sâmbătă, 6 iunie 2015

DUMINICA TUTUROR SFINȚILOR








Frați creștini ortodocși,
Astăzi Biserica Ortodoxă își cinstește florile cele mai alese din Raiul desfătării, din Împărăția lui Hristos, pe toți sfinții lui Dumnezeu, și pe cei trecuți în calendare și pe cei neștiuți de noi, oamenii însă cunoscuți de Dumnezeu, de la dreptul Abel ucis de fratele său din invidie până la ultimul sfânt care probabil tocmai acum se ridică spre cer, fie prin pustietăți, fie printr-un cătun uitat de lume, fie martirizat prin Siria, Egipt sau alte țări unde încă se moare doar pentru faptul că ești creștin.
Dar oare cum de au ajuns sfinții, sfinți? Cum altfel decât prin credința că există un Dumnezeu care răsplătește orice osteneală a fiecăruia de a deveni bun, apoi mai bun, și din ce în ce mai bun, de a se despătimi, apoi de a se desăvârși pentru ca mai apoi Dumnezeu să-l ia de mână și să-l treacă pragul dincolo de limitele umanului și să-l sfințească. În apostolul citit astăzi , înainte de Sfânta Evanghelie, sfântul apostol Pavel ne vorbește despre dreții Vechiului Testament, sfinții răsăriți din poporul evreiesc dar și despre primii sfinți ai Bisericii Creștine abia răsărite, și spune că: prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic toate cele ce se văd, prin credință Abel a adus prima jertfă lui Dumnezeu, prin credință Anoh a fost ridicat cu trupul la cer, ca să nu vadă moartea, și de atunci nu s-a mai aflat; prin credință Noe  luând  înștiințare despre potop, și-a construit corabie, salvându-și astfel familia, crezând cele spuse de Dumnezeu deși nu le vedea; prin credință, Avraam a părăsit cetatea tatălui lui și a plecat de-acolo, deși nu știa încotro va merge, Și tot prin credință  a locuit ca un străin în pământul făgăduinței, în cort și nu ridicându-și cetate, tocmai pentru că avea credința că va moșteni o cetate al cărei meșter este Dumnezeu, în cer; prin credință și Sarra primește la bătrânețe prunc în pântece de la Avraam, care era bătrân și neputincios spre a mai zămisli, era mort în acest sens, dar și aceasta s-a făcut de Dumnezeu ca să creadă neamul evreiesc că Avraam prin credință, și nu prin propriile puteri devine tată al poporului ales, având  urmași atât de mulți ca stelele și ca nisipul mării, cum făgăduise Dumnezeu, pentru credința lui în El. Apoi Iosif prin credință a proorocit despre exodul evreilor din Egipt, pe care cu ochii nu îl vedea, dar prin credință știa că va să fie, și a dat porunci ce să se facă cu osemintele lui când vor fi cele pe care prin credință le proorocea; Moise, prin credința că va fi viu, a fost ascuns de mama sa și așezat pe ape, de sora sa , și apoi el prin credință a preferat să pătimească împreună cu poporul său, mai degrabă decât să fie cinstit ca fiu al lui faraon, tot prin credință Moise scoate poporul Evreu din Egipt, fără să se teamă de furia regelui, și prin credință călătorește prin pustiu 40 de ani; Și continuă pomenind scurt de credința lui Ghedeon, a lui Barac, a lui Samson cel viteaz, al lui Iafte, a regelui David, a înțeleptului Solomon, și apoi vorbește despre prooroci și despre primiii martiri creștini și spune, și vă înconjur să citiți și singuri acasă epistolele sfântului Apostol Pavel, pentru că sunt de-o măiestrie dumnezeiască:„ Aceștia prin credință au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduința Raiului, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei,  sau împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă: unele femei prin credință și-au luat pe morții lor înviați, unii au fost chinuiți, neprimind izbăvirea ca să dobândească o mai bună înviere. Alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare, au fost uciși cu pietre, au fost puși la casne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipșiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. De aceea și noi, având îmrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară, și păcatul care greu ne împresoară, și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte , cu ochii ațintiți asupra lui Iisus.”
Dară, oare, despre ce luptă ne vorbește Pavel apostolul frați creștini? Vorbește despre viața noastră. Căci o luptă este viața noastră. Fiecare ducem lupte, pe diferite fronturi, fiecare avem calea vieții presărată cu bolovăniș, cu spini, ba mai vin și fiare sălbatice să ne hărțuie credința, nădejdea că vom ajunge la limanul dorit, că ne vom împlinii visele și năzuințele,  mai zboară și corbii abia așteptând să ne simtă morți duhovnicește, spiritual, ca să ne sfâșie. Vedem că prima cerință pentru a ne mântui este să avem credința că Dumnezeu e cel ce a făcut cerul și pământul, lumea văzută și cea nevăzută, apoi să credem că Iisus Hristos a pătimit, a murit, s-a îngropat și a înviat a treia zi, așa cum spun Scripturile.
Sunt voci care neagă existența lui Dumnezeu, dar omit să explice cum atunci avem Sfânta Lumină de la Ierusalim, de la mormântul lui Hristos, care se coboară numai Ortodocșilor, la slujba noastră, a Creștinilor-Ortodocși, de sfintele Paști.Cum avem aghiasma, apa aceasta nestricăcioasă, cum avem moaștele, sfintele moaște izvorâtoare de mir, multe dintre ele, de care ei râd, fără să vrea să creadă, deși văd certitudinea existenței lor, și a minunilor nenumărate săvârșite de Dumnezeu prin mijlocirea lor!
Frați creștini ortodocși, viața e o luptă, indiferent că luptăm pe frontul creștin, al dobândirii Duhului Sfânt, sau pe alte fronturi. Pentru că noi, cei ce am gustat fiecare la măsura noastră bucuriile tririi cu Hristos, în Hristos, și pentru Hristos facem din viață dorar timpul efemer în care ne pregătim veșnicia. Alții nu duc lupta noastră. Dar toți duc o luptă: unul face din viață o luptă pentru desfrânare, în desfrânare, cu desfrânarea în inimă și-n minte trăind, făcând din viață timpul săturării pornirilor carnale, cu desfrânarea mergând până la groapă, acolo unde trupul mort nu poate să-și mai ia și patima după el, lăsându-și prietenii și prietenele cu care s-a înconjurat, să desfrâneze în continuare, iar el se duce gol și singur și cu puterile-i sleite, în veșnicie; altul duce lupta înavuțirii, trăiește pentru averi, în averi, și cu averea se duce la groapă, lăsându-o pe marginea gropii, să o cheltuie beizadelele cu care s-a înconjurat; și exemplele pot continua, găsind pe fiecare luptând pentru un scop în viață, însă doar în Duhul Sfânt sufletul se simte în pace, căci de la Duhul Sfânt și vine sufletul, de la Treimea cea nedespărțită avem în trup această scânteie divină, sufletul. Și pentru că Dumnezeu este iubire, îndrăznesc să spun că și sufletul e doar iubire. Noi suntem iubire și alții, vrăjmașii noștri încearcă să ne facă ură. Haide-ți să nu îi lăsăm. Haideți să suim  pe calea faptei bune, că dacă avem credință, nu ne e de ajuns  ca să ajungem în Împărăția lui Hristos. Aveți grijă că și dracii cred în Hristos! Cum să nu creadă? Nu știu ei cine i-a creat mai inainte de a f lumea văzută, îngeri luminați? Nu știu ei mai sus de al cui Tron Dumnezeiesc au vrut să-și așeze scaunele? Nu știu ei cine i-a pedepsit pentru aceasta și le-a creat iadul, trimițându-i acolo și apoi cine  le-a zdrobit porțile Iadului și a scos de-acolo pe toți drepții și  a înviat din morți și El și pe mulți alții??? Nu știu ei cine i-a legat, cine îi gonește și cine le e Stăpân puternic și înțelept până la urmă? Dar nu le e de ajuns diavolilor să creadă în Dumnezeu , în Hristos, atât timp cât cred că există, dar nu vor să aibă de a face cu El, faptele lor sunt drăcești, nu Dumnezeiești, așa cum nici omului nu-i e de ajuns să creadă, ci trebuie să aibă faptele credinței. Care sunt? Păi le spune Hristos astăzi, în Evanghelia citită în cadrul Sfintei Liturghii: mărturisiți pentru Mine înaintea oamenilor și voi mărturisi și eu înaintea Tatălui din ceruri pentru voi. Și orice jertfă veți jertfi pentru Mine eu însutit vă voi da. Mărtirisirea de astăzi a lui Hristos nu se face neapărat ieșind în stradă și strigând că există Dumnezeu. Faptele noastre trebuie să fie vrednice de numele de creștini. Să fim lumină prin propriile fapte și gânduri. Fiecare unde se află să fie lumină, în familie , mai ales părinții să-și educe copii în morala viețuirii Ortodoxe. Să nu-i lase pradă valurilor curenților acestora consumiști de dragul consumului, ai ateismului, sau, mai grav, a unor credințe alambicate, amestecate , amalgamate de nu mai înțeleg nici ei nimic, o Ortodoxie otrăvită fie de influențele hiduse sau orientale, fie de secularizările occidentale, dar ce mi se pare mie mai otrăvitor, o Ortodoxie amestecată cu magia, cu vrăjitoria. Una două, cum apar probleme în viață, fugiți la duhovnici, pe la mănăstiri să vă citească molitfele sfântului Vasile, asta eventual după ce v-ați ghicit în cafea, în bobi, în horoscoape și v-ați dus și pe la vreo babă să vă toarne cositorul sau mai știu si eu ce moșmoande să vă facă, pentru că, vezi Doamne, aveți vrăji făcute! Veniți cu carnea-n gură să vă citească popa. Dar nu tu post de bucate, nu tu post de limbă, și ah,. Cât rău împrăștiem noi cu limba în lume, ce ne mai place să ne auzim vorbind pe unii și pe alții , de unii și de alții, cu unii și cu alții. Vraja, farmecul care vă leagă să știți că e păcatul! Vraja păcatului vă orbește și nu vedeți nici pe Maica Domnului care plânge pentru voi că nu vreți să părăsiți păcatele acestea ale limbii, ale inimii până la urmă, că doar din inimă ies vorbele, din inima bună ies vorbele bune și din inima rea ies vorbele și și gândurile și faptele cele rele.
Ernest Bernea, o mare personalitate românească, parcă prea repede dată uitării, ca și alte multe inimi frumoase românești, etnograf și sociolog român de mare calibru care s-a mutat la Domnul în anul 1990 spunea în cartea sa Îndemn la simplitate: „Omul, când nu e pervertit este un izvor nesecat de lumină, de îndemn spre bine și frumusețe. De aceea sensul vieții noastre este în a cultiva conținutul pozitiv a tot ce există în noi și dincolo de noi.”Și auziți aici mai departe splendoare de gând la Ernesc Bernea: „Omul este o existență care își poartă frumusețile cu luptă și mizeriile cu lașitate. De aceea viața este atât de frumoasă și atât de dramatică”. Ce frumos spus, frumos până la lacrimi. Și ar fi trebuit să mă opresc aici, dar vreau doar să păstrez tradiția cuvântului și să vă amintesc că Hristos în Noul Testament  a venit să ne aducă o singură poruncă! Una singură, în loc de zece câte are Vechiul Testament: O singură dată a folosit Hristos cuvântul poruncă: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul așa cum eu vă iubesc pe voi, și vor cunoaște toți că sunteți ucenicii mei.” Vedeți voi fraților. În Rai Adam avea de împlinit o poruncă restrictivă: să nu manânce din! A călcat singura restricție. A intrat moartea în om, și apoi raiul i-a fost închis. Evreii au primit toate binecuvântările lui Dumnezeu, au fost poporul ales să îl nască pe Mesia. Pentru a-i pregăti în acest scop, Dumnezeu le-a dat zece porunci, legile lui Moise, care s-ar putea rezuma în porunca de a iubi pe Dumnezeu cu toată ființa iar pe aproapele ca pe noi înșine. Acum, omul era atât de căzut și întunecat la sulfet, că nu se mai putea iubi nici pe el, cu adevărat, iar porunca aceasta nu-și mai avea reper, odată ce el nu știa cum să iubească pe aproapele. De aceea a venit însuși Dumnezeu pe pământ, și ne-a iubit, arătându-ne cum se iubește. Și ne-a dat astfel singura Lui poruncă: să ne iubim unii pe alții așa cum El ne-a iubit. O iubire pe Cruce, jertfind tot pentru toți, o iubire în peștera din Bethleem făcându-se prunc pentru prunci, și rămânând Domn și Împărat pentru magii de la răsărit,o iubire pe drumul Damascului, convertind pe Pavel, prigonitorul infricoșator al creștinilor, și făcând din el apostolul neamurilor, o iubire pe marea învorburată care întindea o mână de salvare de la pierzare,, o iubire la poarta cetății Nain, care învia singurul fiu al unei mame văduve, singura ei nădejde și lumina ochilor ei, rodul iubirii sincere și devotate dintre ea și soțul ei mort, și îl înviază fără ca măcar mama să o ceară, o iubire în Betania unde Iisus Hristos plânge pentru prietenul lui mort de patru zile, și pe care-l înviază spre uimirea întregului Ierusalim și a cetăților din împrejurimi. Haide-ți să fim și noi așa cu cei din jurul nostru. Și  nu-i greu deloc frați creștini să ajungem în rai. Ni se cere iubire, și oare noi nu cerem iubire de la alții??? Dar o iubire sinceră și mântuitoare așa cum ne iubește Hristos. Și cum ne iubește? Ne iubește așa cum am spus mai sus, dar ne iubește și ca pe Petru, care deși s-a lepădat de El, l-a iertat, pentru că și-a plâns greșeala, dar ne iubește ca pe Petru pe care l-a și certat când a greșit, numindu-l satană, pentru că se punea în calea lui Hristos către cer. Și zice părintele Arsenie Papacioc foarte frumos că „sfinții au ajuns în Rai așa: puțin timp trăit bine.”
Ați ajuns astăzi la mănăstire aceasta care are mărturia creștinătății acestui popor, Crucile-de-leac, și mărturia îndoitei griji a Maicii Domnului, pentru poporul acesta românesc, prin prezența icoanei Maicii Domnului și a copiei icoanei Axion Estin, din sfântul munte Atos. Cereți ajutorul Maicii Domnului, însemnați-vă cu semnul Sfintei Cruci, purtați crucea la gât, sărutându-o înainte de culcare, și rostind rugăciunea: Daomne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă” și rugați pe Dumnezeu să vă ajute în călătoria vieții, deloc usoară, în acest veac al globalizării și al crizelor morale și sociale pe care îl trăim. Nu uitați totuși că mai usor se urcă pe-o cale decât se coboară povârnișuri!!! Închei cu un citat din frumoasele grăiri ale părintelui Arsenie Papacioc, nu înainte de a ruga pe Milostivul Dumnezeu să vă răsplătească tuturor osteneala și jertfa pe care-ați făcut-o bătând căi lungi până aici, la mănăstirea noastră de suflet, și nădăjduind să ne întâlnim și sus, în ceruri, pentru că altfel, în zadar toată osteneala și truda vieții. Iată ce ne îndeamnă părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol: „Vreți să vă mântuiți? Faceți voi acestea trei și apoi face Sfânta Treime ce trebuie ca să vă ducă în Rai:
Țineți de Biserică!
Spovediți-vă curat și sincer. Greșim, suntem oameni și Dumnezeu înțelege; dar spovediți-vă la preot, că altfel nu se iartă.
Și al treilea lucru: nu mai vorbiți de rău pe nimeni! Dar pe nimeni! E un Dumnezeu să-l judece. Și dacă-n judecata Lui vrea să-l ierte, ce te faci tu, cel care-n gând sau vorbă îl osândești? ” Amin!

Niciun comentariu: