sâmbătă, 27 iunie 2015

DUMINICA A-IV-A DUPĂ RUSALII VINDECAREA SLUGII SUTAȘULUI.



Vindecarea slugii sutașului
Frați creștini ortodocși, în Sfânta Evanghelie citită astăzi vi se relatează un episod al vieții pământene a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Vine la el un sutaș. Un sutaș din armata romană, care nu era evreu, deci nu făcea parte din poporul ales, poporul căruia i se  revelase Dumnezeu. Era deci un capitan al ostașilor romani. Și-l roagț să îi vindece o slugî slăbănoagă, paralizată, care zăcea în casă rău chinuindu-se. Și Mântuitorul făgăduiește că va veni și-l va tămădui pe servitorul cel bolnav. Dar ostașul, care știa bine ca evreilor le este interzis să intre în casele nonevreilor, ale păgânilor, cum erau ei numiți generic, îi spune Mantuitorului “ Doamne, adica Stăpâne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci zi numai cu cuvântul și servul meu se va tămădui. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași, și spun unuia  “Du-te și se duce și altuia “Vino” și vine, și robului meu “ fă aceasta “ și face. Vedeți? Il recunoaște pe Iisus Hristos ca Stăpân al îngerilor , și a întregii creații, recunoaște în El, pe Dumnezeul cel adevarat, Doctor al sufletelor și al trupurilor. Sigur auzise despre vindecările orbilor, muților, surzilor, paraliticilor, gârbovilori, a celor 10 leproși și a altor leproși, a posedaților de demoni, și toate numai cu cuvântul. Da! Dar atunci bolnavul era de față. Acum acest păgân îi cere lui Iisus Hristos să îl vindece pe slujitorul lui cel bolnav, de la distanță. Și nu doar că-I cere acest lucru, dar și crede cu tărie că Iisus Hristos poate să facă acest lucru, având sub stăpânirea Sa mulțimile îngerilor. De unde deducem faptul ca ostașul credea în puterea lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru? Tocmai din răspunsul pe care însuși singurul Adevăratul Dumnezeu îl dă, zicând către cei din jurul Lui, evrei în majoritate: “ Adevăr vă graiesc: nici în Israel n-am aflat atâta credință! Și vă spun vouă ca mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sedea la masă cu Avraam, cu Isaac, și cu Iacob în împărăția cerurilor, iar fiii împărăției vor fi aruncați afară; acolo va fi plângerea si scrâșnirea dinților.” Și i-a zis Iisus sutașului: “ Du-te, să-ți fie ție după cum ai crezut!” Și s-a însănătoșit servul în ceasul acela.
O frați creștini ortodocși despre multe se poate vorbi citind această pericopa evanghelică. Timpul și firea noastră neputincioasă, care se plictisește degrab, ne obliga să ne oprim doar asupra câtorva aspecte: 
  Haideți să privim spre sutas. Il vedem a fi un om blând și milostiv, chiar dacă era bogat și avea servitori, iată ca îi pasă de boala unuia dintre ei. Apoi îl vedem a fi smerit. O smerenie profundă, care răzbate din cuvintele lui când spune: “ Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu.” El, conducător al oștilor de ocupație romane, îmbrăcat în mătăsuri și stofe vaporoase, se umilește în fața unui evreu, a unuia din popoulația robită de romani, de armata lui, unui evreu îmbrăcat simplu, sărăcios, despre care auzise, dar nu văzuse că face minuni mari. Și mai este, așa cum am mai spus, credincios, acest sutaș O credință atât de mare, ca Iisus Hristos îi mustra  pe evrei că nu au și ei credința acestui sutaș. Aspra mustrarea Mântuitorului către neamul pentru care venise să îl mântuiască. Dar ce vorba este aceasta, frați creștini? Cum Iisus Hristos îi mustra pe evrei și le zice ca multe popoare la care ei le considerau păgâne se vor bucura în lumea duhurilor alături de protoparintii evreilor, pentru ca mulți evrei nu aveau credința. Oare nu țineau ei legea lui Moise? Nu mergeau ei la templu? Nu sacrificau ei miel de Paști și aduceau la altar a zecea parte din ceea ce câștigau? Nu posteau ei de două ori pe săptămână? Cum nu erau credincioși? Nu văruiau ei mormintele proorocilor pe care, fie vorba între noi, parinții lor, adică tot evreii îi omorâseră și pe toți numai în Ierusalim.
   De ce îi mustra Hristos așa de aspru,iar pe acest bărbat păgân,care nu a călcat în sinagoga lor niciodata,care se duce la băile publice și trăiește lux și desfătări care are slugi e un fel de ciocoi asupritor al evreilor,care mai mănâncă și porc,animal necurat considerat de evrei, pe acesta îl lauda și îi vindeca și sluga.De ce? O, frati creștini s-ar cuveni să mă opresc aici cu cuvântul de azi.S-ar cuveni să nu ne mai miram să nu mai spunem nimic să tăcem un timp și să ne uităm fiecare în noi, la sufletul nostru la soiul credinței noastre.
În apostolul citit astăzi la sluba Sfintei Liturghii, ni s-a amintit de Avraam care împotriva oricărei nădejdi firești, logige, a crezut cu nădejde că el va fi părinte a multor neamuri. Nu s-a uitat la trupul lui amorțit, că se apropia bine de o sută de ani când a grăit cu Dumnezeu, și nici la amorțirea pântecelui Sarrei.El nu s-a îndoit, prin necredință, ci s-a întărit în credință, dând slavă lui Dumnezeu, crezând cu tărie că ceea ce Dumnezeu a făgăduit, are puterea să și facă. Acesta este etalonul unei credințe ortodoxe, drepte. Așa au trăit străbunii noștri, ai românilor. O mână de țărani desculți, cu ghioga-n mână adesea, au ținut piept imperiului semilunii. Ce-I mâna pe ei în luptă? Ce-I făcea să-și deie sângele și viața pentru glia în care își ingropaseră bunii și străbunii, părinții și fii și frații, dacă nu credința dârză în viitorul liber și creștin-ortodox al pământului care-I hrăneau și pe ei,  și pe alții care le treceau pragul casei ori hotarul țării. Aceștia erau ca Avraam, împotriva oricărei nădejdi, ei au crezut cu nădejde în Dumnezeu-drăguțul, cum adesea îl numea țăranul roman, că vor birui pe păgâni, și nu de puține ori biruința a fost a lor, a desculților, a flămânzilor, a celor  legați de glie. O astfel de credință au avut-o toți cei care au murit în închisorile comuniste de al Aiud, Poarta-Albă, Pitești, Gherla, Sighet, Insula mare a Brăilei, prin Deltă, la Canalul Dunăre-Marea Neagră-Midia-Năvodari, prin deportările prin Bărăgan, ori prin Siberia. Aceștia nu au vrut să-și lepede credința ortodoxă, au fost umiliți sub nivelul ultim a ceea ce generic se poate numi condiție umană, și nu au lepădat credința lor în Hristos. Zeci de ani de înfometare, de muncă silnică, de bătăi, de regim de exterminare, și ei au ieșit biruitori din iadul acela. Ce altceva și cine altcineva dacă nu Credința lor și Dumnezeul nostru i-au ajutat ca în tot calvarul acela ei să găsească puterea credinței cu nădejdea că iubirea din inima lor va fi mai biruitoare în fața urii atee care se învolbura spre ei. 
   Suntem creștini ortodocși… Evreii au trăit doar preînchipuiri ale credinței mântuitoare. Pentru noi Mielul de Paști s-a Răstignit, s-a jertfit o dată și nu mai avem nevoie de altă jertfă sângeroasă. Și totuși, pentru mulți, prea mulți dintre noi, românii care ne batem cu pumnul în piept că suntem ortodocși, tocmai mielul de pe masa pascală este important, postul și spovedania și mersul la biserică, la liturghie este pentru mistici,pentru habotnici,pentru incuiați la minte. Credința noastră, a românilor de astăzi ori nu există, ori este alambicată, este după cum ne convine, credem doar ce vrem să credem, ca să nun e clintim cu nimic patima din noi, să nu ne jignim păcatele cu care ne-am întovărășit de ani buni. De la naștere amestecăm Ortodoxia cu vrăjitoria și babetărismele acestea fără nici un suport biblic dar cu rădăcini păgâne. Apoi așa ne creștem copii, aceaasta dacă avem tăria de a-i naște, și nu-i aruncăm la canal, avortându-i. Îi creșteți cu o credință ori de suprafață, și atunci e greu să și rodească în inima copilului roada dragostei și a iubirii de frumos, și apoi vă mirați, când sunt mari, de ce sunt reci, de ce nu vă caută, cum de vă aruncă în vreun azil, să vă așteptați sfârșitul vieții ăsteia și începutul celeilalte, veșnice.
Unde să mai găsească Hristos credință la neamul nostru omenesc? Lumea apusului a inventat infailibilitatea Papei, imaculata concepție și fillioque, Ortodocșii, cei mai mulți dintre ei, au căzut în înșelarea formalismului. Nu mai știu românii crezul, nu mai știu românii de ce se închină la icoane, de ce ne închinăm când trecem pe lângă o sfântă biserică, Dar nu mai știu românii nici să se închine la masă, după masă, Au transformat românii ortodocși până și sfintele taine în circ și opulență. Taina cununiei se face cheltuind zeci de mii de euro pe toalete și vestimentații, pe localuri de lux, cu mai mulți nași, de unde și moda asta, nu înțeleg, și apoi divorțurile curg pe bandă. Înmormântările la fel. Au adus din occident moda înmormântărilor cu pompă. Priviți atent la acest sutaș din Sfânta Evanghelie. Sigur și el trăia în luxul epocii, rangului, și autorității pe care o avea. Dar era milostiv și se îngrijea de sănătatea unui serv, a unui sclav, într-o societate în care sclavii nici nu erau socotiți ființe umane. Acum societatea strigă despre drepturile omului, dar omul e tot mai rece față de om. Unde dar să mai găsească Hristos credință? La omul modern de astăzi, care pentru a apăra drepturile unor așa numite minorități…știți voi de care, nu spun, pentru că sunt și copiii pe aici, scot în stradă copii de grădiniță, la trei , cinci ani, să strige: „Pe cine avem dreptul să iubim? Pe cine vrem!!!” și culmea este că nimeni nu se trezește din beția aceasta dobitocească. Am mai spus și duminica trecută, și am să spun până simt că măcar unii vor înțelege: unde să găsească Dumnezeu credința lui Avraam? La cei ce conduc destinele neamului (și când spun destinele mă gândesc la viitorul copiilor și nepoților voștri) ? Aceste marionete puse în slujba unor forțe oculte și discrete (că masoneria nu mai este o organizație secretă, este discretă). Presa și rețelele de socializare și-au vărsat tot veninul pentru a provoca neamul să scoată religia din școli. Nu au reușit așa, au găsit o gogomănie (chipurile constituțională), conform căreia într-o țară majoritar ortodoxă trebuie să depui cerere dacă vrei să înveți religia. Altfel ți se bagă pe gât „educația civică”, în timpul căreia să nu credeți că elevul va învăța măcar în care mână să țină furculița și în care mână cuțitul, la o masă oficială. Este o materie, la ora actuală, fără suport, întrebat fiind promotorul proiectului de lege ce programă are materia , a răspuns sec, vom vedea. Adică orice numai nu religie. Aceleași arme le-au folosit și pentru scoaterea icoanelor din școli. Și au încercat chiar un miting în capitală. Amințiți-vă că au estimate peste 2000 de personae. Au trimis acolo vreo 200 de jandarmi, într-o piață din capitală, iar nemulțumiții care-au venit la miting au fost 4! Probabil tocmai agitatorii de pe internet.
Însă e absolute necesar să vă amintesc ultimul act guvernamental carese constituie într-un real gest de intoxicare a ființei noastre naționale. Ăștia vor să ne radieze definitive și ierevocabil ființa noastră ortodoxă, românească în final. Donarea unui teren în inima unei țări covârșitor majoritar ortodoxă, unui stat covârșitor majoritar musulman, este vorba de Turcia, pentru ca acesta, prin muftiatul de la București să construiască cea mai mare moschee din Europa, a doua din lume, după Moscheea Albastră, din Constantinopol-Istanbul. Fraților, voi care v-ați scandalizat pentru că românul își ridică o catedrală ortodoxă care să-l reprezinte pe el ca neam, și pe Dumnezeul Lui ca slavă, voi cărora vă trebuiau spitale pentru a duce în ele o generație Marxist-leninist-atee care a îmbătrânit în rele și școli unde să vă îndobitociți copiii care se droghează, și fug în brațele tuturor perverșilor spirituali (și nu sunt de condamnat pentru asta, pentru că voi nu ați știut să-I hrăniți sufletește, alergând pentru traiul de mâine, nu ați simțit că îi pierdeți pe cărări străine de ortodoxie și de morala creștină), așadar, voi, cei care aveți dinți împotriva Catedralei Ortodoxe de la București, cum de tăceți mâlc acum, când expuneți țara aceasta la un pelerinaj masiv al musulmanilor, într-o capitală ortodoxă în care sunt aproape șase mii de musulmani, într-o țară covârșitor majoritar ortodoxă în care sunt vreo șaizeci și cini de mii de închinători la Alah, mahoritatea lor în Dogrogea, unde conviețuiesc pașnic alături de alte celelalte minorități, și asta într-o Europă tot mai frământată de problema extremiștilor de toate felurile și mai ales a celor islamiști, și-ntr-o lume tot mai zdruncinată de confleicte generate de divergențele religioase. Știți voi oare că official, recunoscut statul Islamic are celule active în Bulgaria? Iar Muftiul Iusuf Murat, liderul spiritual al musulmanilor din România recunoaște indirest într-o declarație în presă că tinerii musulmani din România au tendințe de a participa la programe de educare fundamentalist islamice din alte state. Și atunci nu vă ridicați în inimi întrebarea, cui îi trebuie acest edificiu monument? Vrem să arătăm că suntem toleranți? ni se cere aceasta? Să vină în Dobrogea unde de mai bine de o mie de ani trăiesc în pace 16 din cele 18 minorități naționale reprezentate în parlamentul țării. Și asta fără plăcuțe bilingve atârante de gât, fără conflicte intereligioase sau de cult Dar cum de nu se înalță o astfel de moschee în capitala unei țări majoritar ortodoxe cu o populație insignifiantă musulmană, când Berlinul, Londra și Parisul la un loc au musulmani mai mulți decât tot estul Europei la un loc? De ce nu în Paris, care încearcă să ne oblige pe noi să fim toleranți cu homosexualitatea, privindu-o ca pe o stare de normalitate aproape morală, iar ei, parizienii, ne trimit țiganii acasă. Așadar, unde sunt acei zmei internautici? Nu mai vor școli? Nu le mai trebuiesc spitale? Cum nu realizați ce fel de Românie vă pregătiți să lăsați generației viitoare? Ce fel de omenire inumană dospiți acum cu astfel de atitudini?  Acestea fiind spuse, am creat un tablou cam apocaliptic. Am vrut doar să arăt că starea omenirii de acum e mai de plânsd decât cea de pe vremea Mântuitorului. Dar nu. Nu vă faceți iluzia că ne îndreptăm spre sfârșitul lumii. De fapt nu există un sfârșit al lumii, există doar a doua venire a lui Hristos, Apocalipsa însemnând Descoperire. Așadar nu ne îndreptăm spre Apocalipsă. NE PRĂBUȘIM SPRE EA! Și dacă încă nu a venit peste noi focul mâniei Dumnezeiești aceasta se dătorează nu neapărat preoțimii, că și noi ne-am depărtat, toți împreună, netrebnici ne-am făcut, ci mamelor noastre sfinte, care au trăit taina nașterii. Au simțit crescând în ele copiii. Inima lor bătea alături de inima mamei, sufletul lor s-a îmbrățișat nouă luni de zile cu sufletul mamei, și nu este deloc puțin lucru acesta. și dacă totuși nu putem avea mereu și noi inimă de fiu în relație cu Dumnezeu, și poate nici inimă de frate în relație cu un semen, haideți măcar să avem inimă de sutaș în relație cu sufletul nostru, frați creștini. Și când îl vedem că bolește greu, când vedem că sufletul ne moare în frigurile invidiilor, în arșița patimilor, să mergem și noi la Hristos și să-l rugăm să zică doar un cuvânt să ne vindece.
Închei cuvântul cu un frumos îndemn al părintelui Arsenie Papacioc:„Dragii mei, nu puteți străbate distanțe decât mergând pas cu pas, dar sigur. Că nu ești vinovat de cazi, ci vină ai că nut e ridici! Pentru asta te va judeca Hristos. Dacă te-ai ridicat, nute mai judecă nimeni că ai căzut în adânc de ape, și de ce ești ud? Deci, Dumnezeu nu luptă numai să ne ierte, ci și să ne facă frumoși! Pentru că să fie clar: nimeni nu intră în împărăția lui Dumnezeu decât ca îngerii de frumoși!” Amin.

vineri, 26 iunie 2015

AVEM UN ROST






Avem un rost și o menire
Și nu există stări la întâmplare
Trăim mocnind a zorilor sclipire;
Ne stigem ca amurgul peste zare.

Și între-acestea, mici evenimente
Ne umplu spațiul și ne cară vina
De a nu ști de-i bine realmente
Ca pasul următor să fie-n stânga.

Și totuși găsim forță și tărie
De-a naviga pe repede-nainte
Fugind de spaimele-n trecut trăite.
Cu alte spaime-n suflet răsărite.

Pășim timizi sau fermi pe drumul vieții,
Mai naștem plozi, mai îngropăm părinți,
Ne intră-n oase negurile ceții
Și vor ucide-n noi dorinți fierbinți.

Iar ochii plâng și-și limpezesc culoarea,
Iar-un surâs în hățuri prinde inimi,
Privind copii ne-nvăluie mirarea
Cum de-am fost îngeri și-am ajuns doar mimi,
Prinși în vâltoarea vieții, triști sublimi.
27 iunie 2015
Dervent

sâmbătă, 20 iunie 2015

DESPRE GRIJILE VIEȚII ȘI PUȚINA CREDINȚĂ




DUMINICA A-III-A DUPĂ RUSALII
„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea vi se vor adăuga vouă.”
Frați creștini-ortodocși,
Ne aflăm încă în perioada postului sfinților apostoli, post instituit de biserică în cinstea celor ce s-au nevoit cu propovăduirea Evangheliei de la o margine până la alta a lumii cunoscute pe atunci. Și iată că luminați de Duhul Sfânt, sfinții părinți au rânduit a se citi o pericopă evanghelică de o frumusețe aparte și dătătoare de nădejdi mântuitoare. Astăzi Hristos ne amintește că viața omului este mult mai mult decât haina, decât hrana, decât tot zbuciumul acesta cotidian, decât toată alergătura aceasta după vântul rangurilor, după praful averilor, după cenușa agoniselilor. Astăzi, acum, vara, când deja a inceput secerișul grânelor, Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să privim atent natura și să înțeleg din ea cât de Măreț este Creatorul, și nu doar atât, dar ne îndeamnă să înțelegem cu câtă cinste și cu câtă iubire a înconjurat El, Dumnezeu, pe om. Că iată ce spune: priviți la crini, uitați-vă la florile de pe câmp, că nu țes și nu torc, și haine nu se îngrijesc să-ți croiască, și totuși nici Solomon, cel mai înțelept rege al tuturor timpurilor nu s-a îmbrăcat atât de splendid și perfect cum am îmbrăcat Eu crinii. Și dacă pentru flori am avut atâta grijă, oare pentru voi, oamenii cu cât mai mult? Și ne îndeamnă să privim și păsările cerului care nu-și adună în hambare, și nu treieră, și nu îngrijesc grădini, și totuși Dumnezeu le dă hrana cea de toate zilele. Cum nu se va îngriji Dumnezeu de hrana mea? Și dacă ne-a dovedit că El ne înconjoară cu dragoste și ne cinstește ca pe vârful creației Sale, noi de oare nu îi răspundem cu dragoste și credință în El, în Iisus Hristos, singurul, adevăratul Dumnezeu? EI frați creștini, dar îmi veți spune probabil că aceste cuvinte sunt un înedmn la nemuncă și neîngrijire, la un îndemn care e asemenea zicalei „trăiește clipa”. Nu! Nicidecum creștinismul nu a avut astfel de îndemnuri, nici prin scripturi și nici prin exemplul personal. Ba din contră, Iisus Hristos a muncit alături de sfânta familie, Pavel apostolul își câștiga pâinea lucrând cosând corturi, Luca era medic, alții aveau alte meșteșuguri din care își câștigau pâinea. Așadar cum să înțelegem acestea? Eu aș face o delimitare între a te îngriji și a te îngrijora. Mai avem un îndemn evanghelic care spune ca grija de trup să nu facem spre pofte. Și cred că și acesta ne ajută să deslușim ceea ce ne îndeamnă astăzi Hristos, același care mai are un îndemn asemănător celui de astăzi: „Ajunge zilei de astăzi răutatea ei!”, Adică, frați creștini, prea adesea ne împovărăm inima cu preocupări pentru ziua de mâine, uitând cu desăvârșire să trăim bucuriile zilei de astăzi. Problema cea mai delicată este că o astfel de stare de spirit are ca substrat puțina noastră credință în Dumnezeu, ca să nu spun necredința, sau credința șovăilnică, doar de suprafață ori oricum, numai nu credința ortodoxă, dreaptă și construită pe piatra învățăturii apostolice.
Frați creștini, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a fost nevoit să grăiască aceste cuvinte, înseamnă că și atunci ca și acum omenirea alerga după averi mai mult decât a alerga după cer, alerga după a avea mai mult decât a alerga după a fii! Renumita întrebare Shackespeare-iană, în fața unui craniu de uman, „a fii sau a nu fii”, s-a transformat în timp în a avea sau în a nu avea. Seneca spunea și el înainte de Hristos că cel sărac nu este cel ce are puțin ci cel ce râvnește la mult. Solomon regele evreilor spune și el în proverbe că Bogatul și săracul se întâlnesc; Domnul i-a făcut și pe unul și pe altul. Și m-am legat de acest proverb amintitnd astfel că nu sărăcia este o calitate, atâta timp cât ești nemulțumit de condiția ta, și ajungi să devi neom dorindu-ți bogăția cu prețul pierderii păcii inimii și a cinstei de creștin, așa după cum nici bogăția nu este o povară când ochii nu îți sunt orbiți de strălucirea aurului. Îmi amintesc în acest context o povestioară citită într-o carte a unui  scriitor contemporan francez, Jean-Claude Carriere. Un negustor evreu era pe moarte și vine fiul acestuia și privindu-l cum se stinge, îl întreabă:
-Tată, ce este banul?
-O, banul, dragul meu, cum să-ți spun? Privește acum pe fereastră, și spune-mi ce vezi?
-Văd copacii, oamenii, vecinii, păsări,soarele cerul.
-lipește acum aceste bancnote pe geamul ferestrei și așează-te înapoi aici lângă mine și spune-mi apoi vezi? Făcuu aceasta fiul negustorului și spuse tatălui.
-Acum nu mai văd nici banii bine, pentru că nu mai e lumină suficientă, și dincolo de ei nu mai văd nimic.
- Ei bine, ăsta e banul, fiul meu, banul este cel pentru care nu mai vezi oamenii, natura, soarele, cerul! Goana aceasta după a avea, creștine, te face să uiți adevărata menire a ta pe pământ. Că odată ce grija aceasta excesivă pentru ceea ce ai putea avea nu te lasă să mai vezi ceea ce ai. Lasă unii copii pe care-i au și aleargă după averi, pentru ca mai apoi să se trezească îmbătrâniți și plini de boli, fără avere și fără copiii pe care, pentru că nu i-a învățat să iubească omul, nu-i mai au aproape. Și măcar dacă totuși o sărăcie lucie îi scoate din casă să alerge după bogății. Dar nu. Din experiența vieții spun că familiile care-au știut să se bucure cu puținul pe care îl au, și puținul acesta nu doar că le-a ajuns, dar le-a și prisosit de au putut da și el la rându-le altora care aveau mai puțin decât puținul lor, ei bine, aceste familii au știut totdeauna să fie unite, să aprecieze că se au unii pe alții, mama pe fii tată de mamă și copii, și copiii să se bucure de ei între ei și de părinții lor care-i învățară să prețuiască gestul de a împărți un măr cu celălalt.
Spune Hristos astăzi să căutăm Împărăția lui Dumnezeu, și dreptatea Lui. Ce vrea să însemne aceasta oare, frați creștini? Unde trebuie să căutăm împărăția lui Dumnezeu . Și dacă o găsim, de ce nu ne este de  ajuns, de a adăugat „și dreptatea  Lui”. NE ajută să înțelegem aceste cuvinte sfântul apostol Pavel, în scrisoarea sa către evreii care trăiau în Roma. Și nu am să vă citez cuvânt cu cuvânt, provocându-vă la lectură acasă,dar el ne indeamnă să muncim cu mâinile noastre având credința că vom și culege roadele muncii noastre. iar credința aceasta ne va da pacea inimii. Ei bine, fraților, în inima noastră vom găsi împărăția lui Hristos, că dacă nu îl purtăm pe El și pacea Lui în suflet, atunci fie pace în tot universul degeaba dacă în mine este războiul grijilor pentru un maine nu mai bun, ci mai bogat, ceea ce nu este totuna. Sfântul Pavel însă ne spune că trebuie să ne bucurăm nu doar de credința noastră, ci și de suferințele noastre, bine știind că suferința naște răbdare,  răbdarea naște încercare, experiență, înțelepciune, iar încercarea naște nădejddea în Dumnezeul cel care biruie prin noi. Acestea fiind amintite, să înțelegem și noi fraților că  suferințele pe care le trăim, unii de timp îndelungat, alții în suflet și mai puțin în trup, le purtăm în marea dreptate a lui Dumnezeu, și ar trebui să avem decența să nu îl întrebăm „de ce Doamne”, așa cum nu i-am adresat această întrebare nici când ne-a fost bine. Când ne merg toate ca pe roate nu ne oprim din euforia bucuriei că avem, că suntem că putem, să ne întrebăm : Doamne, dar pentru ce atâtea bucurii peste mine, un păcătos? Abia când marea vieții se înviforează ori abia se agită un pic, atunci abia ridicăm ochii spre slăvile cerești.  Apoi are un cuvânt sfântul apostol Pavel, tot în epistola către romani care ar trebui să fie scris pe ușile tuturor bisericilor creștin-ortodocșilor români. „Cu greu va muri cineva pentru un drept, dar pentru cel bun se hotărăște cineva să moară”. Adesea și prea adesea ne simțim îndreptățiți să primim de la Dumnezeu tot binele. Credem că suntem în drept, așadar, uitând să fim și buni, totodată. Și dacă totuși te crezi bun, îți dau un sfat, române: privește copiii!!! Privește copiii și vezile lor bunătatea.  Când eram mic, cea mai înspăimântătoare propoziție era pentru noi :„te spun lu* mama”. Și mă întristam pentru că nu voiam să îi văd privirea întristată pentru o năzbâtie de-a mea. când ești copil jucăriile îți vorbesc, umbrele sunt vii, o bucată de lemn îți poate fi de ajuns pentru ca în joaca ta să crezi că e cucerită de „sabia” din mâna ta. Ei bine, acela este un om bun, acela în care copilul din el nu a murit. Pentru că mai apoi noi ne-am complicat, ne-am disipat în orgolii, în vanități, am frânt inimi care ne-au iubit, ne-am pervertit. Până și pe Dumnezeu ni l-am schimonosit, l-am făcut asemănare a patimilor noastre, ni se pare că trebuie să ne accepte așa cum suntem, fără ca noi să putem accepta pe alții așa cum sunt. Refuzăm să ne bucurăm noi înșine de starea noastră materială, dar îi cerem lui Dumnezeu să se mulțumească cu starea noastră așa cum suntem, ori dacă nu ..asta e! Fraților, deschideți larg ochii sufletului și cutremurați-vă de acest gând. Cum adică, Asta e? Auzi la sovedanie, nu sunt rău, nu dau in cap, dar fumez, Asta e! adică, poți să-mi spui ce mi-oi spune, eu tot aș o să rămân. Mai beau câte un pahar, și altul și altul, până mi-l pun în cap, dar nu fac rău. Și uite așa scuză după scuză, dorim de la Dumnezeu să facă ceea ce noi nu vrem să facem. Mai rău, noi înșine nu ne înțeleg adesea în comportările și deciziile vieții și dorim de la alții înțelegere, și de la Dumnezeu clemență. Și să știți că Dumnezeu în marea lui bunătate ne-o dă. Dar de ce să privim spre el cu ochii unui cerșetor când putem privi cu ochii unuia care  rănit pe câmpul de luptă, cu haina sufletului zdrențuiță, cu fața plină de lacrimi, vine totuși biruitor dintr-o luptă în care poate mulți camarazi de-ai lui au căzut prizonieri, prizonierii propriilor patimi.  Pentru un om bun se va găsi cineva să moară. Ca să cerem mila de la Hristos cel Bun și blând, trebuie ca noi să ne redescoperim puterea de a fii buni, de a fii copii la inimă și înțelepți la minte. NU este ușor, și sunt conștient și eu că nimic din ceea ce v-am îndemnat astăzi nu se face decât cu trudă și osteneală, cu lacrimi la rugăciune și cu genunchii plecați în fața lui Hristos. E foarte greu în societatea de astăzi care este tot mai profund ahristică și devine tot mai acut antihristică, să poți să trăiești hristic. Însă, frați creștini, altă cale nu există. Credeți voi că dacă Hristos ar fi putut să ne mântuiască altfel decât pe Cruce, pe Golgota, decât prin mormânt și înviere, nu o făcea? Calea spre pacea inimii rămâne tot crucea. Evanghelia de astăzi este rânduit să se citească în această lună în fiecare an. Lună plină de miresmele pământului rodnic, cu câmpiile pline de flori-de-câmp, tocmai pentru a ne mai îndulci cărarea împărăției după iernile ispitelor și primăverile pline de nădejdi, iată că a venit vara grâului copt și a primelor roade după o trudă de-o toamnă, o așteptare înfrigurată de iarnă și-o înmugurire a nădejdilor primăvăratece. Hristos ne amintește și ne spune: Eu pentru tine omule am făcut totul; am făcut galaxiile și cosmosul pentru ca cercetându-le să vezi cât de măreț sunt și să te bucuri. Am făcut lumea văzută să o stăpânești și să o îngrijești, muncind pentru pâinea mesei tale; până și îngerilor le-am poruncit să te slujească, fiindu-ți păzitori pe calea vieții. Apoi am venit eu și m-am răstignit omorând moartea pentru tine. Am făcut totul pentru ca tu să redobândești ceea ce ai pierdut prin păcatul mâncării, al neascultării de singura mea poruncă. Și omule, nu uita că porumbelul după ceși deschide aripile spre a zbura spre țnaltul cer, își strânge picioarele, ascunzându-le. Nu poți să zbori spre cer și să iei în ghiare pământul.
Inchei frați creștini amintindu-vă că Hristos Iisus ne-a dat iară o singură poruncă: Să ne iubim unii pe alții așa cum el ne-a iubit. Este vremea postului sfinților apostoli, să ne curățim și noi simțirile, să ne pregătim trupul și sufletul cu post și spovedanie  pentru că să nu vă înșelați crezând că puteți iubi curat în afara Duhului Sfânt. Să înoim lupta pentru desăvârșire și să nu uităm îndemnul părintelui Arsenie Papacioc: Inima omului este atât de mică, dar poate cuprinde în ea un microcosmos și un Dumnezeu atât de mare, întreg! Chiar dacă inima mai sângerează uneori, să nu abdice că , vorba lui Pascal:„nu e rușinos pentru un om să cadă strivit de dureri, e rușinos a muri istovit de plăceri.” Amin.

sâmbătă, 6 iunie 2015

DUMINICA TUTUROR SFINȚILOR








Frați creștini ortodocși,
Astăzi Biserica Ortodoxă își cinstește florile cele mai alese din Raiul desfătării, din Împărăția lui Hristos, pe toți sfinții lui Dumnezeu, și pe cei trecuți în calendare și pe cei neștiuți de noi, oamenii însă cunoscuți de Dumnezeu, de la dreptul Abel ucis de fratele său din invidie până la ultimul sfânt care probabil tocmai acum se ridică spre cer, fie prin pustietăți, fie printr-un cătun uitat de lume, fie martirizat prin Siria, Egipt sau alte țări unde încă se moare doar pentru faptul că ești creștin.
Dar oare cum de au ajuns sfinții, sfinți? Cum altfel decât prin credința că există un Dumnezeu care răsplătește orice osteneală a fiecăruia de a deveni bun, apoi mai bun, și din ce în ce mai bun, de a se despătimi, apoi de a se desăvârși pentru ca mai apoi Dumnezeu să-l ia de mână și să-l treacă pragul dincolo de limitele umanului și să-l sfințească. În apostolul citit astăzi , înainte de Sfânta Evanghelie, sfântul apostol Pavel ne vorbește despre dreții Vechiului Testament, sfinții răsăriți din poporul evreiesc dar și despre primii sfinți ai Bisericii Creștine abia răsărite, și spune că: prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic toate cele ce se văd, prin credință Abel a adus prima jertfă lui Dumnezeu, prin credință Anoh a fost ridicat cu trupul la cer, ca să nu vadă moartea, și de atunci nu s-a mai aflat; prin credință Noe  luând  înștiințare despre potop, și-a construit corabie, salvându-și astfel familia, crezând cele spuse de Dumnezeu deși nu le vedea; prin credință, Avraam a părăsit cetatea tatălui lui și a plecat de-acolo, deși nu știa încotro va merge, Și tot prin credință  a locuit ca un străin în pământul făgăduinței, în cort și nu ridicându-și cetate, tocmai pentru că avea credința că va moșteni o cetate al cărei meșter este Dumnezeu, în cer; prin credință și Sarra primește la bătrânețe prunc în pântece de la Avraam, care era bătrân și neputincios spre a mai zămisli, era mort în acest sens, dar și aceasta s-a făcut de Dumnezeu ca să creadă neamul evreiesc că Avraam prin credință, și nu prin propriile puteri devine tată al poporului ales, având  urmași atât de mulți ca stelele și ca nisipul mării, cum făgăduise Dumnezeu, pentru credința lui în El. Apoi Iosif prin credință a proorocit despre exodul evreilor din Egipt, pe care cu ochii nu îl vedea, dar prin credință știa că va să fie, și a dat porunci ce să se facă cu osemintele lui când vor fi cele pe care prin credință le proorocea; Moise, prin credința că va fi viu, a fost ascuns de mama sa și așezat pe ape, de sora sa , și apoi el prin credință a preferat să pătimească împreună cu poporul său, mai degrabă decât să fie cinstit ca fiu al lui faraon, tot prin credință Moise scoate poporul Evreu din Egipt, fără să se teamă de furia regelui, și prin credință călătorește prin pustiu 40 de ani; Și continuă pomenind scurt de credința lui Ghedeon, a lui Barac, a lui Samson cel viteaz, al lui Iafte, a regelui David, a înțeleptului Solomon, și apoi vorbește despre prooroci și despre primiii martiri creștini și spune, și vă înconjur să citiți și singuri acasă epistolele sfântului Apostol Pavel, pentru că sunt de-o măiestrie dumnezeiască:„ Aceștia prin credință au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduința Raiului, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei,  sau împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă: unele femei prin credință și-au luat pe morții lor înviați, unii au fost chinuiți, neprimind izbăvirea ca să dobândească o mai bună înviere. Alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare, au fost uciși cu pietre, au fost puși la casne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipșiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. De aceea și noi, având îmrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară, și păcatul care greu ne împresoară, și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte , cu ochii ațintiți asupra lui Iisus.”
Dară, oare, despre ce luptă ne vorbește Pavel apostolul frați creștini? Vorbește despre viața noastră. Căci o luptă este viața noastră. Fiecare ducem lupte, pe diferite fronturi, fiecare avem calea vieții presărată cu bolovăniș, cu spini, ba mai vin și fiare sălbatice să ne hărțuie credința, nădejdea că vom ajunge la limanul dorit, că ne vom împlinii visele și năzuințele,  mai zboară și corbii abia așteptând să ne simtă morți duhovnicește, spiritual, ca să ne sfâșie. Vedem că prima cerință pentru a ne mântui este să avem credința că Dumnezeu e cel ce a făcut cerul și pământul, lumea văzută și cea nevăzută, apoi să credem că Iisus Hristos a pătimit, a murit, s-a îngropat și a înviat a treia zi, așa cum spun Scripturile.
Sunt voci care neagă existența lui Dumnezeu, dar omit să explice cum atunci avem Sfânta Lumină de la Ierusalim, de la mormântul lui Hristos, care se coboară numai Ortodocșilor, la slujba noastră, a Creștinilor-Ortodocși, de sfintele Paști.Cum avem aghiasma, apa aceasta nestricăcioasă, cum avem moaștele, sfintele moaște izvorâtoare de mir, multe dintre ele, de care ei râd, fără să vrea să creadă, deși văd certitudinea existenței lor, și a minunilor nenumărate săvârșite de Dumnezeu prin mijlocirea lor!
Frați creștini ortodocși, viața e o luptă, indiferent că luptăm pe frontul creștin, al dobândirii Duhului Sfânt, sau pe alte fronturi. Pentru că noi, cei ce am gustat fiecare la măsura noastră bucuriile tririi cu Hristos, în Hristos, și pentru Hristos facem din viață dorar timpul efemer în care ne pregătim veșnicia. Alții nu duc lupta noastră. Dar toți duc o luptă: unul face din viață o luptă pentru desfrânare, în desfrânare, cu desfrânarea în inimă și-n minte trăind, făcând din viață timpul săturării pornirilor carnale, cu desfrânarea mergând până la groapă, acolo unde trupul mort nu poate să-și mai ia și patima după el, lăsându-și prietenii și prietenele cu care s-a înconjurat, să desfrâneze în continuare, iar el se duce gol și singur și cu puterile-i sleite, în veșnicie; altul duce lupta înavuțirii, trăiește pentru averi, în averi, și cu averea se duce la groapă, lăsându-o pe marginea gropii, să o cheltuie beizadelele cu care s-a înconjurat; și exemplele pot continua, găsind pe fiecare luptând pentru un scop în viață, însă doar în Duhul Sfânt sufletul se simte în pace, căci de la Duhul Sfânt și vine sufletul, de la Treimea cea nedespărțită avem în trup această scânteie divină, sufletul. Și pentru că Dumnezeu este iubire, îndrăznesc să spun că și sufletul e doar iubire. Noi suntem iubire și alții, vrăjmașii noștri încearcă să ne facă ură. Haide-ți să nu îi lăsăm. Haideți să suim  pe calea faptei bune, că dacă avem credință, nu ne e de ajuns  ca să ajungem în Împărăția lui Hristos. Aveți grijă că și dracii cred în Hristos! Cum să nu creadă? Nu știu ei cine i-a creat mai inainte de a f lumea văzută, îngeri luminați? Nu știu ei mai sus de al cui Tron Dumnezeiesc au vrut să-și așeze scaunele? Nu știu ei cine i-a pedepsit pentru aceasta și le-a creat iadul, trimițându-i acolo și apoi cine  le-a zdrobit porțile Iadului și a scos de-acolo pe toți drepții și  a înviat din morți și El și pe mulți alții??? Nu știu ei cine i-a legat, cine îi gonește și cine le e Stăpân puternic și înțelept până la urmă? Dar nu le e de ajuns diavolilor să creadă în Dumnezeu , în Hristos, atât timp cât cred că există, dar nu vor să aibă de a face cu El, faptele lor sunt drăcești, nu Dumnezeiești, așa cum nici omului nu-i e de ajuns să creadă, ci trebuie să aibă faptele credinței. Care sunt? Păi le spune Hristos astăzi, în Evanghelia citită în cadrul Sfintei Liturghii: mărturisiți pentru Mine înaintea oamenilor și voi mărturisi și eu înaintea Tatălui din ceruri pentru voi. Și orice jertfă veți jertfi pentru Mine eu însutit vă voi da. Mărtirisirea de astăzi a lui Hristos nu se face neapărat ieșind în stradă și strigând că există Dumnezeu. Faptele noastre trebuie să fie vrednice de numele de creștini. Să fim lumină prin propriile fapte și gânduri. Fiecare unde se află să fie lumină, în familie , mai ales părinții să-și educe copii în morala viețuirii Ortodoxe. Să nu-i lase pradă valurilor curenților acestora consumiști de dragul consumului, ai ateismului, sau, mai grav, a unor credințe alambicate, amestecate , amalgamate de nu mai înțeleg nici ei nimic, o Ortodoxie otrăvită fie de influențele hiduse sau orientale, fie de secularizările occidentale, dar ce mi se pare mie mai otrăvitor, o Ortodoxie amestecată cu magia, cu vrăjitoria. Una două, cum apar probleme în viață, fugiți la duhovnici, pe la mănăstiri să vă citească molitfele sfântului Vasile, asta eventual după ce v-ați ghicit în cafea, în bobi, în horoscoape și v-ați dus și pe la vreo babă să vă toarne cositorul sau mai știu si eu ce moșmoande să vă facă, pentru că, vezi Doamne, aveți vrăji făcute! Veniți cu carnea-n gură să vă citească popa. Dar nu tu post de bucate, nu tu post de limbă, și ah,. Cât rău împrăștiem noi cu limba în lume, ce ne mai place să ne auzim vorbind pe unii și pe alții , de unii și de alții, cu unii și cu alții. Vraja, farmecul care vă leagă să știți că e păcatul! Vraja păcatului vă orbește și nu vedeți nici pe Maica Domnului care plânge pentru voi că nu vreți să părăsiți păcatele acestea ale limbii, ale inimii până la urmă, că doar din inimă ies vorbele, din inima bună ies vorbele bune și din inima rea ies vorbele și și gândurile și faptele cele rele.
Ernest Bernea, o mare personalitate românească, parcă prea repede dată uitării, ca și alte multe inimi frumoase românești, etnograf și sociolog român de mare calibru care s-a mutat la Domnul în anul 1990 spunea în cartea sa Îndemn la simplitate: „Omul, când nu e pervertit este un izvor nesecat de lumină, de îndemn spre bine și frumusețe. De aceea sensul vieții noastre este în a cultiva conținutul pozitiv a tot ce există în noi și dincolo de noi.”Și auziți aici mai departe splendoare de gând la Ernesc Bernea: „Omul este o existență care își poartă frumusețile cu luptă și mizeriile cu lașitate. De aceea viața este atât de frumoasă și atât de dramatică”. Ce frumos spus, frumos până la lacrimi. Și ar fi trebuit să mă opresc aici, dar vreau doar să păstrez tradiția cuvântului și să vă amintesc că Hristos în Noul Testament  a venit să ne aducă o singură poruncă! Una singură, în loc de zece câte are Vechiul Testament: O singură dată a folosit Hristos cuvântul poruncă: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul așa cum eu vă iubesc pe voi, și vor cunoaște toți că sunteți ucenicii mei.” Vedeți voi fraților. În Rai Adam avea de împlinit o poruncă restrictivă: să nu manânce din! A călcat singura restricție. A intrat moartea în om, și apoi raiul i-a fost închis. Evreii au primit toate binecuvântările lui Dumnezeu, au fost poporul ales să îl nască pe Mesia. Pentru a-i pregăti în acest scop, Dumnezeu le-a dat zece porunci, legile lui Moise, care s-ar putea rezuma în porunca de a iubi pe Dumnezeu cu toată ființa iar pe aproapele ca pe noi înșine. Acum, omul era atât de căzut și întunecat la sulfet, că nu se mai putea iubi nici pe el, cu adevărat, iar porunca aceasta nu-și mai avea reper, odată ce el nu știa cum să iubească pe aproapele. De aceea a venit însuși Dumnezeu pe pământ, și ne-a iubit, arătându-ne cum se iubește. Și ne-a dat astfel singura Lui poruncă: să ne iubim unii pe alții așa cum El ne-a iubit. O iubire pe Cruce, jertfind tot pentru toți, o iubire în peștera din Bethleem făcându-se prunc pentru prunci, și rămânând Domn și Împărat pentru magii de la răsărit,o iubire pe drumul Damascului, convertind pe Pavel, prigonitorul infricoșator al creștinilor, și făcând din el apostolul neamurilor, o iubire pe marea învorburată care întindea o mână de salvare de la pierzare,, o iubire la poarta cetății Nain, care învia singurul fiu al unei mame văduve, singura ei nădejde și lumina ochilor ei, rodul iubirii sincere și devotate dintre ea și soțul ei mort, și îl înviază fără ca măcar mama să o ceară, o iubire în Betania unde Iisus Hristos plânge pentru prietenul lui mort de patru zile, și pe care-l înviază spre uimirea întregului Ierusalim și a cetăților din împrejurimi. Haide-ți să fim și noi așa cu cei din jurul nostru. Și  nu-i greu deloc frați creștini să ajungem în rai. Ni se cere iubire, și oare noi nu cerem iubire de la alții??? Dar o iubire sinceră și mântuitoare așa cum ne iubește Hristos. Și cum ne iubește? Ne iubește așa cum am spus mai sus, dar ne iubește și ca pe Petru, care deși s-a lepădat de El, l-a iertat, pentru că și-a plâns greșeala, dar ne iubește ca pe Petru pe care l-a și certat când a greșit, numindu-l satană, pentru că se punea în calea lui Hristos către cer. Și zice părintele Arsenie Papacioc foarte frumos că „sfinții au ajuns în Rai așa: puțin timp trăit bine.”
Ați ajuns astăzi la mănăstire aceasta care are mărturia creștinătății acestui popor, Crucile-de-leac, și mărturia îndoitei griji a Maicii Domnului, pentru poporul acesta românesc, prin prezența icoanei Maicii Domnului și a copiei icoanei Axion Estin, din sfântul munte Atos. Cereți ajutorul Maicii Domnului, însemnați-vă cu semnul Sfintei Cruci, purtați crucea la gât, sărutându-o înainte de culcare, și rostind rugăciunea: Daomne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă” și rugați pe Dumnezeu să vă ajute în călătoria vieții, deloc usoară, în acest veac al globalizării și al crizelor morale și sociale pe care îl trăim. Nu uitați totuși că mai usor se urcă pe-o cale decât se coboară povârnișuri!!! Închei cu un citat din frumoasele grăiri ale părintelui Arsenie Papacioc, nu înainte de a ruga pe Milostivul Dumnezeu să vă răsplătească tuturor osteneala și jertfa pe care-ați făcut-o bătând căi lungi până aici, la mănăstirea noastră de suflet, și nădăjduind să ne întâlnim și sus, în ceruri, pentru că altfel, în zadar toată osteneala și truda vieții. Iată ce ne îndeamnă părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol: „Vreți să vă mântuiți? Faceți voi acestea trei și apoi face Sfânta Treime ce trebuie ca să vă ducă în Rai:
Țineți de Biserică!
Spovediți-vă curat și sincer. Greșim, suntem oameni și Dumnezeu înțelege; dar spovediți-vă la preot, că altfel nu se iartă.
Și al treilea lucru: nu mai vorbiți de rău pe nimeni! Dar pe nimeni! E un Dumnezeu să-l judece. Și dacă-n judecata Lui vrea să-l ierte, ce te faci tu, cel care-n gând sau vorbă îl osândești? ” Amin!

marți, 2 iunie 2015

ÎMI URLĂ LUPII






Îmi urlă lupii-n noaptea cu luna ca o pâine,
Dar niște lupi atipici, cu capete de mort.
Nici patul nu mi-i pat, nici somnul nu-mi mai vine
Și parcă mușc într-una din trupuri de avort. 


Fereastra lumii astăzi îmi pune iar zăbrele
Și temniță jilavă mi-e cerul pe pământ.
Îmi sună-n miezul nopții un cântec ca de iele,
Îmi farmecă ființa și nu mă înspăimânt. 


Năuc îmi tremur pașii spre malurile negre
Ale unui trist fluviu de lacrimi și de dor.
Și salcia cu plopii, amorfele-ntre ele
Îmi prohodesc cărarea cu bocet ca la mort. 


Mă las cuprins de valuri, de triste remușcări,
Că sunt în ochii mei, ce n-am dorit să fiu,
Spoiala lumii curge ca zoaia în căldări,
Și-mi murdărește taina copilului zglobiu,
Pe care, Doamne, Sfinte, mi l-am ucis de viu.


Și-n toată adormirea ființei ce-mi cuprinde
Suflarea tot mai stinsă și ochiul mai absent
Vii Tu precum o rază în zori, ca o merinde
Străluminându-mi viața și umbletu-n deșert. 


Atunci toți lupii, visul și farmecele toate,
Zăbrele, fantomatic se risipesc spre zori.
Mă-nvăluie lumina ca marea cu-a ei alge
Și mă adoarme-n pace purtându-mă pe nori
Spre noi experiențe, spre țărmuri cu comori.


3 iunie 2015
Orele 2
Dervent