercuri, 6 mai 2015

PARALITICUL DIN VITESDA





Doamne, om nu am.


Frați creștini ortodocși,
De trei ani de zile Hristos le propovăduia evreilor despre milă, despre  despre consuferința cu cel ce suferă, despre iubirea necondițonată  de iubire  despre o schimbare, o metamorfoză profundă a valorilor umane, sub lumina Dumnezeului lui Avraam,lui Isaac și al lui Iacov, despre renunțarea la „dinte pentru dinte” și  despre  îmbrățișarea dăruirii pentru celălalt, a întoarcerii obrazului.  De  mai bine  de trei ani de zile Hristos le vindeca neputincioși, orbi, șchiopi, ologi,  paralitici, le înviase morții,   le  săturase pântecele a mulțimi de oameni flămnzi, cu doar câteva pâini și câțiva  peștișori,   îi ajutase chiar să pescuiască, în chip  minunat, atâta pește cât nu prinseseră ei niciodată. Și iată-l astăzi pe Hristos la scăldătoarea Vitezda, în Ierusalim, lângă  „poarta oilor”, una dintre intrările în cetate, numită așa pentru că acolo se spălau măruntaiele animalelor aduce la templul lui Solomon, pentru jertfă.  Era zi de sabat, Sâmbătă, zi de rugăciune la evrei. Scăldătoarea aceasta Vitezda era mereu înțesată de oameni cu diverse suferințe trupești, pentru că din când-în-când, un înger al Domnului cobora și tulbura apa, și oricine intra în scăldătoare după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală ar fi fost cuprins.( Aceasta preînchipuia botezul creștin, care se face o singură dată și care iartă toate păcatele celui botezat. ) Iisus Hristos trece prin mulțimea de oameni suferinzi. Știa bine că e Sabat, și mai știa și că nu peste mult timp evreii îl vor răstigni, și că una dintre acuze va fi și aceasta, că vindecă în zi de Sabath. Știa că apropiindu-se Paștile evreiesc, iudeii îl vor ucide pe El, Mielușelul pentru jertfă și Păstorul cel Bun. Dar iată-l trecând printre tot felul de bolnavi, și oprindu-se în fața unui paralitic, cu mușchi atrofiați de puțina mișcare. Dacă apa aceea servea la spălarea măruntaielor vietăților aduse spre jertfă (și evreii jerfteau de obicei miei, iezi, țapi, viței și boi) vă închipuiți, având în vedere clima toridă a Ierusalimului, ce duhoare era în jurul scăldătorii. Însă, bolnavii, în nădejdea vindecării sunt totdeauna capabili să rabde orice. Paraliticul în fața căruia se oprește Hristos suferea de 38 de ani. Păcatele unei tinereți de mult apuse adusese peste el această mare suferință. Poate-și bătuse părinții, poate își avortase copiii, poate rănise iubiri, sau trăia în ascuns în păcate murdare, pe care legea lui Moise le înfiera, păcate în afara firii, ori nu. Însă pentru că nici evanghelistul nu ne spune, înseamnă că nu ne este de folos să cugetăm acum la ce păcate i-au zdruncinat atât de mult sănătatea. Iată-l totuși că de treizeci și opt de ani omul acesta își târa neputințele, nădăjduind totuși într-o vindecare.
Iisus intră în vorbă cu el întrebându-l: „Voiești să te faci sănătos?”  Ce întrebare mai era și aceasta? Doar știa bine că pentru aceasta zăcea pe marginea acelei băi, pentru că spera în vindecare. Și iată răspunsul omului: Doamne, Stăpâne,(era o formă politicoasă de adresare la aceea vreme), NU AM OM să mă ajute să intru în scăldătoare când se tulbură apa, și până să ajung eu, altul se scaldă și se face bine. Atât a spus paraliticul. Atât. O, dar în fața unei astfel de realități, se vede treaba că și Hristos rămâne tăcut. Știa și el starea decăderii umane, el care îl văzuse pe Adam în Rai, în toată splendoarea creatoare a Tatălui, privea acum omul decăzut, vedea că omenirea zidită de El nu mai avea oameni. Era doar o adunătură de brute egoiste și insesibile, care credeau că e de ajuns să se numească fii ai lui Avraam și au deja parte de Rai, indiferent de patimile care le colcăiau în inimă. De aceea Iisus Hristos nu mai așteaptă răspunsul la întrebarea pusă paralizatului, ci, în marea lui milostivire, rostește, parcă scurt și parcă sec, dar cu putere în cuvânt, ca de fiecare dată: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”. Năcăjitul simte în el puterea întremându-i oasele, întărindu-i mușchii atrofiați, se ridică și uimit, și nesigur, dar se ridică, și vede că poate merge. Nu are amețeli, cum ar fi fost normal după atâta zăcut pe prici, ci se ridică sănătos și de fericire urlă, strigă, râde, plânge, zbiară, râde și iar plânge. În jurul lui se strâng cei aflați spre vindecare și nu pricep ce se întâmplă, pentru că nici el nu pricepe și nu le poate spune. În zarva imediat creată, că s-au strâns evreii în juru-i ca românul când vede ursul dansând, Iisus profită de moment și pleacă, neașteptând mulțumiri. Mai ales că venirea lui la Ierusalim a fost aproape clandestină, se ferea să fie cunoscut de iudei, pentru că de mult timp îl căutau să-l omoare.
Acum, auzind zarva creată de paraliticul acesta care numai că nu dansa, de fericirea tămăduirii, cu rogojina în spinare, strigând de bucurie că de treizeci-și-opt de ani zace și acum umblă, nelipsiții farisei, cărturarii și căpeteniile preoților, vin să vadă ce se întâmplă. Și când îl văd cu sarcina în spate urlă la el mustrându-l că face ceea ce nu se cade a face în zi de Sabat.( Aveau, și au, evreii o lege care nu le dădea voie să facă sâmbăta decât o mie de pași (aprox un km), fără a face alte treburi. Calea celor o mie de pași trebuia să le fie suficientă pentru a ajunge la sinagogă, și de aici și expresia lor că au mers cale de o sâmbătă, pe care o întâlniți în Biblie.) Atunci  cel vindecat le spune că cel care îl vindecase i-a zis: „ia-ți patul tău și umblă”. Paraliticul nu-l cunoștea pe Hristos, și nu putea spune cine l-a vindecat. Așa că fariseii îl lasă în pace. Mai apoi prăpăditul se întâlnește cu Iisus Hristos în templu, și nici atunci nu l-ar fi recunoscut dacă Mântuitorul nu i-ar fi grăit: „Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ție ceva mai rău. DIN ACESTA VORBE ȘTIM CĂ ÎN CAZUL PARALITICULUI PĂCATUL A FOST PRICINA ACESTEI LUNGI ȘI GROAZNICE SUFERINȚE! Și cel vindecat se duce și-l pârăște pe Iisus, spunând că El este cel care l-a vindecat și l-a pus să-și ia patul. De ce am zis că îl pârăște? Pentru că deja în provincia aceasta evreiască, în care se afla Ierusalimul, Iudeea, de mai bine de un an Iisus era căutat ca să fie prins și ucis, iar El, cum am mai spus, mergea mai mult pe ascuns prin cetăți și templu, tocmai pentru că mulți voiau sa-l ucidă. Iar iudeii, aflând că Iisus l-a vindecat sâmbăta pe paralitic, și l-a mai pus să facă și ce nu se face în zi de sabat, s-au umplut de mai multă ură și furie împotriva Domnului, și hotărârea lor de-al ucide s-a amplificat.
Aceasta este pe scurt imaginea faptelor relatate de Evanghelistul Ioan în pericopa de astăzi.
De ce oare au așezat sfinții părinți ca acum, într-a patra duminică după paști să ne amintească despre vindecarea paraliticului de al scăldătoarea Vitezda, după ce în Duminica Tomii îl descoperim pe Iisus Hristos mărturisit prima dată ca fiind Dumnezeu și Domn, om pipăibil și Dumnezeu adevărat, Biruitorul morții și Dătător de viață, și îl descopeream dumunica mironosițelor ca fiiind Cel Înviat și care urmează să se Înalțe la Tatăl, iată-l astăzi vindecând un paralitic de 38 de ani, adică de mulți ani. S-a așezat această pericopă tocmai pentru a arăta rostul coborârii Fiului lui Dumnezeu pe pământ, a adâncii lui smerenii, a Răstignirii, Îngropării și Învierii Lui.
Ca și paraliticul de astăzi, omenirea zăcea  de mult prea mult timp  paralizată moral, duhovnicește, și singură nu se mai putea vindeca oricâți îngeri ar mai fi trimis Dumnezeu în ajutorul ei, îngeri numind, prooroci, oameni harismatici și filosofi ai strălucitelor culturi ante Hristice. Cuvântul acesta de astăzi: „NU AM OM” definește și caracterizează starea omului care nu era om a societății omenești. NU MAI ERAU OAMENI ÎN OMENIRE. De peste trei ani, cum am mai spus, Iisus Hristos le-a tot vorbit despre valorile divine din om, și ei totuși, nu mai erau oameni. Îî voindeca de lepră și nu știau să-i mulțumească; le sătura mulțimile cu pâine și ei voiau să-l ucidă cu pietre, le învia morții și ei voiau să-l arunce de pe sprânceana muntelui, le slobozea îndrăciți și ei îl acuzau că au demon, El le vorbea despre el ca fiind ADEVĂRUL, CALEA, VIAȚA, LUMINA, ei se încăpățânau să trăiască minciuna, rătăcirea, le mirosea sufletul a mort șii mâinele a sânge, și pentru aceasta iubeau oscuritatea, întunericul. Și o, cât semeni iar omenire cu paraliticul din Vitezda! Pentru aceasta a trebuit atunci Iisus Hristos să se răstignească, să ia păcatele tale și să le urce pe Cruce, să le îngroape cu El în mormânt, să le coboare la iad, și apoi să te învieze cu El, ducându-te la Tatăl, care te așteaptă cu Brațele Părintești larg deschise. 
Să luăm aminte la ultimul îndemn al lui Hristos către paraliticul tămăduit, către omenirea vindecată: Ia aminte aminte omule, ia aminte omenire că te-am ridicat iar la cinstea de OM, și ți-am dat posibilitatea să fii „Dumnezeu și fii ai celui Preaînalt.” Ți-am deschis ție creștine Porțile Împărăției cerești, porțile veșnicei fericiri și ale bunăstării pe pământ. Ia aminte îți spun, să nu mai păcătuiești ca să nu ți se întâmple ție ceva mai rău! Și oare ce poate fi mai rău decât 38 de ani de nemișcare? Treizeci-și-opt de ani de așteptare să-ți deie altul să mănânci, să te spele, să te ajute să vezi soarele și să te învelească dacă-ți este frig… Mai rău decât aceasta este nemișcarea veșnică,lipsa putinței de a te spăla și hrăni o veșnicie. Or, și mai rău, este tocmai rătăcirea veșnică pe cărările pierzării.
O, creștinule.. Creștinule care ai fost salvat prin Sângele și trupul cel sfânt al lui Hristos Dumnezeu, cum te-ai înșelat tu și ai rupt în două cămașa lui Hristos ,Biserica Lui cea Sfântă, Una, Apostolească și Sobornicească, în blestemata zi a marii schisme din anul 1054. Cum ai păcătuit tu așa de repede după doar o mie de ani, și a început să îți fie ție starea mai rea decât cea din vremea Răstignirii. Soldtații romani nu au cutezat să rupă cămașa lui Hristos și au aruncat sorții, dar tu, creștinule, creștinule, ai tras cu vanitate când hăis când cea, și-ai rupt Biserica în două, terfelind însăși esența credinței pe care o propovăduiești din prestolul de la Roma și de la Constantinopol: Iubirea! Și acum vă certați între voi, unii admirând apusul, alții răsăritul, certându-vă între voi, făcându-vă același reproș, de o mie de ani!
O creștinule catolic, cum ai aruncat tu bulă papală peste altarul sfintei Sofia, în Constantinopol, numind ceea ce Hristos a sfințit, spurcat și eretic, nemai vrând să ai comuniune cu ei, renunțând la Capul Bisericii, la Hristos, și așezând în loc un om, așezând un scaun, „sfântul scaun”, pe vicarius Dei, locțiitorul lui Dumnezeu, de parcă Dumnezeu a plecat în vacanță. Ți-ai aruncat bula pe altarul pe care tocmai se jertfea iar Hristos pentru neghiobia ta hrăpăreață, pentru dorința ta de a devenii nu doar stăpânul sufletelor oamenilor, ci și al averilor și vieții lor pământești. O, creștinule catolic orb, care te faci că mai crezi în bilețelele care-ți aduc indulgența lui Dumnezeu… Dar care Dumnezeu, creștinule catolic? Acela care și-a lăsat vacant Tronul Dumnezeirii, ca să poată Papa să fie infailibil, chiar și când ordonă inchiziții????  Vai ție, omenire paralitică, de ce nu vrei tu să-ți accepți condiția de chip și asemănare a Singurului Dumnezeu, care-a adus singura poruncă, porunca Iubirii, și vrei cu tot deadinsul să-ți creezi alt Dumnezeu. Un Dumnezeu după chipul și asemănarea ta viviată, coruptă și decăzută, plină de vanități și orgolii. Vai ție omule, că așa de ușor renunți le numele de fiu al lui Dumnezeu și preferi să te numești fiul maimuței. Nu cumva ți s-a întâmplat cea ce ți-a spus însuși Hristos: ai păcătuit iară și ți s-a întâmplat ție ceva mai rău?
Vai ție creștinule ortodox român, care te tragi din neam de viteji și oameni luminați de harul Duhului Sfânt, care ai primit credința direct de la apostolul Andrei, și care ești singurul neam care nu ai dată de creștinare, care te botezi de mic de către „popa Ioan”, cum ai ajuns tu să crezi mai mult în vrăji și descântece, în farmece și babe, în horoscoape și sfinți de mucava, mai mult decât în Dumnezeul străbunilor tăi, în Iisus Hristos cel Milostiv și de oameni iubitor, slăvit în cultul nostru Ortodox-Bizantin. Cum ai ajuns tu să-ți umpli gura de înjurături și drăcuieli, și să zici tot mai formal și mai rar Doamne-ajută; cum ai ajuns tu să crești ghioarle și alte lighioane în casă, și să-ți arunci copiii la canal, avortându-i? Nu vezi tu că ți-a paralizat conștiința? Nu vezi tu că ai ajuns să numești amarul dulce si dulcele amar?
Vai ție preote ortodox român, preote care te cârdășești cu politrucii ucigători de neam, pentru că-ți mai aruncă și ție o lețcaie din când în când, care-i cade printre degetele hrăpărețe, și apoi te privește ca pe un măscărici obligat să îi dansezi cum îți cântă el. Și nu e de vină politrucul atât cât ești tu preote, care ți-ai uitat menirea. Ai uitat că ești chemat de Hristos nu să stai la mese cu toți ghiftuiții lumii, ci să alini suferința neamului, a românului de rând desculț și calic, să fii gura lui cu care-și cere dreptul al pâine, să fii lacrima lui cu care-și plânge rănile și tâlhăriile și nedreptățile, să fii, dacă e nevoie, pumnul lui cu care bate în masă spre-a trezi conștiința adormită de 70 de ani de comunism și neocomunism.
 Nu cumva, preote ortodox român, asurzit de zdrăngănitul galbenilor și de foșnetul verzișorilor, să nu mai auzi glasul lui Hristos  care-ți spune și ție: „Ia aminte să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ție ceva mai rău!” Ia aminte, ca nu cumva, fiind cu ochii după zloții politicienilor și a marilor îngrășați ai „sistemului ticăloșit” (așa cum i-a făcut plăcere să-l numească tocmai celui care la moșit) să nu cumva să ajungi cum zice folclorul oltenesc: „să te culci cu toți!”. Nu cumva, preote ortodox, tot frământând căciula în mâini și milogind spoieli pe la porțile palatelor ministeriale, să nu ajungi să nu mai vezi că ei înșiși, cei cărora le cerșești, sunt și ei cu capul sub tăișul cozilor de topor ale lojelor masonice și ale ocultelor, care există neconstituțional în țara asta, și care , încă de la formare au „iubit” creștinătatea și ortodoxia, cu toată ura. Să nu ajungi, preote ortodox român, preocupat cu goana după cei 30 de arginți să-l răstignești iar pe adevăratul Dumnezeu, și apoi să-ți agăți grumazul în așa fel încât epitrafilul să-ți devină ștreang, ca și Iscarioteanului, și din apostol să devii talpă a iadului.   
Cum uiți atât de repede creștinule ortodox că ești urmașul lui Petre Carp,al  lui Petre Țuțea, al lui Nicolae Paulescu, al lui Gafencu, al lui Radu Gyr, ești nepot al preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa și al părintelui Arsenie Papacioc care-ți grăiește: Dacă tu te-ai șlefuit, te-ai înduhovnicit, la putința pe care o ai, dar sincer, cu statornicie nemaipomenită, Dumnezeu îl ajută pe altul pentru că tu te-ai pus la unct! Deci, se servește Dumnezeu de focul tău să-l aprindă pe celălalt, pentru că focul deja arde în tine. De aceea trebuie să ardă inima în noi cu orice chip.” Haidem dară, ținând candela credinței aprinsă să strigăm și noi plini de căldură sufletească și lumină duhovnicească, Hristos cu adevărat a înviat! Amin.