sâmbătă, 31 octombrie 2015

BOGATUL NEMILOSTIV, TINERETUL ȘI HALLOWEENUL



Astăzi Biserica Ortodoxă ne-a amintit despre pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Ați auzit-o. Era un bogat care trăia în desfătări și la a cărui poartă cerșea un sărac, Lazăr. Lazăr dorea și el să primească măcar resturile de la masa bogatului, dar acesta nu-i dădea. Mor amândoi, întâi săracul apoi bogatul. săracul ajunge în sânul lui Avraam, bogatul în iad. Și din iad bogatul îl vede pe Lazăr, și îi cere el acum milă. Dar acesta, și să vrea, nu poate să-l ajute, pentru că o prăpastie mare era intre ei. Apoi bogatul își amintește că are pe pământ frați. Și îl roagă pe Dzeu să îl trimită pe Lazăr la ei, să le spună că există viață după moarte, și că există iad, și să fie ei măcar milostivi, pentru ca să nu ajungă și ei în acel loc de chin. Dar Dumnezeu îi spune bogatului că frații lui ar trebui să asculte de preoții de pe pământ, care grăiesc despre viața veșnică, și să nu trăiască și ei ca și el, în desfătări, fără a avea milă de cei săraci. Și îi mai spune săracului că și dacă ar învia cineva din morți , ei tot nu ar crede, dacă nu îi cred pe preoții lor. Cutremurător adevăr. Parcă ne simțim părtinitori lui Lazăr, și acuzatori ai purtării bogatului. însă haidem să privim atent la noi, creștinii ortodocși de astăzi, privind prin prisma acestei pilde.
Ca să întregesc tabloul pildei voiesc a vă aduce aminte despre îndemnurile sfântuli apostol Pavel, pe care le adresează în epistola către galateni:„Nu vă amăgiți! Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul aceea va și secera.Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său (binele), dacă nu ne vom lenevi. Deci dar, până când avem vreme, să facem binele către toți.”Vedeți cum zice și sfântul apostol Pavel? „Până când avem vreme”. Adică e o vreme în care îl putem săvârși. Și vremea aceasta este tocmai timpul existentei noastre pământești. Binele care a lipsit bogatului astăzi este milostenia. Și sincer, este cel mai ușor bine pe care îl putem face. I-a din puținul tău și dă și altuia, frate creștine. Îl împrumuți astfel pe Dumnezeu, cel care, iată, grăiește că nu se lasă înșelat, ci dă înapoi milă celui care are milă. Alexandru Vlahuță are un cuvânt, parcă și mai tăios decât al apostolului, în această privință, căci zice:„Crede omule, că dacă nu mai poți face binele, viața ta nu mai are nici un preț și nici un sens.” N-aveți bani să vă ajutați aproapele? Dă-i un pahar cu apă, și tot milă se va socoti. Un bănuț dat omului la ananghie, este mai valoros decât toate darurile de pe pământ.Dar se întâmplă să nu ai nici un ban și nici un pahar cu apă? Ascultă-i oful, mângâie-l,suspină pentru el și roagă-te lui Dumnezeu. Nu-l face pe sărac să-i fie rușine că a întins mâna spre tine. Dacă privim așa, descoperim că suntem atât de bogați, și o, câte comori ascunde omul în sufletul lui....pentru că și sfântul Ioan Gură-De-Aur spunea că frumusețea milosteniei nu se măsoară după cantitatea darului ci după dărnicia sufletului. Câți bogați n-au murit ca și cel din Evanghelia de astăzi? Observați că Mântuitorul îi pomenește numele săracului, îi spune pe nume, Lazăr, dar bogatul rămâne un anonim. Toți românii știu astăzi cine este Petre Țutea, dar cine mai știe cum îi chema pe ghiftuiții torționari din pușcăriile unde-a zăcut 16 ani? La fel cu toți sfinții închisorilor. Mila face să se învârtă pământul, spunea adesea părintele Arsenie Papacioc, și nu se referea doar la mila lui Dumnezeu, ci la mila fiecăruia dintre noi. Dacă ai astăzi milă față de cineva care e într-o nevoie. Poate nu are casă, sau masă, sau îl întâlnești intr-un spital, ori pe stradă, ori la ușa bisericii, și îl ajuți cu cât poți tu, din cât are el nevoie, atunci faci un bine indoit. Pentru că tu salvându-l cu mila, și el recapătă încrederea în oameni și în Dumnezeu. Dacă nu îl ajuți, atunci există riscul să se înrăiască și el, să se depărteze de societate, să se închidă în sine și să nu mai vrea să trăiască, chiar. Și atunci devi autorul moral al suferințelor lui. Și în ziua de astăzi cred că cea mai mare milă, am mai spus-o, este cea sufletească. Trăim în vremuri în care ne-am pervertit ființa, uitând de suflet, acordându-i timp foarte puțin, sau chiar deloc, cu atât mai puțin suferinței sufletești a celuilalt.
Noi toți suntem bogații nemilostivi. Suntem bogații în ură, în viclenii, în păcate de moarte, în minciuni, în blestemății asemănătoare sodomiților și gomoriților. Alergăm care mai de care după un trai mai comod, și nu mai observăm că plozii ne cresc săraci, ne cresc cu puterile sufletului atrofiate, la fel ca noi, cei care le-am dat viață. Suntem bogați în păcate și nemilostivi cu prorpiul suflet. Nu-l mai hrănim, nu-i mai aruncăm nici măcar fărâmitura de timp care ne scapă printre degete, și să-l ducem la biserică să se hrnească, să se spele și el, să se răcorească în baia harului. Suntem nemilostivi cu proriul suflet și când moartea ne bate la ușă. Vedem că vin bolile peste noi, suferințele de tot felul, vedem că ne mor prieteni si rude, dar facem pe nisnaii. Ne apropiem cu pași mărunți și repezi spre groapă și nici atunci nu ne punem problema existenței vieții viitoare și a sufletului nostru. Strigă preoții să veniți să luați lumina lui Hristos, și voi ori nu vă duceți, ori după ce vă duceți, vă intoarceți la îmbuibări și griji cotidiene. Strigă oamenii de știință, tot mai mulți, că sufletul este parte a ființei noastre, că există o viață care transcede acestei vieți pământești, și noi nimic, ne astupăm urechile încercând să ne fluierăm melodiile noastre de pahar, să ne îmbătăm de se poate, și cu apă rece, numai să nu privim aceste adevăruri în față.
Și iată că vine o zi în care ne trezim arzând. Unii ard de vii, din timpul vieții ard, îi arde conștiința după ce își pierd fii care s-au prăpădit după urma drogurilor, sau într-o bătaie prin cubluri, într-un accident de mașină pe drumurile pierzării. Ard de vii în flăcările mustrărilor că i-au avut curați și nu i-au învățat viața în Hristos cel care le dădea adevărata libertate, libertatea spiritului în fața tentațiilor de tot felul. Și nu doar că nu  i-au învățat, nu i-au adus la biserică, nu i-au învățat de mici cu rugăciunea după puterea lor, cu postul după puterea lor, i-au împins spre păcat, i-au împins spre ăpierzare, i-au lăsat la porți ca pe săracul Lazăr, să cerșească un timp pentru ei, un sentiment pentru ei, o vorbă de duh, o credință, o nădejde și să le explice sensul și scopul vieții omului pe pământ. Trăim bogați în sărbători păgâne, iară pe cele creștine le-am bagatelizat, denaturându-le esența mistică, dezbrăcându-le de taină. Paștile sunt astăzi iepuraș, miel și rețete culinare, Nașterea Domnului este prilej de hăhăială occidentală, nu de bucurie a duhului, Botezul pruncilor se amestecă siropos cu tot felul de practici păgâne, cu chemări de ursitoare care fac incantații, dar nașul nu mai știe crezul, despre cununii, nici nu mai vorbim, pentru că de mult iubirea, liantul sfânt al celor două suflete, de mult este pervertită și devenită eros și atât. Nu știm numele și semnificația praznicelor înpărătești, dar ne-am pus pe masa hămesiților de desfrâu deșănțat Ziua Îndrăgosțiților. Nu ne ducem copii la biserică, însă îi mascăm în vrăjitoare, strigoi, moroi, satane și pupeze.
Ce fel de părinte ești, de poți să rupi gingășia vârstei și să faci din copilul tău mic drăcușor? Și chiar nu vedeți gingășia de înger în ochi de copil?/ De ce-i puneți măști de diavoli, în ziua de haloween?/De ce vreți ca dracii să pară aceste micuțe făpturi?/ Lăsați-i!!! Spre ceruri să zboare! destul îndura-vor furtuni!/ Destul le-o fi fața brăzdată de umbre și negre năluci/ Destul cocârjați tot purta-vor hlamidă, coroană și cruci! Câți tineri trebuie oare să mai moară, pentru ca voi, bogații în păcate și nemilostivii cu cei pe care i-ați născut, să vă dați seama că în afara Ortodoxiei, că dincolo de Hristos este doar iadul cu focul lui? Aveți grijă că e un aspect de semnalat aici. Bogatul, cât era pe pământ a auzit și el despre legea lui Moise, despre prooroci, și pe preoții legii vechi care propovăduiau și ei milostenia. Dar nu a ascultat/. Și doar asta îl salva, să steie să asculte un pic, sa discearnă, nu cumva au dreptate? Și dacă totuși Dumnezeu există? Îmi amintesc acum despre renumitul Zaharia Stancu, poetul și prozatorul român, născut în satul Salcia, de pe valea Călmățuilui, în Teleorman, și care e renumit pentru romanul „Desculț”. Totuși el a scris o nuvelă. „Ce mult te-am iubit”. Este singura în care își folosește numele real, așa cum îl striga mama sa, tocmai pentru că este o relatare a înmormântării mamei sale. Era la București, și s-a trezit în miez de noapte în miros de tămie, exact la ora la care mama sa își dădea duhul în satul natal, pomenit mai sus. Și e instiintat apoi telefonic despre decesul mamei, se duce acas, si , ca la priveghi, mai ieșea afara. Ateul Zaharia Stancu, stă de vorbă cu tatăl lui, care nu era un om bisericos, dar credea, ca orice om de la țară, în Dumnezeu.Și vorbește tatăl către fiu: Auzi mă, și dacă există Dumnezeu, cu ce te deranjează pe tine mă? Zaharia de atunci, de la moartea mamei sale a inceput să creadă în Dumnezeu, și a fost singurul care a îndrăznit, mai apoi, să-i spună chiar lui Ceaușescu, într-o sedință publică, că dacă îl mai obligă să mai creadă în materialismul stiințific, el se spânzură. Acum întreb și eu pe toți aceștia care vor să uite de Dumnezeu și de suflet. Și dacă există Dumnezeu, cu ce te supără?  Realitatea este că certitudinea existenței dumnezeirii, dacă este acceptată de om, atunci incepe un proces de metamorfozare a ființei, și de o reașezare după noi criteri a valorilor și năzuințelor fiecăruia. Și tocmai de aceasta se înspăimântă toți, și preferă negarea existenței Divinității. În momentul în care Zaharia Stancu a admis existența lui Hristos, nici nu a mai putut tăcea. Pavel apostolul, care a prigonit creștinii, și mergea spre Damasc să-i chinuie, după ce l-a văzut pe Hristos înviat, nu a mai putut tăcea și a grăit și a scris despre Dumnezeirea Lui Iisus Hristos cel răstignit și înviat, așa încât de la el ne rămân primele scrieri creștine, înainte de evanghelii, chiar. Tâlharul de pe cruce, s-a mântuit în ultimul ceas lal vieții lui, recunoscând dumnezeirea lui Iisus.Vedeți, că este o ardere mântuitoare, aceea a glasului conștiinței care lucrează și arzând, face și lumină în suflet, dar există și o ardere pierzătoare, aceea a bogatului nemilostiv, care deși ardea, iată nu mai putea sa se mantuiasca, si nici sa mântuiască pe alții.
După ce comunismul a zdruncinat credința din multe inimi, după ce neocomunismul de după decembrie 1989 a continuat să îl scoată pe Hristos din școli și din educația instițuționalizată, punând în loc educații sexuale, libertin-sexuale, normal că tineretul a ajuns să îmbrățișeze, în agonia morții spirituale tot ceea ce i s-a servit ca și valoare. Violențele în școli, traiul destrăbălat al lor este rodul anilor în care noi am preferat minciuna în locul adevărului, întunericul în locul luminii și pe satana în locul lui Dumnezeu. Așa se face că tineri pleacă de acasă ademeniți intr-un club de invitații ca aceea a trupei care-și lansa albumul în clubul „Colectiv” din capitală și care i-a ademenit pe tineri cu un astfel de mesaj:„lasă frica deoparte și vino să pășești în întuneric! Am pregătit pentru tine o petrecere plină cu surprize terifiante, otrăvuri sofisticate și un concert Live Vița de Vie ce îți va da fiori pe șira spinării! Vei fi blestemat la distracție, la cea mai autentică petrecere de Halloween din capitală!” Câți dintre părinții amărâților care au ars de vii acolo știau unde le merg copiii???? Acum câțiva ani și în Constanța s-a prăbușit tavanul peste alți tineri, și atunci au murit patru dintre ei. Tineretul, fără să mai aibă ca și etalon morala creștină, încearcă să umple acest gol. Măcar acum să ne trezim cu toții, și să nu ne mai permitem să ne purtăm ca și bogatul nemilostiv, măcar acum, când iată, ne ard nu doar mustrările de conștiință, ci ne ard de vii, la propriu, proprii noștri copii! Câte astfel de incidente, de accidente, de „otrăvuri sofisticate” pe care le oferă societatea aceasta halucinată, halloween-izată, să mai pătrundă în ființa copiilor voștri și să-i ducă la pierzare, ca să ne trezim odată și să pricepem că fără morala creștină viitorul nostru îl vor mânca câinii? De ce nu ascultați de preoți, frați creștini? Ei vin să vă vestească legea iubirii, a lui Hristos care indeamnă la milă, la iubire, la bine, la ferirea de rău, de excese și mai ales ne răsplătește binele de aici cu un bine veșnic. Ce să mai facă Dumnezeu, după ce a făcut tot ce este dumnezeiește posibil, pentru ca noi să înțelegem că trăind fără El, trăim cu dracul și cu spurcăciunile lui? Fenomenul drogurilor a luat amploare în școli. Și spun școli, nu spun licee! în școlile generale se vând droguri, se consumă droguri, și voi vă cramponați de religia din orar? Sunt copii care își încep viața sexuală de pe la 14 ani, și voi vă preocupați de costumații de vrăjitoare??? Chiar nu vedeți că trăim un fel de fenomen Pitești la scară națională,în care familia este risipită, școala este disprețuită și biserica este atacată, tocmai pentru a creea niște zombii, niște nehrăniți, niște subnutriți moral, tocmai pentru a putea fi manipulați, pentru a-i ține doar ca piață de desfacere, ca și elemente robotizate, papă-tot, scuipă tot ce e valoare???Chiar nu pricepeți că vraja păcatului s-a înfiripat de în copiii voștri pnetru că nu le-ați vorbit niciodată despre Hristos, despre sfânta liturghie, despre natura mistică a ortodoxiei, și despre valoriel pe care ea le sădește în sufletul celui care o cunoaște? Cât să mai plângă cerșind ajutor, tineretul ăsta lăsat să moară lent, aruncat în coma plăcerilor de tot felul și drogat cu indemnuri la blesteme. În timp ce voi îl invatați că nu e musai să meargă la biserică, că poate să-și poarte credința doar în suflet, iată că satana are mesaje fățișe pe rețelele sociale. Ați ajuns astfel să le dați brânci de la spate să se închine unui Dumnezeu creat de mintea lor îmbolnăvită, nu unui Dumnezeu care i-a creat pe ei frumoși, întru început.
Știind că Dumnezeu nu îngăduie ceva care în ochii noștri este rău, decât dacă din aceasta iese ceva bun, vă îndemn să reflectați și să vă scuturați de trecut, să punem cu toții început bun, și să ne facem milă de sufletele noastre, să le așezăm măcar de acum în palmele lui Hristos. Închei cu un cuvânt al părintelui arhim. Arsenie Papacioc, om al adevărului apărat cu prețul libertății, al sacrificiului și-al vieții:„Nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă credința rămâne în picoare. Cel mai mare câștig al satanei este descurajarea noastră în urma unor căderi. Dragul meu, nu poți străbate distanțe, decât pas cu pas, dar sigur. Nu căderea ta e mare, ci faptul că nu te ridici. Pentru asta te va judeca Hristos. Dacă te-ai ridicat, nu te mai judecă nimeni că ai căzut în adânc de ape și de ce ești ud. Bine că ai scăpat de adâncul de ape! Deci, Dumnezeu nu luptă numai să ne ierte, ci și să ne facă frumoși”.Amin

sâmbătă, 24 octombrie 2015

ÎNDRĂCIȚII DIN GHERGHESA (2015)






Frați creștini ortodocși, am mai vorbit și cu altă ocazie despre vindecarea demonizaților din Gherghesa. Dar vom relata iară, pe scurt, firul evenimentelor. Erau în Gadara doi demonizați care locuiau prin morminte.Sf evanghelist Matei vorbește despre doi îndrăciți, pe când Marcu și Luca vorbesc despre unul singur. Ei au fost într-adevăr doi, doar că unul dintre ei, cel consemnat de toți cei trei evangheliști era mai înspăimântător în manifestările îndrăcirii lui.Hristos vine aici tocmai pentru ai vindeca. Când ajunge aproape de ei, spune sf.ap.și ev. Marcu, demonizatul s-a închinat lui Iisus. Apoi au strigat demonii din ei și a zis către Hristos , Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dzeu? Ai venit mai înainte de vreme să ne chinuiești? Hristos ceartă duhurile, întrebându-i de numele lor, și ele , duhurile necurate răspund zicând, Legiune este numele meu!(pentru că erau mulți demoni în oamenii aceia.  Și scoate demonii din cei doi oameni și demonii cer să se ducă în turma de porci. Și Hristos le îngăduie. Și porcii, nesuferind pe draci, se îneacă aruncându-se in marea Ghenizaret.  Apoi , păzitorii porcilor merg în cetate și spun cele întâmplate; locuitorii cetății vin, văd pe îndrăciți sănătoși, iar porcii nicăieri. Și speriați îl roagă pe Hristos să plece din ținutul lor. Iată dar… porcii , primind pe draci în ei, nu suportă și se îneacă, iar oamenii, primind pe Izbăvitorul lumii, nu suportă, îi apucă spaima și îl gonesc.
Aceasta este, foarte pe scurt relatarea sf Evanghelii citită astăzi.  Anul trecut am vorbit cu aceeași ocazie despre ținuta vestimentară în biserică, amintind femeilor să vină îmbrăcate cuviincios, și să nu le lipsească măcar o eșarfă pe cap, dacă se simt atât de fudule și mândria lor de doamne nu le părăsește nici la ușa bisericii, nici în fața Dumnezeului nostru Iisus Hristos, care s-a smerit pentru noi, și nu vor ele să poarte batic sau să-și acopere capul, conform tradiției bimilenare creștine.
Astăzi voiesc să trăgem alte învățături din pericopa evanghelică. Am stabilit de anul trecut că demonizații vindecați în Gherghesa simbolizează ca un tablou renascentist, în culori cât mai vii și fidele societatea umană de astăzi, și mai ales cea creștină. Astăzi vom demonstra că nici demonii nu și-au schimbat tacticile, ci și atunci, și acum lucrează cu aceleași vicleșuguri, iar la sfârșit vom arăta și care este arma noastră împotriva lor.
Să ne uităm mai atent la faptele relatate: Demonul, în viclenia lui vine mai întâi și se închină lui Hristos. Se prosterne, se așează cu genunchii și cu fruntea la pământ, și asta, după cum spune sf ap Marcu, după ce aleargă spre Iisus. Încearcă cu vicleșug să scape ieftin. Câți dintre creștini, după ce săvârșesc păcate mari, mustrându-i conștiința, glasul acesta divin interior, simt nevoia să vină spre Dumnezeu, însă, venind, consideră că dacă se închină la o icoană, lasă o sumă de bani și un pomelnic, îi iartă Dumnezeu. Pleacă de aici, și se simt tot vinovați, și abia atunci au două opțiuni: ori vin și se spovedesc sincer, și urmează îndrumările, canonul părintelui duhovnic, ori nu mai vin și încearcă să uite, să-și stingă vocea interioară care-i mustră, trăind totuși așa, chinuindu-se, cu sentimentul culpabilității, până la moarte, și după ea.
De asemenea, din expresia dracilor: „ai venit aici mai înainte de vreme să ne chinuiești”, înțelegem că ei știu că există o Judecată de apoi”, atunci când și ei vor fi judecați și trimiși pe vecie în iad. Am observat o temere oarecare a multor slujitori ai altarului, să mai vorbească despre aceste două adevăruri ale creștinismului: iadul și Judecata-de-Apoi. Și asta pe pretextul că ei nu vor să sperie creștinii, și pun accent pe iubirea divină în predică. Mare înșelare, frați slujitori! Dar ce? Dumnezeu, Duhul Sfânt, când a insuflat sfânta Scriptură, a vrut să facă din biblie un bau-bau pentru creștini, pomenind adesea despre iad, despre chinurile de acolo, despre scrâșnirea dinților, despre viermele cel neadormit, despre focul cel veșnic? Dacă dracii mărturisesc existența iadului, cum să tăcem noi, cei ce am fost aleși să salvăm oile rătăcite, să le scoatem din ghearele lupilor, ale sectarilor și ale celor care vor ca omul să nu mai fie iubire, ci să fie ură, din mărăcinișul prăpăstiilor, al grijilor vieții cotidiene, și să le aducem la pășune cu iarbă grasă, la învățătura lui Hristos. Și Învățătura lui Hristos, ca să fie cu adevărat a lui Hristos, trebuie să fie întreagă, așa cum a lăsat-o El, nu ciuntită și răstălmăcită ca să nu deranjeze urechile unora sau ale altora. Așadar, există iad, locul pregătit dracilor și celor care fac voia lor, iadul fiind după cum spun sfinții părinți: Negrăita durere a lui Dumnezeu!, sau , dacă în Rai întâlnim nemărginirea Iubirii divine, în iad întâlnim nemăsurata și nemitarnica, adică imposibil de mituit, Dreptate a lui Dumnezeu.  De aceea spune sf Ioan Gură-de aur: „Nimeni să nu se supere pe Dumnezeu atunci când vede că cei răi și nedrepți sunt fericiți în această viață, pentru că răsplata bunătății și a răutății nu se face deplin, aici, pe pământ. Nu uita că cei răi primesc și ei și răsplată și pedepse pe pământ. Pentru că nu este nimeni cu desăvârșire rău, de aceea Dumnezeu, în marea lui dreptate le răsplătește bunătatea pentru ca să le poată răsplăti și fărădelegea.” Sunt aici, în biserica Derventului multe mame de copii, părinți de fii și fiice, care mai de care cu istoria lor, acum hazlie poate, atunci  îngrijorătoare. Oare nu v-ați pedepsit cumva copii când au greșit? Oare nu cumva, în marea întristare a voastră, că nu voiau să învețe, sau să mănânce, ori să vă asculte povața spre bine, nu i-ați altoit, cum spunem noi în popor? Și oare dacă a trebuit să administrați o pedeapsă copilului, nu pentru o faptă rea, nelalocul ei, ați făcut-o? Însă e clar că în acele momente nu ați uitat toate calitățile lor native, și mai ales, nu ați uitat nicodată că vă sunt fii și că îi iubiți. Păi, dacă voi, având fiecare dintre voi răutățile voastre, în momentul în care copilul a făcut ceva rău, vă pedepsiți copilul, din iubire și cu iubire, și pentru că vreți binele lui, păi cu cât mai mult, frați creștini ortodocși, Dumnezeul iubirii și al mângâierii face asemenea și mult mai mult decât asemenea cu noi, copii lui iubiți.
 Priviți spre un bogătan care are, și e avar, și nu dă și altuia, și calcă peste oameni, se folosește de sudoarea săracului să aibă și iară să aibă. Și voi îl judecați pe Dumnezeu că nu-l vede, și nu îl trăsnește? O, dar uitați că și acela e om, și că și pentru el Hristos s-a jertfit pe cruce, și pentru el a înviat, și pe el îl cheamă, ba cu vorba unuia, ba cu o boală, să se trezească din îndrăcirea patimii dorinței lui de a avea, pentru a ajunge să dorească să fie. Să fie om, chip și asemănare a Dumnezeului milstiv și bun și darnic. Să fie om de omenie, creștin nu doar cu numele ci și cu fapta și cu inima. Aceasta trebuie să înțelegem, că Dumnezeu iubește mult, ne iubește mult. Șisă nu uităm atunci când judecăm pe alții, că noi, aceștia care în ochii noștri ne credem oameni cum-se-cade, nu am făcut absolut nimic ca să merităm iubirea lui Dumnezeu. Am primit-o în dar. Din iubirea lui Dumnezeu avem o pâine pe masă și un acoperiș deasupra capului. Din iubirea lui Dumnezeu aveți copii sănătoși, și nepoți poate. Și dacă atât de frumos mă iubește Dumnezeu, ce-mi pasă mie cum știe El să îl iubească și pe cel de lângă mine?
Dar să mergem mai departe pe firul povestirii biblice și să vedem, cum spuneam, alte viclenii ale diavolului. Sf apostol Marcu relatează că demonii l-au luat tocmai pe Dumnezeu în ajutor, ca să scape de chinurile iadului, că zice evanghelistul că a spus legiunea de draci:„ Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuiești!” Auziți îndrăzneală drăcească! „Te jur  pe Dumnezeu” Vă miră îndrăzneala și tupeul? Îndrăzneala, tupeul, obrăznicia, este apanajul dracului, frați creștini. Când întâlniți la copiii voștri asemenea apucături, smulgeți-le din inima lor aceste apucături nerușinate, drăcești, viclene. Povățuiți-i să fie morali și smeriți. Una este vitejia și alta este obrăznicia, șmecheria. Rugați-vă pentru ei, și insistați cu rugăciunea și cu sfatul, pentru ca să nu creșteți drăcușori în sufletele lor. Adesea părinții în loc să-i indrepte îi indeamnă la obrăznicii și la alte păcate.„ Lasă dragă, să bage degetul în coniac, e și el bărbat”, zic adesea mamele, și când ajunge într-adevăr bărbat nu mai poți să-l suporți cu bețiile și cu  răutațile lui, și te mai și întrebi. Dar oare unde am greșit, Doamne? Numai nevastă-sa l-a adus în starea asta, că ce băiat cuminte era el când l-a luat.  Feriți-vă de mici copiii de patimile drăcești, de mândrii, de orgolii vanitoase, de obrăznicii la adresa altora. Napoleon spunea, și pe bună dreptate: „Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale.” Și în ideea aceasta vreau să vă fac atenți asupra unui flagel, a unei ciume care macină nu doar tineretul ci, am observat și oamenii maturi. Minciuna.  Minciuna cu surorile ei, exagerarea și infamia,adevărul ciuntit și lipsa de exactitate în relatarea faptelor. Alexandru Vlahuță spune că „spre Cer se poate înălța doar Adevărul; miciunile cad pe pământ, ale pământului fiind.” iar Hristos este și mai ferm căci spune :„diavolul este tatăl minciunii”. Și așa cum demonii se foloseau de numele lui Dumnezeu ca să scape de pedeapsa divină, așa întâlnim și astăzi atâția oameni care în numele lui Dumnezeu mint, fac crime și răstălmăcesc tocmai învățătura lui Hristos numai-numai să dezbine și să arunce în iadul ignoranței, al necredinței, sau a credinței mincinoase despre Hristos Dumnezeu. Întâlniți la tot pasul secte neoprotestante care vorbesc împotriva Ortodoxiei, a tainelor Bisericii Ortodoxe, a botezului, a spovedaniei , a sfintelor icoane. Nu îi ascultați. Puneți-i să facă Sfânta Cruce, și dacă nu o fac, nu stați de vorbă cu ei! Și aceasta nu din mândrie, ci pentru că o discuție cu un eretic vă secătuiește energiile, e pierdere de timp. El nu vrea să audă adevărul tău. El vrea să-și împrăștie minciunile. Pentru asta este plătit, și este plătit cu bani grei și de afară, de la congregațiile lor, dar și de statul român, același stat care este arătat cu degetul că sprijină construcția unei catedrale ortodoxe, care va rămâne emblemă peste veacuri a Ortodoxiei acestui neam.  
Mai abordăm un aspect și apoi încheiem cuvântul:  Diavolul din îndrăcit îl roagă pe Hristos să îi deie voie să se ducă in turma de porci. Și Iisus îi îngăduie, iar porcii nesuferind răutatea dracului, s-au aruncat de pe țărm, în mare.  De ce în porci, am mai vorbit anul trecut. Acum o să privim atent la Hristos milostivul care își arată iubirea și mila chiar și pentru demoni, în primul rând, și îi lasă să intre în turma de porci tocmai ca să se înțeleagă ce chin răbdaseră ani de zile bieții oameni demonizați. Fraților, există și azi oameni cărora oricâtă iubire și înțelegere le-ai arăta tot nu se vor schimba. Oare faptul că Hristos și-a arătat mila și îngăduința pentru demoni(ei înșiși creație luminată și bună a Dumnezeirii inițial, dar decăzută și devenită întunecată), oare acest fapt, spuneam, i-a făcut pe ei, pe demoni, mai buni? NU! Au rămas aceeași draci răi, puși pe distrugere. Întâlnim adesea și acum astfel de oameni. Oameni cu o inimă îndrăcită. Diavolul urii și al dorinței neînțelese de a face rău oricui, oricum, oriunde, dar rău să fie, s-a încuibat în inima și în ființa lor. Dacă aveți în familie astfel de oameni, dacă aveți în neam astfel de caractere malefice, singura soluție pe care o aveți în relație cu ei este …oricât de greu v-ar veni… să-i iubiți, să le purtați milă și să aveți răbdare. Îmi place adesea să o spun și o spun adesea, medicamentul miraculos al tuturor problemelor noastre, și ale celu de lângă noi, ale trupului și sufletului lui, este iubirea. Și dacă, iubindu-l, tratamentul nu dă randament, mai avem o singură soluție extremă: SĂ MĂRIM DOZA!!!! Aceasta ne învață astăzi Hristos. Dacă El, și față de un astfel de demonizat a arătat milă, și a înfruntat furtuni pe mare pentru a ajunge la demonizat, dacă El, Iisus Hristos, a arătat milă și îngăduință până și față de necurații demoni, cum să nu arătăm noi milă și iubire față de fiul nostru care a apucat-o pe cărări greșite, cum să nu arătămmilă și iubire și răbdare față de fata noastră care și-a rătăcit gândurile și idealurile? Cum să nu arătăm iubire față de soțul care s-a înecat într-un pahar cu alcool, sau i s-a înfășurat grumazul în cearceaful vreuneia? Cum să nu arătăm măcar înțelegere față de un coleg de muncă mai stresat o perioadă, din cine știe de ispite tulburătoare?  E greu? Da! E greu să te porți așa. Dar este frumos! și, mai ales, este Hristic!!! Este Dumnezeiește! Așa devenim oameni frumoși. O spune Dan Puric:„ Omul frumos în ziua de azi e cel care urcă invers pe scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei!” Așa se poartă Hristos cu noi, cu toată creația Lui. Ne iubește și aceasta ne este de ajuns. Iubiți și va fi de ajuns. Ei vă vor ură!(cine sunt ei? Diavolii și slujitorii lor. De ce să fiu ură, când pot să rămân iubire? Diavolii, răi fiind, au omorât porcii și au întărâtat astfel pe locuitorii cetății Gadara împotriva lui Hristos , și i-au făcut să-L roage să plece de la ei. El, iubire fiind, în iubire trăind, și iubind libertatea omului creat de El, i-a ascultat. Dar a lăsat în sat îndrăciții, și încet-încet, tocmai cei care fuseseră îndrăciți, trăind și istorisind minunea, l-au propovăduit implicit pe Hristos, și lumina lui Hristos intrat și aici, biruind întunericul urii semănat de demonii-legiune.
  Petru, după Învierea Domnului, află de la Iisus Hristos însuși cu ce moarte va muri, când îi spune: „Amin, amin, zic ție: Când erai mai tânăr te încingeai singur și umblai unde voiai; dar când vei îmbătrânii, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești.” Apoi, spune Scriptura că Petru, zărind pe Ioan Evanghelistul, din iubire pentru prietenul său, l-a întrebat pe Iisus : „Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?” Și aici am vrut să ajung: Dumnezeu îl mustră pe Petru! Deși întrebarea venea din prietenie, din afect, din iubire, totuși Hristos îl mustră pe Petru și-i răspunde:„Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni Eu, ce ai tu? Tu urmează mie!  Auzi, frate creștine? Ce ai tu cu felul în care Hristos se poartă cu celălalt? TU urmează-mi mie! Ce ai tu că acela face și drege, că aceea zice și îndrugă? Tu urmează mie! Foarte des, și tot mai des se difuzează știri cu preoți, clerici cu tot felul de năravuri, după spusele presei. Trecând cu vederea că multe dintre ele sunt doar bombe mediatice, pe nimeni nemainteresând adevărul, după ce scandalul este aruncat în media, observăm un fenomen ciudat: parcă noi ne și bucurăm de știri de acest gen, încercând să ne justificăm lipsa noastră de la spovedanie, de la sfânta liturghie, de la marile taine ale Ortodoxiei, cramponându-ne de păcatele, închipuite ori nu, ale preoților. Nu mai aveți preoți buni? NAȘTEȚI-I!!! Va-ți gândit oare, în cele peste 18 milioane de prunci aruncați la canal prin avorturi și alte măsuri contraceptive, din anii 90 până astăzi, câți ar fi fost minunați doctori, excepționali politicieni, tehnicieni în varii domenii, preoți și clerici devotați vocației, minunate mame capabile de iubire? O Românie întreagă își strigă șângele din canalizări, din râuri, din Dunăre! Dar le-ați răpit acest drept, motivându-vă și crima, și necredința, și lipsa de nădejde în Dumnezeu, Dumnezeu care vă semănase viața în viață, suflet viu alături de sufletul vostru viu, Însă, mai ales, ne-am justificat lipsa de iubire, cu nimicuri scornite, că doar ce putem pune în fața unei pruncucideri??? Și acum mai avem neobrăzarea, că tot vorbeam despre acest păcat, să judecăm pe alții, fie ei clerici, fie ei mireni, că nu sunt, că nu dau, că fug de răspunderi?
Haidem dară de astăzi să punem început bun și să ne hotărâm să nu mai facem astfel de păcate. De astăzi , când se apropie ziua de prăznuire a sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir, să luptăm cu patimile noastre, așa cum el, ostaș fiind, a luptat cu necredința lumii și a mărturisit pe Hristos.  Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, ctitor al acestei mănăstiri și far călăuzitor al Dobrogei și al Ortodoxiei românești, îndemna adesea: „verificați-vă minuțios trecutul, și prețuiți-vă prezentul, că doar așa câștigați viitorul. Și orice clipă poate fi un timp, orice suspin o rugăciune.
Am să închei cu niște versuri ale unui părinte din mănăstirea noastră, a cărui mamă, primise acordul, din motive medicale, pe vremea când avortul era oprit prin decret, să întrerupă sarcina când era însărcinată cu el, existând riscul pierderi ambelor vieți, și a fătului și a mamei. A refuzat , sub semnătură, avortul. Acum  trăiesc fericiți, bucurându-se unul de altul.

Te-aș fi iubit cum n-am iubit pe nimeni;
Al tău cald nume l-aș fi rostit și-n vis.
Aș fi adulmecat miros de nuferi;
M-aș fi scăldat în Dunăre și-n Criș.

Și buza mea s-ar fi atins de tine
Ca de-o icoană veche a lui Hrist,
Când mâna mea, în mâna ta  mi-ai ține
Și eu ți-aș mângâia obrazul trist.

Ți-aș fi adus și frezii de la scoală,
Ca un băiat ce te iubește mult.
Și capul meu ar sta la tine-n poală,
Și-aș adormi cuminte, ca un prunc.

Ce bucurii ai mai avea, iubito,
Când primii pași i-aș face-n casa ta;
Iar eu cu-n zâmbet inima-ți rănind-o,
Rai minunat ți-aș fi făcut viața.

Aș fi dorit să-mi pot privi, cândva,
Trufașul chip de-adolescent febril
Clar oglindit în ochii ei de stea,
Să-i cânt, de fericire, al iubirii tril.

Mi-aș fi luat nevastă din alt sat
Și mi-ar fi dat și ea copii zglobii...
...Acestea toate vise mi-au rămas
Că tu-ai ales ca mama să nu-mi fi.

Cum mi-ai răpit tu dreptul meu de-a fi?
Cu-a cui putere hotărăști să mor?
Ai fi trăit și tu, prin mine și-ai mei fii!
Să-ți văd privirea era al meu prim dor.

Dar n-am putut ,măicuță, să-ți văd fața,
Căci fiare reci m-au sfârtecat rapid....
Și, fără apărare,  voi mi-ați curmat viata...
Și vă făceți că n-auziți cum strig!?

O, mama mea, eu te iubesc aprins
Și te tot strigă sângele-ți din șanț.
Tu ești MĂMICA PRUNCULUI UCIS!!!
Dar mamă ești și în fața lui Hrist!
O mamă fără lacrimi pe obraz...

Știi ce mă doare-acum , când viața-mi curge
Între pământul care nu m-a vrut
Și cerul , care n-are ploi a plânge
Sângele tău,ce mi-ai dat cu-mprumut?

Îți plâng de milă , și de dor,și jale...
Și plânsul meu se-nneacă în cuvânt:
Când ai să mori, --ți-as pune o-ntrebare
(Și să mă ierți de-așa neobrăzare)--
Cine, atunci, la căpătâi, o, Doamne!
Cine, măi mamă, te-o plânge la mormânt???
...Când eu, din vina ta, voi fi ...pământ!!!

Atunci abia, mămica mea iubită,
Prin lutul ce-am ajuns, mă voi lipi
De pieptul cel râvnit când, din burtică,
Tu mai gonit ca pe un nepoftit.

...Eeh, nu te întrista!Bine nu-ți face.
Prea sincer te iubesc ...chiar și postum.
Și nu-mi poți tu greși atât de tare,
Cât eu voi mai putea ierta de-acum.

Atâta rugă am, frumoasă mamă:
Alți frățiori aici să nu-mi aduci,
Ci bucură-i cu inima ta caldă!!
Destul îndur eu lipsă și ocară,
Destul mi-e trupul Golgotă urcată,
Și sufletul, piron îmi e, pe Cruci.

Îți spun "la revedere !" mamă scumpă;
Că sigur ne-ntâlnim pe căi pribege,
Și iartă-mă! că poate-ți sunt o umbră,
Pe-obraz un rid, un pic argint în plete...

UN MĂRȚIȘOR COPILUL TĂU NU-ȚI DETE!!!
COPIL UCIS ATENT.... ȘI PE-NDELETE.

luni, 19 octombrie 2015

ÎNCET-ÎNCET





Încet, încet mi-ați devenit părinți
Cu-n scâncet de virgină-n pat de june
Și-n nouă luni mi-ați pregătit o lume
Și m-ați primit în ea ca pe un prinț.

V-ați bucurat de mine ca de-o mană,
Ca de-o fântână rece-n Bărăgan;
Și mi-am hrănit nădejdile, în van,
C- prunc am să rămân, ca un divan
În casa bătrânească de la țară.

Când mi-apăreau mustățile și vocea
Îmi devenea baritonală-bas,
Voi numărați noi riduri pe obraz
Și spre mormânt mai încropeați un pas,
Și vă-mpleteați printre suspine crucea.

Apoi, de pe la douăzeci de ani,
Mult prea orbit de-al erosului fum,
N-am observat cum se făcea c-acum,
Vă văd încărunțiți, bătrâni, bolnavi….

Părinți ai mei, cu inima de aur,
Și cu priviri de sfinți pe eșafod,
Al vostru trup durerile îl rod,
Dar grijă vă e tot de-al vostru plod,
Să-i fie viața numai nectar și laur.

Vor trece toate-aceste clipe grele,
Și vă veți așeza-n mormânt sfios,
Eu, tot mai singur și mai fără rost,
Mă voi hrăni cu clipele ce-au fost,
Și mi-oi zidi mausoleu din ele…

Scrisă pe 19 octombrie 2015, orele 4 dimineața
Pe Ferryboat-ul de la Chiciu, Călărași

sâmbătă, 10 octombrie 2015

PILDA SEMĂNĂTORULUI



                                                   PILDA SEMĂNĂTORULUI


Frați creștin-ortodocși,
Ne amintește Sfânta Evanghelie citită astăzi , despre una dintre pildele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este pilda Semănătorului. Deși Mântuitorul însuși a tâlcuit-o ucenicilor lui, haideți să o urmărim și no imai atent.  Semănătorul este Însuși Iisus Hristos, iară sămânța este tot El. El se seamănă în pământul inimilor noastre, se seamănă de 2000 de ani. Dumnezeu  este Cuvântul cel ce singur se seamănă în fiecare om. Numai că oamenii sunt feluriți, iară calitatea ogorului sufletesc al lor, iată spune Mântuitorul, că este diferită. Căci o sămânță ajunge lângă drum, și a fost călcată în picioare și păsările cerului au mâncat-o, alta a căzut în loc pietros și nu a făcut rădăcină, și dacă a răsărit s-a uscat , că nu avea rădăcină, alta a căzut între spini și s-a uscat, căci spinii crescând odată cu ea au înăbușit-o, și alta a căzut în loc bun și a crescut și a făcut rod însutit. Apoi, Mântuitorul strigă: Cei ce au urechi de auzit să audă. Și îi ia deoparte pe ucenici și le explică pilda.
Haidem dară să vedem ce fel de pământ suntem noi, cei ce ne aflăm în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, aici unde atâtea suflete au venit împovărate, împietrite, cu spinii suferințelor sufletești și trupești înfipți în ființa lor, și au găsit alinare , și au aflat mântuire.  Să nu fim și noi drum, frați creștini, să nu avem inima noastră lăsată la porți, la porțile aflate pe drumurile largi ale lumii acesteiea bântuite de dracii tuturor patimilor, dar mai ales a mândriei. Pentru că Mântuitorul spune că o sămânță a căzut pe drum, și a fost călcată în picioare, și păsările cerului au mâncat-o. Iară ucenicilor le explică : aceștia sunt cei care aud cuvântul dar vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva auzind să se mântuiască. Auziți frați creștini, Să nu fie și inima noastră drum. Adică inimă deschisă tuturor duhurilor, a neorânduielilor, tuturor slujitorilor duhurilor întunecate. Mulți nu cred în Dumnezeu, pentru că spun ei, cred în ce văd, și aduc argumente din sferele științei, uitând , sau nevrând să știe că sunt atâțăa oameni de știință care recunosc existența lui Dumnezeu, și combat ateismul mai aprig decât mulți dintre slujitorii altarelor. Realitatea este că cei ce se poartă așa, au sufletul prăfuit ca o uliță, peste care trec toate tălpile iadului, și le calcă orice vegetație ar îndrăzni să răsară, și pe acolo trec toate păsările oricât de frumos colorate ar fi, și le fură Cuvântul lui Dumnezeu din inimă.  Printre păsările de pe drum , aș remarca două: Cioara, care e isteață și știe să folosească tot felul de bețigașe și unelte pentru ași procura hrana. Aceștia sunt cei care cu tot felul de viclenii vin și vă fură cuvântul lui Dumnezeu din inimă. Cei care , la început nu-I neagă existența, dar zic că nu e chiar așa. Vezi-ți dragă de treabă, ce acum vrei să îți pui țolul pe cap? Da nu privi așa habotnic biserica și pe Dumnezeu. Și până la urmă ce? Nici nu se știe dacă  există, cine știe ce e și dincolo, dacă există un dincolo, vezi-ți dragă de treabă… Invenții popești. Și uite așa, aduce îndoiala în inimă, și pleacă. Pleacă, zboară cioara și te lasă frământându-te, după ce ți-a furat puțina sămânță a credinței care-ți picase în inimă. Apoi, dacă tot mai ai sămânță, și tot ești drum, tot ești răspântie și nu mai ști încotro să o iei, să crezi sau să nu crezi, vin păsările frumos glăsuitoare, vin vrăbiile cele gălăgioase și mult vorbitoare, vin adicătelea sectele, cei care ți-l aduc pe Mesia, dar alt mesia, nu cel care ți-a semănat în inimă iubirea, ci altul, nu cel în care-ai fost învățat să crezi de bunicii, de părinții tăi, altul. Un Hristos fără cruce, fără icoane, fără preoți și sfintele taine, un Hristos care nu te mai ceartă pentru fărădelegi, ci un Iisus care te iubește. Nu i-ați auzit de atâtea ori cu sloganul lor? Iisus te iubește! Ei sunt tot un zâmbet, tot o voie bună, și te mai ajută și financiar la început, numaa-numa, să-ți fure credința dreaptă, Ortodoxia. Iisus Hristos într-adevăr ne iubește. Și iubindu-ne nădăjduiește să devenim și noi ceea ce am fost dintru început, chip și asemănare Lui. Și aceasta nu se face, frați creștini, cu chitara și cu orga, așa cum fac sectarii. Aceasta se face cu ajutorul sfintelor taine ale bisericii lui Hristos, Cu Tainele pe care El le-a instituit, și apoi biserica de apus,Catolicismul, le-a terfelit, le-a făcut din Taine, simboluri. Din aceștia s-au rupt apoi protestantii și neoprotestanții toate aceste secte care vă spun că moșii și strămoșii noștrii, de 2000 de ani , de la sf apostol Andrei încoace, au crezut strâmb în Hristos, și vin ei, niște secte născute peste ocean, și aduse în România după 1900  să ne spună să nu mai facem parastase pentru ei, să aruncăm crucile de la gât și icoanele din case și din școli. Și unii îi ascultă, pentru că inima lor e drum, nu e cufăr cu comori, nu e pământ negru și afânat, nu au inima arată cu plugul adâncii credințe, profunde și mistice ortodoxe.
Sunt și suflete-piatră, spune Mântuitorul. Aceștia sunt cei care aud cuvântul, îl primesc, dar nu fac rădăcină, iar sămânța se usucă la scurt timp după ce răsare. Suflete piatră… înfricoșător cuvânt! Vedeți? am spus că sămânța e Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este iubire. Această sămânță a aruncat-o în inima noastră Hristos. Iubirea. Ei, sufeletele acestea nu pot iubi, frați creștini. Pentru că iubirea , indiferent că vorbim de cea de mamă, de soție și familie în general, de prieten, de țară, de Dumnezeu, cere mari sacrificii. Nu există om iubitor care să nu sufere pentru ceea ce iubește, și de aceea , inima lor împietrită simte bucuria iubirii, însă văzând că a iubi înseamnă a te urca pe cruce de bună voie, sau cum spunea Victor Hugo, „Iubirea, ca și prietenia, este o încătușare de bună-voie a inimii”, dar o încătușare care e dulce, și care o ridică la cer. Ei bine, asta nu pot ei să facă. Cu durere în inimă constatăm că  sunt suflete care nu doar că nu pot iubi, sunt atât de împietrite că se și sperie dacă află că pot fi iubite.  Avem un apostol care s-a speriat când a realizat cine este Hristos, și ce iubire oferea El. Petru, la pescuirea minunată zice scriptura că s-a speriat și i-a zis Mântuitorului : Du-te de la mine Doamne, că sunt om păcătos! Dar Iubirea lui Dumnezeu l-a cucerit îndată, i-a topit inima și a fost de ajuns să zică Hristos, Vino după mine și te voi face pescar de oameni, și el, Petru, a lăsat tot, familie, bărci , mreje, pestele prins, și a mers după Hristos. Și dintr-o inimă ca piatra a făcut iubirea o inimă piatră de temelie a bisericii Creștine. Spre aceasta ne cheamă și pe noi Dumnezeu adesea. Să ne lăsăm inima să ne-o modeleze Hristos. Din pământ pietros să ne-o facă el lut ușor de modelat, ca să devenim vase de  bună trebuință. Dar aceasta se poate numai dacă ne lăsăm udați cu lacrimile iubirii, dacă ne lăsăm arși de focul dragostei lui Hristos. Frați creștini, viața aceasta este o combustie, o ardere neîncetată în care noi ne consumăm cu fiecare clipă. Depinde de noi în ce focuri ardem: Ardem in focul urii, al grijilor exagerate pentru ziua de mâine? Al plăcerilor Venerei? Sau ardem domol și tihnit în cuptorul Inimii lui Dumnezeu? Și se leagă arderea aceasta de al treilea fel de inimi în care ajunge cuvântul lui Hristos, iubirea. Ajunge în spini. Și spinii cresc și înăbușă iubirea, înăbușă credința. Spinii sunt, zice Hristos, grijile, bogăția și plăcerile vieții.
Tocmai focurile despre care spuneam că ardem . Adesea suntem prea ocupați ca să mai iubim, să mai avem timp să ascultăm cuvântul iubirii lui Hristos. Bisericile s-au înmulțit după decembrie 89. Sunt la tot pasul dar nu știu cum  se face că pasul multor creștini nu ajunge și în ele decât la o nuntă la un botez, la o inmormantare, și acolo , și atunci, se duc la preot și spun, știți părințele, mai repejor că la ora y tre să fim la local…. Sau mai grav, în timp ce preotul se roagă pentru ei, ei stau pe-afară fumând, discutând, bârfind, și nu de puține ori vorbind de rău chiar instituția bisericii. De ce ? pentru că spinii și bălăriile din inima lor nu mai dă voie Soarelui Hristos să pătrundă și să le încălzească pământul cu razle credinței, cu lumina nădejdii în viața veșnică și cu a dragostei de frumos căldură. Și atunci, sămânța pusă de părinți, de bunici, poate de vre-un prieten , în copilărie, se atrofiază încet-încet și se usucă nemai apucând să deie rod.
Ne iubește Hristos mult, muult ,frați creștini. Face risipă de sămânță Hristos, doar, doar, ne-om pune și noi pe treabă, și dacă suntem drum, să voim să devenim pământ, ogor desțelenit, și de suntem piatră șă plângem în cămara noastră, unde dormim, și să devenim hectar mănos, de suntem  plini de bălării, de spini, dacă grijile vieții cotidiene ne sufocă și ne mistuie energiile, să ne amintim cât de efemere ne sunt aceste zbateri. Că doar nu luăm nimic cu noi. Pe mulți îi auzim că muncesc ca să lase fiilor, copiilor, că ei nu au avut, și să aibă ei. Mare greșeală faceți. Copii trebuie să muncească și să învețe gustul sudorii în munca cinstită, nu să-și bea transpirațiile care curg din doze de droguri, din beții și petreceri deșănțate. Pentru că… dureros este acest adevăr, munca voastră așa se va risipi, dacă ei nu au învățat dureros ce e suta de lei!!!! Și marea suferință pe care o ve-ți pătimii, este că fii voștri, lipsiți de afecțiunea de care aveau nevoie, când voi , preocupați cu strângerea de averi pentru ei, vor căuta afectul în brațele altora. Și adesea, mult prea adesea se văd înșelați și de aceștia, văd că și pe alții îi interesează doar banul lor, care-a fost al vostru, și vor căuta refugiu în altceva. In droguri, în patimi deșănțate, în homosexualitate și alte plăceri din ce în ce mai vinovate. Ve-ți arde probabil și voi în focul remușcărilor, dar va fi tardiv. Probabil că din cei ce suntem aici ne simțim ogor bun care aducem roade. Vrem să vedem roadele credinței voastre, a iubirii voastre. Unde vă sunt fii???? Acum , când voi ați adus un pomelnic pentru căsătoria lor, sau pentru sănătatea lor, unde vă sunt fii??? Dacă dorm, sufletește sau trupește, să ne simțim vinovați. Și să nu încetăm spunându-le să vină la Hristos, la Biserica Ortodoxă, la spovedanie, să se roage acasă, căci așa formăm suflete capabile de iubire și nu de ură. Mare responsabilitate avem noi, cei ce trăim, din mila Lui Hristos , sub acoperământul Maicii Domnului. Trebuie să întindem mâna să aducem sufletele copiilor noștri înapoi, aici , în biserica în care-au fost botezați.
Să nu ne amăgim că noi facem ce trebuie și e de ajuns. Se spune că în rai nu intrăm dacă suntem singuri. Trebuie să avem pe cineva de mână, pentru că așa dovedim că ne-am iubit semenii, ajutându-i pe calea către Cer.
Evanghelia se încheie cu un strigăt: Hristos, după ce le-a tâlcuit ucenicilor pilda aceasta a semănătorului, A strigat : CEI CE AU URECHI DE AUZIT SĂ AUDĂ!!!! De ce le-a zis oare și apostolilor ceea ce zisese către toată gloata cu ceva timp în urmă? Ce, apostolii nu înțeleseseră? Poate înțeleseseră. Dar nu uitați că era și Iuda iscarioteanul cel care avea să-l vândă, și Petru care-avea să se lepede de trei ori de el, și toți cei care-au fugit și s-au împrăștiat la Răstignirea lui. Lângă Hristos a rămas numai Apostolul Iubirii, Sf Ioan Evanghelistul, și  Maica Sa cea sfântă. Să nu ne batem cu pumnul în piept că suntem creștini și că mergem la biserică. Să nu uităm că suntem încă sub truda vieții, nu am ajuns încă la cununa biruinței. Încheiem cu un îndemn al Părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul care-a știut să semene în inima multor suflete iubirea de ortodoxie, și care, în ani de suferințe trăind, și în temnițele comuniste și afară, a știut totdeauna să mângâie inimile cu un cuvânt de încurajare, ceea ce face și acum, când în Împărăția lui Hristos fiind veghează pentru noi, și ne spune :„Niciodată nu vom trăi fără probleme și fără săbii îndreptate împotriva noastră. Dar toate acestea nu trebuie să descurajeze pe nimeni, cu nimic. Chiar dacă omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnă să renunțe. Nu! Dumnezeu știe de necazul tău, iar aceste suferințe te încearcă pentru a te putea defini, pentru a putea să fii încununat de Dumnezeu, că El asta dorește.” Amin.

miercuri, 7 octombrie 2015

FRATELUI







Din stâncă și din Duneri ne-a plăsmuit Divinul
Și ne-a făcut ca ele,și tari și-nlăcrimați,
Și ne-a făcut semeți ca cerbul, carpatinul,
Și-n versuri ne-a legat, și-n rime, ca doi frați.

Ne-a scos din două mame cu nume ca de flori
În suferință multă ne-a botezat, Preabunul,
Și ne-a ascuns în inimi cutie cu comori
Și prin păduri foiase ne-am croit singuri drumul.

Cât Mureșul de mare ți-e lacrima în strofe,
Cât Dunărea de-adâncă mi-e vorba despre Hrist;
Cărările vieții nu ne mai sunt amorfe,
Doar zâmbetul pe față ne e sculptat cam trist.

În sânge ne-a pus roșul petalelor de mac
Iar pielea-a zugrăvit-o-n culori de toamnă blândă;
Și-un neastâmpăr molcon de înger și de drac,
Să fim mai altfel decât a lumii gloată hâdă.

Și, istoviți, în toamna cu struguri și cu nuci,
Ne-om duce să bem mustul divinelor meleaguri;
Eu, obosit de cale, am să te rog, de poți,
Să vii să-mi pui o frunză sub crucea dintre dealuri,
Și să m-ascunzi în pieptu-ți, ca-n pântec,…adineauri….

6 octombrie 2015.
Pentru frațiorul meu, Liviu Simihăian, de ziua lui, 8 octombrie.

sâmbătă, 3 octombrie 2015

IUBIREA VRĂJMAȘILOR



                                               IUBIREA VRAJMASILOR„Că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi cum Tatăl vostru este milostiv.”
Frați creștini ortodocși,
Astăzi biserica noastră strămoșească, ortodoxă,  ne-a amintit una dintre cele mai înălțătoare porunci, am putea spune că este vârful de lance al creștinismului, dovada desăvârșirii unui suflet: iubirea vrăjmașilor. Și tocmai pentru că este piscul învățăturii Mântuitorului, este dificil de ajuns la această măsură a sporirii duhovnicești, este greu de urcat până aici, pe scara vârtuților creștine. Însă este una dintre poruncile Dumnezeului nostru, al tuturor oamenilor, Iisus Hristos și fericit este cel ce o împlinește. Cel ce își umple inima de iubire, și ajunge să escaladeze everestul iubirii de vrăjmași, are de aici o vedere de ansamblu asupra lumii, mult mai coerentă, vede micimea și puțina însemnătate a atâtor frământări cotidiene, și se află mai aproape de noblețea și farmecul cerului, de Inima cea plină de iubire a lui Hristos. Însă cred că am exagerat numind iubirea vrajmașilor Everest, când de fapt această vârtute nu este altceva decât o Golgotă în vârful căreia se află o cruce. Iară pe cruce este Hristos. Hristos răstignit care se roagă pentru cei ce l-au dat pe mâinile fariseilor, pentru cei ce L-au bătut, L-au scuipat, L-au pus să-și ducă crucea, și apoi l-au pironit pe ea, iară când, însetat, cerea apă, i-au dat să bea oțet amestecat cu fiere. El, de la înălțimea deloc semeață a Golgotei se ruga: „Iartă-I Doamne că nu știu ce fac!”. Și cu adevărat nu știau că împlineau proorociile tuturor proorocilor Vechiului Testament, și că îl răstigneau pe Cel ce Le-a vindecat poporul, le-a mângâiat suferințele, Le-a adus legea iubirii în locul legii talionului.
Acesta este Dumnezeul nostru, frați creștini, Dumnezeu care spune astăzi în Sfânta Scriptură citită astăzi: „precum voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea faceți-le și voi lor. Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc ce mulțumire aveți? Că și păcătoșii iubesc pe cei care-I iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire aveți? că și păcătoșii tot așa fac. (…)Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut nimic nădăjduind, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui-Preaînalt, că EL este bun cu cei nemulțumitori și răi.”  Citind mai atent acest text al bibliei mă cutremur și mă îngrozesc. Noi, creștinii de azi, botezați în credința ortodoxă, am ajuns mai răi decât ceea ce Hristos numea atunci „păcătoși”, adică neamurile care nu se închinau adevăratului Dumnezeu. Și totuși, fără a avea legea iubirii ca și credință și poruncă dată, ei, urmând legea morală din ei, iubeau pe cei ce îi iubeau. Noi bunăoară, înâlnim în lumea noastră ortodoxă oameni care nu mai știu ce e aceeia iubirea de mamă, respectul de părinți, și ascultarea de ei, nu mai știu ce e prietenia adevărată între două suflete, acea simbioză care depășește uneori și legăturile frățești, pentru că pe frate îl iubești atavic, sângele tău strigă spre sângele lui pentru că din același sânge te tragic, dar prietenul îți devine frate sufletesc, și sufletul e mai mare decât trupul, de aceea și trăirile lui sunt mai intense decât pornirile sanguinice sau carnale ale trupului.
Nu mai știm să trăim niște relații umane frumoase. Remarca cineva zilele trecute că românul nu mai știe să guste o glumă. Și am cugetat la aceasta. Alergătura după siguranța zilei de mâine ne-a făcut să vedem în cei din jur numai potențiali dușmani. Luăm în bășcălie colegii de muncă pentru a ne arăta superiori lor, pentru ca nu cumva , la o adică să fim noi dați afară. Uitați-vă atent în jur. Nu mai știm să mai zâmbim. Peste tot, dacă nu sunt zâmbete de serviciu (pe la functionarii publici sau cei ce au contact cu publicul), restul sunt rânjete, nu zâmbete. Și iată cum, mergând pe firul decadenței omului creștin, observăm  că a vorbi azi despre iubirea vrajmașilor este un fel de a vorbi discuții, pentru că noi nu mai știm să ne iubim nici prietenii, rudele, părinții. Prea adesea întâlnim la spovedanie oameni care nu vorbesc cu frații, surorile lor de ani de zile pentru nu știu ce moștenire. Fraților, dacă vă pasă de veșnicia voastră, dacă vă pasă de sufletele voastre, încercați să vă împăcați măcar cu cei ce vă urăsc. Gândiți-vă că și voi i-ați ajutat să vă urască. Cu o privire antipatică, cu o vorbă spusă la năcaz și care a rănit un suflet, sau poate cu faptul că nu l-ați ascultat când a avut el mai mare nevoie să-și spună păsul. Coborând în profunzimea lucrurilor și a stărilor de fapt de astăzi vedem că noi nu mai știm să ne iubim nici pe noi. Ne purtăm cu propriul trup, și cu propriul suflet, de parcă am fi dușmanii noștri. Tinerii pierd nopți întregi fără să deie trupului odihna de noapte atât de necesară unui creier sănătos. Apoi toți ceilalți, toarnă în ei, tutun, alcool, otrăvuri contrafăcute băute în taverne pline de fum, apoi nu mai suntem selectivi nici la mâncare. Urlă medicii și o parte a presei împotriva organismelor modificate genetic, a emulgatorilor și afânătorilor, tot petrolul ăsta introdus în alimentație, și noi nu ținem seama. Consumăm tot pentru că aceasta am ajuns. Generația papă tot. Aceștia ar trebui să fie singurii dușmani cu care să ducem un veșnic război și să îi și biruim. Patimile, păcatele , curviile de tot felul, bârfele, invidiile, clevetirile, fumatul , drogurile și alimentația nesănătoasă. Nu vă amăgiți spunând că alimentele bio sunt mai scumpe. Dacă pentru ele nu vă ajung pensiile sau salariile, cum vă ajung pentru medicația de după, când sunteți biruiți de boli pe care nici medicii nu mai știu să le vindece ci doar vă lungesc suferința. Aceștia deci fie-ne singurii vrăjmași ai noștri. Însă omul, omul care este chip și asemănare a lui Dumnezeu, omul pentru care Hristos și-a vărsat sângele pe cruce, cum să îmi fie vrăjmaș? Și mai corect spus, DE CE SĂ MI-L FAC VRĂJMAȘ? Nu frați creștini. Haideți ca ieșind de la această slujbă să punem început bun! Să nu lăsăm materia să ne ucidă esența ființei noastre de oameni. Înainte de a continua cuvântul mă gândeam să facem un exercițiu. Folosindu-mă de cuvântul lui Hristos care zice: dacă aduci darul tău la altar, și aici îți aduci aminte că ești certat cu cineva, lasă darul în fața altarului, fugi și te împacă, iertându-te, cu pârâșul tău și apoi adu darul lui Dumnezeu. Că nu-ți primește Dumnezeu ofranda dacă ești în ceartă cu cineva. Ei pornind de la acest cuvânt mă gândeam să plecăm acum fiecare unde știm că am lăsat în urmă suflete mâhnite, sau că cineva are o pâră cât de mică asupra noastră. Numai că mi-e teamă, nu că ar rămâne biserica aproape goală, dar primul care-ar trebui să plec aș fi eu.
Nu se poate, creștin fiind să pui gard de sârmă ghimpată, să pui tunurile de apă peste femei și copii refugiați, de-avalma, și să pretinzi că faci acest lucru tocmai pentru a apăra valorile creștine. Care valori creștine? acelea dde care tu nu mai ți seama când te comporți ca o bestie? Binecuvântați pe cei ce vă bleastămă! Argumentul unora este teama de inflirtări ai agentilor Isis. Asta vi se vinde vouă, pentru că agenții Isis sunt de mult in europa, și nu-s muritori de foame. Nu avem cum să ne numim creștini și să  dormim tihniți în timp ce unii ne bat în poarta casei, în poarta țării, cerându-ne un acoperiș și-o pâine. Și de vor să se inflirteze teroriști, pentru aceasta avem servicii de informatii specializate. Dar nu știu de ce cuvântul acesta fluturat adesea ,„teroriști” îmi amintește de „Lovituția din decembrie 89” când la fel ni s-a fluturat sub nas ideea teroriștilor care-au tras în noi. Iubește și fă ce vrei. Ne plângem că ferugiații nu vin să asimileze cultura noastră creștină. Care cultură? asta plină de ură și de creștini de zile mari, creștinismul cu tunuri de apă și gaze lacrimogene? Fiți milostivi cum Tatăl Vostru este Milostiv. Atunci dară, așa cum Dumnezeu este bun și milostiv și cu cei buni și cu cei răi, așa trebuie să arătăm și noi.
Ca să ajungem să ne iubim vrăjmașii trebuie , în primul rând să vedem pricina vrăjmășiei dintre mine și el. Și prea adesea , mult prea adesea limba este cea vinovată de…neprietenii, ca să nu spunem vrăjmășii.. Vorbim vorbe-n vânt, și există destui binevoitori care să ducă vorba de la gura unui spre urechile altora, le mai exagerează și ei , le-am mai pus și noi coarne, și uite-așa, ne facem dușmani. Sântul apostol Iacov, cel care a fost primul dintre apostoli omorât de evrei, spune frumos, într-a treia epistolă a sa: „pentru că toată firea, a fiarelor și a păsărilor, a târâtoarelor și a vietăților din mare, se domolește și s-a domolit de firea omenească. Este rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul și Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu”., iară Solomon în proverbe spune că cine vorbește mult, nu se poate să nu păcătuiască, iar cel tăcut și chibzuit mulți prieteni își strânge-n jur și va fi ferit de multe necazuri. Altă pricină a vrășmășiei dintre noi este invidia, dorința de a avea ceea ce are și vecinul,sau , dacă nu putem avea, ne dorim ceea ce este déjà proverbial la români, să-i moară și capra vecinului. Și aceasta este o măsură de cântărire a mărinimiei prieteniei dintre doi oameni: noi, românii avem proverul care zice că prietenul la nevoie se cunoaște. În viață am văzut că până și dușmanul te mai ajută, măcar de ochii soacrei sau de conjunctură, (că are nuntă cu băiatul și îi e că nu te duci), de aceea –mi vine a zice că prietenul la bucurie se cunoaște, că doar adevăratul prieten se bucură când îți e bine, îți este zâmbet când te bucuri , și lacrimă atunci când suferi. Nu există bucurie mai mare ca bucuria prietenului tău.
Acum, că tot vorbim de proverbe românești, mai este unul care s-ar putea să vă deie ghes să vă îndreptățiți în fața conștiințe, pentru că aveți dușmani. Spune românul că „omului fără dușmani nu-I face pielea doi bani”. Și știe el românul ce zice când zice dacă zice, că înseamnă că omul acela nu a iscat în jurul lui invidii, și adicătelea nu are nici o vârtute de invidiat. Dar esența este să nu ne facem dușmani din vina noastră. Să nu fim noi pricină de poticnire pe calea desăvârșirii sufletești, și nu numai, pentru că dacă în comunitatea în care trăiești nu ești și într-o comuniune, afară de păcat, nu sporești duhovnicește. Adică, mai pe românește, nu poți să ai pace în casă dacă zilnic te cerți cu soția, sau cu soacra. De aceea zic să nu fim noi pricină de păcătuire, de invrăjbire între noi și semeni. Părintele Arsenie Papacioc, unul dintre supraviețuiorii torturilor și a regimului de exterminare de la Aiud, spunea adesea: fraților, e poruncă, nu ne jucăm! Trebuie să iubești vrășmașii. Și dacă nu poți așa dintr-o dată, măcar nu-I urî! Frumoase sufeltele acestea care-au pătimit atâtea și nu au reușit comuniștii să le vâre în inimă ura! Pentru că acolo unde e ură, pleacă iubirea și duhul lui Hristos, rămâne satana cu duhurile lui. Sufletele acestea frumoase ale celor din pușcăriile anticomuniste, au urcat nu doar pe cruce, pe Golgota, ci au coborât și cu Hristos în iadul de nedescris al putorii sufletești a torționarilor, și ceea ce este și mai înălțător pentru ei, este faptul că ei, sfinții închisorilor au putut să iubească acei oameni, nu doar să nu îi urască. Vă îndemnăm să căutați și să citiți Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, sau Oranki, sau cartea lui Nicolae Steinhard, jurnalul fericirii. De ce ? poate nu vom ajunge la iubirea aceea a lor, dar măcar vedem înălțimea la care ar trebui să fim, și să începem să urcăm pe scara aceasta a iubirii, până la a ne iubi vrășmașii. Ne-au inoculat ura, elementele neocomuniste post decembriste. Fenomenul Pitești, și nu exagerez când spun asta, l-au scos din pușcărie și acum îl folosesc la scară națională. Vor să urâm. Să urâm pe cel ce are pentru că eu nu am, să urâm păcatele altora dar să ni le hrănim pe ale noastre. Haideți să nu ne lăsăm transformați în brute! Suntem oameni , frați creștini. În noi pâlpâie scânteia divină. Vă dați seama cât de mult iubește Dumnezeu sufletul uman, că pentru el și-a jertfit Unicul Fiu???? De ce frați creștini? Pentru că sufletul este scânteie divină! Este o lacrimă căzută din ochii lui Dumnezeu, peste lutul care suntem. Și nu vorbim abstract. Fiecare dintre noi avem această flacără din Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu este iubire, așa cum sf Ioan evanghelistul, pomenit zilele trecute, ne grăiește, înseamnă că și noi suntem, în esență, iubire! De ce să devenim ură? Pentru că așa vrea mass-media năimită de organizații mai mult sau mai puțin secrete, mai mult sau mai puțin discrete? Haide să punem început bun, rugați-vă dacă nu puteți ierta din toată inima o vorbă spusă, sau o faptă mai nelalocul ei. Rugați-vă lui Dumnezeu să îl ierte și să vă deie putere să iertați și să uitați! Și dacă nici așa nu puteți, spovediți-vă sincer, și duhovnicul, vă va învăța cum să faceți ca să biruiți în lupta aceasta cu patima neiubirii. Dar vă trebuie și multă răbdare, și atenție. Că ce e iertarea fără uitarea răului făcut? Cum să spunem seara „Tatăl nostru”, și ne iartă nouă cum si noi iertăm, dacă nu iertăm? Și dacă noi iertăm, dar ținem minte, așa se poartă și Hristos cu noi. Ne ține minte. Și nimic rău nu ne face, doar că-și mai depărteză harul de la inima noastră, și încep apoi mustrările conștiinței. Ura și dujmănia sunt păcate . Și dacă ne incearcă să intre în inima noastră , să nu uităm cuvântul sfântului apostol Pavel: în lupta voastră cu păcatul nu ați fost încă ispitiți până la sânge!” așadar haideți să stăm drepți în lupta cu păcatul și în genunchi la rugăciunile noastre către Dumnezeu, și să-i cerem să ne deie El ceea ce nouă nu ne este ușor. Încheiem ca de obicei, cu un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc, care este foarte potrivit pentru tema discuției, iubirea vrăjmașilor: „Dumnezeu prin poruncile sale nu cere nimic imposibil . Te îndeamnă să faci ce poți, să ceri ceea ce nu poți , și El te ajută ca să poți”, amin.