duminică, 29 noiembrie 2015

ȚINE-MĂ DOAMNE





Ține-mă Doamne pe crucea de lemn
A jertfei spre-o lume mai bună
Și pune-mi pe frunte cunună și semn
Și dă-mi a iubirii arvună! 

Ține-mă Doamne pe crucea de piatră
Și-ngheață în mine pornirea
Aprinsei văpăi jucăușă, amară,
Văpaie ce-mi mistuie firea.

Ține-mă Doamne pe crucea de-amurg
Când vecernia vieții-mi începe.
Să mă bucur de clipe, să nu simt cum curg
Ca o Dunăre-n valuri și repede.

Ține-mă Doamne pe crucea de dor
Când toamna îmi scutură frunzele.
Când părinții îmi mor, când îi urci pe vreun nor,
Când de plâns mi-s fierbinți și cuvintele....

29 noiembrie 2015
pentru mama Vica din satul Bugeac
suflet răpit de lângă noi
atât de iute.... 

IEDERA ȘI TRANDAFIRUL






Un trandafir cu florile în floare,
Și cu desăvârșita lui candoare,
Râdea în hohote și plin de viață,
Scăldat în soarele dinspre amiază.

Era atât de luminos și-nmiresmat,
Era puternic și era curtat
De toate florile din jur, de prin poiene,
Și noaptea despre el vorbeau și stele,
El sta ades la povestit cu ele.
Și, ca să nu mai tot lungim cuvântul,
Al lui părea că-i cerul și pământul.

În vara-aceea galbenă și caldă,
Când el sta mândru-n straiele de gală,
O mică iederă, firavă, pricăjită,
Ce se târa pe țărn,na umezită,
Îl roagă să-i dea voie să se urce
Pe-a lui tulpină, capul să și-l culce.
„-Numai puțin, o, prințule-al grădinii,
Și simbolul cel veșnic al iubirii,
Mă lasă și pe mine să mă cațăr,
De umezeală. Oasele să-mi apăr.”

Și a lăsat-o trandafirul mândru,
Aproape făr-s-audă clar cuvântul.
Că se gândea că ce-ar putea să fie,
Pentru a lui tulpină zveltă, vie,
O biată iederă de-un verde-aproape brun,
Fără miros, cu suflet taciturn?

Dar ea s-a cățărat pe el îndată,
Și în tulpină-și înfigea povara
De rădăcini mici, scurte și multiple,
Luându-i vlaga ce-o avea-nainte.

Și se usca văzând cu ochii, iată,
Frumosul trandafir de altă dată;
Iar ochii lui, cu-a lor căutătură
Păreau o strofă publicată post-postumă;
Și-n loc de zâmbetul de june-prim, pe față,
Avea tristețea văilor în ceață.
Apoi, spre toamnă, pe când cade bruma,
A murit anonim, uitând grădina,
Că-n locul unde-i iedera semeață,
Era un trandafir în plină viață.


Morala:
Când toate-ți râd, când viața te aclamă,
Fii vigilent, că ce nu bagi în seamă,
Un viciu mic, plăcerea de o clipă,
Îți poate frânge-a fericirii-aripă.

Nu da crezare viciului ce-ți zice
Că răul lui îți e un rău propice.

24 noiembrie 2015
București.
scrisă acasă la „Dudești”

ZIUA NAȚIONALĂ



Frați români, creștin-ortodocși,
M-am gândit să nu vă rețin mult astăzi. Și am căutat un gând biblic de la care să încep cuvântul. Și am zis să încep cu începutul. Și începutul nostru ca popor își are obârșia într-un eveniment aparent banal  care se consuma pe malul râului Iordan, în Palestina biblică, undeva în anii 30 după Hristos. Andrei, un fiu de pescar evreu, frate cu Petru, era ucenic al lui Ioan Botezătorul. ioan îl vede pe Hristos și spune către Andrei: Iată Mielul lui Dumnezeu. Iar andrei se duce împreună cu un alt tânăr ucenic, Ioan Fiul lui Zevedeu, și acesta tot pescar, și îl urmează pe Iisus Hristos. Mergând pe cale Andrei îl întreabă pe Mesia: „Învățătorule, unde locuiești? ” „Vino și vezi”, i-a răspuns Hristos. S-a dus și a văzut și a rămas acolo o noapte pentru ca apoi să strige omenirii întregi că a aflat pe Mesia. Sfântul Andrei, prăznuit ieri vine și pe melagurile acestea și propovăduiește pe Hristos. Deși poporul român nu era încă format, creștinii locuiau în pace, atât cât se putea cu locuitorii dintre Dunăre și Carpați, în ceea ce generic numim spațiul Carpato-Danubiano-Pontic. Deși avem mărturii ale martiriului unor creștini, și aceștia nu puțini la număr, totuși nu avem dovada faptului că dacii sau geții, cum le spuneau grecii, ar fi fost călăii creștinilor. Ne-am format ca neam odată cu răspândirea credinței în Hristos, așa se face că noi, românii nu avem dată de încreștinare, așa cum au majoritatea popoarelor creștine, mai ales cele care ne sunt vecine. De ce totuși am început cu această întâmplare relatată în Biblie? Pentru că astăzi, de ziua națională a românilor  vreau să invit toate popoarele să vină să vadă unde locuim. Să vină, să vadă, să doarmă-n casa noastră dacă vor, și apoi să meargă să spună despre noi ceea ce cu adevărat văd ei aici, și să nu mai lipească etichete mediatice cum au făcut în ultimii 25 ba chiar 40 de ani. Nu am să spun că voi încerca să fiu obiectiv. Acesta o să fie un cuvânt subiectiv. Îmi pot rezerva dreptul acesta, pentru că nici un francez nu este obiectiv când vorbește despre țara lui, așa cum nici un englez ori german, ori ungur ori nici cetățeanul din Uganda sau evreul ori americanul nu o face. Îmi voi permite dreptul de a fi astăzi naționalist. Naționalist atât cât și rusul este, nu mai mult. Atât cât și turcul este, nu peste măsura lui, și poate un pic mai mult decât grecul ori sârbul. De aceea zic: Vino și vezi străine, unde locuiesc! Vino și vezi unde au fost martirizați creștinii primelor persecuții. Vino și calcă în Dobrogea și vezi Niculițelul, locul în care moaștele a patru sfinți martiri au stat vreme de șase sute de ani în pământ, și când au fost descoperite nici măcar lemnul sicriului nu putrezise. Dar mergi la Tomis, la Halmiris, La Cernavodă, la Isaccea,la Buzău, să vezi locuri udate de sângele martirilor. Ești tu creștin, străine? Cu atât mai mult și eu sunt, pentru că ortodoxia mea este apostolică, este de rit răsăritean, din Bizanț, unde apostolul Andrei, primul chemat la apostolie a propovăduit, și mi-a propovăduit. Mergi străine și calcă în Bărăganul meu, calcă în luncile Dunării și vezi unde a s-a născut Mihai Viteazul, acest geniu militar pe care cancelariile habzburgice îl numeau, scuipându-și în sân de frică, Dacul cel rău, acest om al cărui vis a fost să unească teritoriile vorbitoare de limbă română, și pe care doar prin vicleșugul trădării l-au putut opri. Mihai unea Țara Românească, Transilvania și Moldova, când italienii încă erau fărâmițați în triburi. Mihai viteazul intra în catedrala ortodoxă de la Alba Iulia în anul 1600, pentru ca mai apoi românii să se unească iară după 318  ani , tot la Alba-Iulia, pe 1 decembrie 1918, când Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Sătmarul, se uneau cu Regatul României. Vino și vezi străine Moldova care a dat pe Ștefan cel Mare și Sfânt. Moldova aceea care acum este ruptă în două, și pentru care încă plânge Prutul. Moldova lui Ștefan care a stat patruzecișișapte de ani stavilă hoardelor musulmane la porțile Europei. Vino și vezi unde s-au format oameni minunați, unde a trăit Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Henry Coandă, și ai să înțelegi de ce și-au dorit atât de mult să zboare, și au și reușit. Vino străine și vezi Bucureștiul unde s-a născut piziologul Nicolae Paulescu, cel care în 1916 dădea omenirii insulina, și care declara adesea, în mediile medical-științifice:„“În ce mă priveşte, eu afirm sus şi tare că sunt tot atât de sigur de existenţa sufletului, cât de oricare alt adevăr dovedit de ştiinţa experimentală. Şi nu este vorba aici de o simplă convingere, ci de o credinţă adâncă, dobândită în mod ştiinţific.” Urcă Străine și în Năsăud să vezi unde se năștea George Coșbuc, unul din cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian, Coșbuc care scria  în poezia „Poetul”:
Sunt suflet în sufletul neamului meu
Şi-i cânt bucuria şi-amarul -
În ranele tale durutul sunt eu,
Şi-otrava deodată cu tine o beu
Când soarta-ţi întinde paharul.
Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci
Unindu-ne steagul şi larul,
Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inimă-n inima neamului meu
Şi-i cânt şi iubirea, şi ura -
Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu,
Voinţa mi-e una, că-i una mereu
În toate-ale noastre măsura.
Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt -
Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt
Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare şi sfânt,
Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!”
Și, o străine, să-ți mai vorbesc despre Eminescu, Blaga, Panait Istrati? Să te invit totuși să vezi meleagul pe care a alergat și a copilărit Constantin Brâncuși? Vino și vezi unde stau acum masa tăcerii, ca o masă care a fost martoră la Cina-cea-de-taină, Și coloana fără sfârșit, ca niște racle de sfinți puse unele peste altele, făcând legătura neamului meu cu Dumnezeu.Vino și vezi străine că noi, românii nu am născut secte creștine, nu am avut războaie religioase. Vezi străine că la noi, aici, în patria noastră, nu am avut rupturi între stat și biserică, că aici până și comuniștii care se declarau atei își botezau copiii, se cununau și își îngropau părinții cu preot, așezându-i la umbra unei cruci, spre a aștepta învierea morților și viața veacului ce va să vie. Doar când tu, străine hrăpăreț ai vrut să ne dezbini, și ai inventat biserica uniaților, doar atunci am avut tensiuni între noi, însă nici acelea de magnitudinea pe care-ai fi dorit-o. Dar dacă ai obosit străine, îți mai scurtez drumul și te duc aici, mai aproape, tot mai aproape, la Poarta Albă, la Gherla, în insula mare a Brăilei, ori la Aiud, și cel mai bine la Pitești. Trebuie să mergi la Pitești, străine, trebuie să mergi. Să vezi acolo pușcăriile în care teroarea și tortura emanaseră din iad, dintr-un iad de care și ție îți miroase mâna, străine, pentru că ai dat mâna cu belzebut, cu Stalin, și ne-ai aruncat în gura fiarei roșii. Vino și veziți bravura, la Aiud și la Pitești, la Târgu-Ocna, în munții Retezat-Godeanu unde tineri români, în majoritate studenți, au preferat să moară decât să fie îndobitociți de comuniștii cu care tu străine, te pozai și îi plimbai hrănindu-le orgolii și așezând mască de om pe sufletul lor de diavoli roșii. Vino și vezi unde stă poporul meu care și-a dus fii, din zeghea carcerei, direct în calendare, în timp ce tu făceai fanfaronade cu liderii comuniști plimbându-i cu caleștile, cu iahturile, îmbătându-le mintea cu al personalității cult. Vino străine și vezi Crucea de pe Caraiman, și să-ți intre bine nu doar în cap, ci și în măduva ființei tale, că poporul acesta românesc poate să rabde să îi iei teritorii, poate să rabde să îi iei bogățiile, știe că are încă destule, dar nu poate să rabde să îi lovești mama, și Crucea! Și ascultă ce zice măcar Constantin Rădulescu Motru, care privește de obicei poporul român cu ochi critic și educativ, și nu ne întărâta, străine, nu ne face să ne unim iară, că om fi noi mămăligari, însă numai pe meleagurile noastre poate totuși mămăliga să explodeze. Motru spune:„Românul izolat este blând ca mielul. Când îi bate cineva din picior tace; dar să te ferească Dumnezeu să simtă lângă el cotul tovarășului lui de suferință. Să te ferească Dumnezeu, pentru că românul, ca soldat, este un element neîntrecut. Armatele românești nu au cunoscut niciodată frica propagată contagios. Românul când nu e singur nu mai cunoaște frica.” Privește răscoala de la 1907 și crucește-te străine.Așa că , străine, lasă-mi crucea și ortodoxia neatinse de frânturile tale de adevăr. Înțelege că așa am trăit mai bine de două mii de ani, și așa mi-e bine. Și dacă așa mi-e bine, cum vii tu acum să-mi spui că mie mi-e rău? Vino și vezi străine mormitele satului românesc. Poate nu mai sunt îngriite, pentru că tinerii slugăresc pe la tine pe la porți, dar morții lor îi așteaptă acasă. Atât cât mai au cei adormiți o cruce la căpătâi, iar cei vii o cruce la gât, neamul acesta va dăinui. Așa să știi străine, Și acum du-te și spune și altora că ai aflat aici de la Nistru până la Tisa, din Dunăre în Hotin, un popor care crede în Mesia cel propovăduit de sfântul Andrei cap de iarnă, ai găsit aici un popor care-și botează încă pruncii de mici, după străvechea tradiție ortodoxă, ai găsit aici un popor pașnic care încă-și cântă colindele, încă-și ține morții în casă, și-i plânge și-i îngroapă creștinește, apoi îi pomenește cât trăiesc cei vii din neam. Spune străine și altora că ai găsit aici un popor la fel de demn ca toate popoarele Europei, și mai spune străine și că în ciuda tuturor celor care ne-au râvnit și casă și masă, și frumusețea noastră, am rămas peste veacuri români, ortodocși fără religie de stat, poate cel mai ecumenic popor care s-a născut vreodată, ecumenic, nu ecumenist, pentru că doar la noi stau moscheile, geamiile, sinagogile și bisericile aproape gard în gard, fără nici un fel de ranchiună, și am trăit în pace, indifirent cine îmi era vecinul, fie că-l chema Tache, ori Ianche, ori moș Cadâr.
Te trimit acum în pace străine, și să le spui alor tăi ceea ce românii au învățat de la părintele Arsenie Papacioc, această făclie arzândă spre luminarea bietului popor român. Îți las ca testament, străine cuvintele lui, și mi le amintesc în egală măsură și mie, ca să nu îndrăznesc vreodată să uit cine sunt și ce rol am pe pământ, în planul mântuirii. Iată așadar cum grăiește părintele Arsenie Papacioc:
„ În fiecare din noi, popor român, există vitejia dacilor,și noblețea latină; și dacă Traian și Decebal ne vor apăra, ne vor apăra și Horia, Avram Iancu și Bălcescu care vorbește neîntrerupt și ecoul vorbelor și îndemnurilor lui le auzim și le trăim. Ne vor apăra zidurile Sarmisegetusei și ale tuturor cetăților strămoșilor noștri, ziduri pe care este scrisă istoria noastră, testamentul nostru.
De o mie de ani ne pare rău că vrăjmașii noștri nu au cunoscut ascuțișul sabiei răbdării noastre. Am fost ospitalieri și acum voi vreți să ne faceți robi? Cine are adevărul în învățătura lui Hristos și este viteaz și știe să moară, nu poate fi rob, dragi cotropitori!
Iar vouă, care vreți să ne schimbați credința, voi care vreți să cuceriți lumea cu pretexte religioase, vă spunem că veți cuceri hotare și pământ dar Adevărul nu-l veți putea cuceri și vă va mustra usturător. Hristos unul este Adevărul, și este în noi și dacă întindeți sulița spre noi, veți înțepa în coastă adevărul Hristos care este în noi!”
La mulți ani, români, de ziua noastră! Amin.

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

BOGATUL CĂRUIA I-A RODIT PĂMÂNTUL NEBUNIE.





Bogatul căruia i-a rodit țarina
„Nebunule, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul, iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”
Frați creștini ortodocși,
Pilda adusă în urechile noastre, prin Sfânta Evanghelie citită astăzi în cadrul acestei sf Liturghii, conține acest cuvânt amintit mai sus, care ar trebui să fie ca o bătaie de clopot în conștiința fiecăruia dintre noi, bătaie de clopot care să trezească periodic conștiința noastră, ori de câte ori intră-n adormire. Să revedem pe scurt pilda și apoi să ne folosim de învățămintele ei, să le punem în practică în viața noastră cotidiană.
Pilda spune că era un bogat căruia i-a rodit pământul pe care-l avea atât de mult încât ajunsese să nu mai doarmă nopțile, frământându-se de un gând: „Ce voi face?” Ce voi face, pentru că nu  o să am unde să îmi depozitez ceea ce trebuie să strâng de pe tarlale.  Se frământa, se frământa, somnul nu mai venea, își frângea mâinile neliniștit, așternutul nu-i mai era odihnitor, parcă îl ardea patul și nu își găsea liniștea la gândul că va trebui probabil să apeleze la altcineva, sa deie o cotă parte pentru depozitarea averii lui… Și atunci, noapte fiind, îi vine un gând care îl înflăcărează și-l face să-i sticlească ochii de bucurie că a găsit soluția: Știu ce voi face: Voi dărâma hambarele mele le voi strica și voi face altele , mai mari, atât de mari încât să încapă tot. Și apoi, când mă voi vedea cu recolta strânsă în ele pot să zic sufletului meu:Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani;odihnește-te, mănâncă , bea, veselește-te… Și exact când gândea la acestea, zice sf Scriptură că exact atunci Dumnezeu îi vorbește și-i spune:„Nebunule, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul. Iar cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Și, încheind pilda, Hristos spune : „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună sieși comori, și nu întru Dumnezeu se îmbogățește.”
Așadar, frați creștini ortodocși, haideți să ne apropiem mai atent de text și să observăm câteva substraturi ale pildei. De ce era bogatul mustrat de Dumnezeu și era numit „nebun”? Nu pentru că muncise, și cu munca lui adunase averi atât de multe încât nu mai avea unde să le strângă. Nu , ci pentru că oare cum poți numi un om, care în loc să-și doarmă nopțile ca omul, el se frământă ce va face peste ceva timp , când va strânge recolta, și cugeta în sine! Pentru aceasta e mustrat. Frați creștini, pentru că cugeta în sine. Adică nu avea pe nimeni cu cine să se bucure de avere. Nu avea pe nimeni cu care să se sfătuiască ce să facă pe viitor cu bogăția. El vorbea singur noaptea, ca un nebun, în pat. Se frământa: Ce voi face? Și când găsește soluția tot egoist o face, pentru că după ce hotărăște să-și mărească hambarele, spune satisfăcut: Și voi zice sufletului meu: Suflete al meu, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te… O de trei ori nebun acest om: Nebun în primul rând pentru că sigur averea a câștigat-o furând, asuprind oameni, călcând peste cadavre, viclenind, înlăcrimând suflete chinuite de foame, și care, ca la orice alt bogat, atârnau pe la porțile conacului lui. E nebun și pentru că nu s-a îngrijit să nu fie singur pe pământ. Dar nu doar că nu s-a îngrijit, îi face și plăcere această stare. Nu avea prieteni cu cine să se bucure, să mănânce să bea, să se sfătuiască. Nu avea decât servi. Și e nebun desăvârșit dacă putea crede că sufletul lui asta voiește, să bea, să mănânce, să se veselească. Și mai zice scripura că si-a zis : suflete, odihnește-te!!! Auziți? odihnește-te. Dar de ce bogatule, ai sufletul obosit? Ce griji te frământă, că nu ai copii să-i duci la școli și nu ști de poți să-i ții în facultăți. Nu ai bogatule nevastă să trebuiască să o hrănești și să o îmbraci, nu ai, se vede, nici mamă să cheltui cu ea prin spitale. Nu ai nici măcar frica faptului că vre-o instituție a statului ar putea să vină să vadă cum ai agonisit averea . Pe aceștia pe toți i-ai mituit, i-ai agățat cu vre-un vicleșug, le-ai dat dreptul , le-ai dat șperț, spagă și ești liniștit și dinspre acest orizont. Și atunci, bogatule, ce frământări îți obosește sufletul de îi spui să se odihnească? Poate te macină încă gândul cum să îți dublezi recolta la anul. Pe cine să mai jegmănești, ce legi să mai fentezi și cum să mai adaogi a unge pe vre-un fucționar pentru a închide ochii la fărădelegile tale. Ori poate sufletul tău e obosit de realitatea că oricâte bogății i-ai da nu îl hrănești, ci îl împovărezi cu mustrări de conștiință, că ai în jitnițele tale pânea săracilor, că ai în pătulele tale strigătul înfometaților lumii, că îți rodește pământul udat de lacrimile orfanilor flămânzi, că aurul tău strălucește precum ochii unui sărman înfometat când vede un codru de pâine. Biet bogat singur ale cărui averi au rămas ale nimănui. Iată că nici hambarele nu ai putut să le mărești, nici recolta nu ți-ai mai adunat-o după câmp, nici sufletul nu ți-a mers la odihnă, și ai murit străin, în casă, singur. Te vor găsi dimineață slugile pe care le-ai asuprit, și care adesea și-au blestemat zilele (și pe tine poate), pentru că le-ai rupt de la gura copiilor lor și fărâma de pâine pe care-o mai aveau. Iată că planurile tale au fost zadarnice, pentru că în toate aceste calcule, ai avut o constantă de care nu ai ținut seama: Dumnezeu.
Dumnezeu care grăiește adesea în Scriptură să cugeți că mori și în funcție de aceasta să îți dremăluiești viața.
Frați creștini, e atât de actuală această pildă, și nu există sfere să nu vedem astfel de bogați. La nivel de state, unele cu altele se comportă la fel. La nivel uman nu mai vorbim. Am ajuns prea singuri și prea bogați frați creștini. Fiecare dintre noi suntem bogatul din Evanghelie, căruia i-a rodit țarina, și nu mai știm ce să facem. Să nu ne asemănăm lui și în soluția găsită, că murim! Murim sufletește frați creștini, dacă credem că banul, averea, bogăția aduce mulțumirea sufletească.
Un poet scoțian Walter Scott, spunea pe la 1800 că bogăția a ucis mai multe suflete  decât oțelul trupuri.
Dar oare cine e sărac dintre noi, frați creștini? Cine are ce îi trebuie nu se numește sărac.Ori dacă ai și mai vrei, nu te bucuri de ce ai , și nu te poți numi bogat dar nici sărac; și atunci te poți numi…nebun. Priveam zilele trecute de la geamul chiliei în parcarea mănăstirii. Se oprise o mașină cu niște închinători aici, la Dervent. Era un câine în parcare, care, după instinctul cu care e înzestrat se apropie, dând din coadă, de grupul de creștini. Unul dintre ei a scos o pâine din sacoșă și a început să rupă din ea, aruncând bucăți câinelui. M-a uimit mult cum câinele prindea pâinea din aer. O înghițea nemestecată și apoi întindea botul. Hap, iară înghițea nemestecând altă bucată de pâine. Și creștinul nostru a dat aproape toată pâinea câinelui. De ce v-am povestit acestea? Așa suntem și noi, frați creștini, ca și câinele acesta. Prea adesea nu mai știm decât să înfulecăm timpul, energiile altora, sentimentele, sănătatea, averile părinților, până și viața însăși, acest dar divin,dar nu avem timp să le simțim gustul.
Sunt în lumea aceasta indivizi, pentru că îi e rușine omenirii să îi mai numească oameni, care, orbiți de bogățiile care le stau în conturi, turmentați de puterea politică și economică, drogați cu fumurile mândriei se cred dumnezei și nu fac altceva decât să finanțeze războaie, facțiuni extremiste, secte fundamentaliste religioase, ca să dezbine și să împărățească. Ei, care și-au pus pe bani dictonul „nihil sine Deo”, alături de însemnele masoneriei, au uitat să spună cărui Dumnezeu se închină prin lojile organizațiilor secrete sau discrete. Căror sfinți, și căror dumnezei jertfesc ei oamenii din poparele înfometate, bombardate, asmuțite unele împotriva altora? Și apoi arată cu degetul spre bieții oameni manipulați, pe care tocmai ei îi finanțează, pentru ca noi, să naștem ură și să nu mai trăim în iubire și pace. Toate atentatele acestea, inclusiv cele ale jihadiștilor, sunt niște simple pocnitori de petarde pe lângă marile crime împotriva umanității născocite de niște minți nebune, și culmea, sub masca apărării libertății și democrației. Care libertate? Care democrație? Ce fel de libertate este aceea impusă cu bomba și cu tancul? Nebunule în noaptea aceasta a minții tale, vei muri. Și pentru ce toată această sămânță a discordiei aruncată peste tot și toate? Nu vedeți că trăim „epoca versur”. Valori Europene, versus valori musulmane. Valorile adevărate nu sunt în antiteză niciodată, doar creierele spălate de mijloacele media înghit gogornița aceasta. Și o, cât de multe sunt și-ntr-o cultură și în cealaltă. Biserică contra știință, deși sunt filosofi care-au grăit că puțina știință depărtează pe om de religie, iar adevărata știință îl apropie pe om și mai mult de religie. Spitale versus catedrale, deși primul spital s-a născut în biserică, nu în colhozuri sau oraganizații statale. Și toate acestea doar pentru ca unora să le rodească pământul, adică acelora care sunt patronează și fabrica de război, dar și fabrica de pansamente, ca să nu fie în pierdere cu nimic. Deșteptați-vă frați creștini români, și nu vă lăsați manipulați de acești nebuni care se cred dumnezei. Priviți dincolo de imaginea pe care v-o vând ei. Să nu vreți să fiți ură când Dumnezeu vă cheamă să rămâneți iubire!
Nu, frați creștini, nu bogăția bucură, hrănește și veselește sufletul, după cum nici sărăcia nu o face. Toți vrem să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, și este normal și firesc să dorim acest lucru. Spun acest lucru gândindu-mă că avem trei vieți, pentru că, Sfânta Treime , care ne-a creat cu chipul si cu asemănarea ei, ne-a dat viață după viață și-nc-o viață, fiecare dintre ele anterioară pregătindu-o pe cealaltă. Avem frați creștini trei vieți, și dacă am vrea să învățăm din prima ceea ce trebuie să învățăm în a  doua pentru a ne pregăti pe a treia, așa cum se cuvine… Din prima viață. cea intrauterină nu luăm nimic, frați creștini. Ceea ce ne hrănește în pântecele mamei ,lichidul  amniotic, nu îl luăm cu noi. Lăsăm pântecele mamei, acest univers în care bine ne era, și pe care-l cunoșteam, atât cât capacitatea simțurilor noastre putea să-l perceapă, și intrăm într-o lume străină, de care știam cumva că există, auzeam zgomote și voci, simțeam mângâierile și stresul mediului în care trăia mama, ghiceam cumva că trebuie să fie ceva și dincolo de universul nostru îngust. Și iată-ne în viața aceasta nouă. Viața aceasta care ne e dată pentru a ne-o pregăti pe cea de dincolo de viață, și a cărei poartă este însăși moartea noastră. Percepem acum că există, că trebuie să existe o viață veșnică dincolo de viață, pentru că viața aceasta însăși nu ar avea rost fără veșnicie, așa cum viața intrauterină ar fi zadarnică fără cea extrauterină.Și așa cum în pântecele mamei ne formăm organele, sistemele vegetative, ne pregrătim trupul pentru întâlnirea cu mama, cu tata, cu viața aceasta, tot așa în viața de pe pământ trebuie să ne pregătim sufletul pentru viața din lumea fără umbre, pentru întâlnirea cu Tatăl-Ceresc, cu Maica Domnului, cu sfinții îngeri. Să ne pregătim sufletul pentru Împărăția veșnică a lui Hristos, unde nimic necurat nu intră, nici hoții, nici mincinoșii , nici nemilostivii, nici desfrânații, nici adulterii,nici închinătorii la idoli, chiar dacă numele idolului e mamona, banul și averile.Acel suflet al bogatului, cum zice Hristos l-a sfârșit, nu s-a îmbogățit în Dumnezeu. Era bogat material dar nu era și bogat în Dumnezeu. Și acesta este rostul vieții noastre, a creștinilor . Dobândirea Duhului Sfânt! Nu avem alt rost, și dacă nu alergăm după acesta, suntem fără rost. Nimic nu veselește sufletul ca faptele credinței și câștigarea celor trei vârtuți creștine: credința , nădejdea și dragostea.
Ne sperie moartea și fugim inutil de ea, ea fiind faptul cel mai sigur din viață. Fugim inutil spun pentru că nu putem scăpa de ea. Însă fugind de ea uităm că nu contează  când murim, nu contează cum murim, nu contează nici măcar ce am lăsat în urmă, frați creștini. Ceea ce contează cu adevărat în viață este cum am trăit viața? Am trăit noi iubind, bucurându-ne de ea, fiind fericiți și făcând fericiți pe alții,  crescându-ne copiii în Ortodoxia noastră frumoasă, am trăit admirând frumosul din om, din natură din cer? Ori am trăit împrăștiind în jur numai intrigi, răutăți și ură, agonisind averi pe care le lăsăm într-o clipă, și le lăsăm nu copiilor, că și pe aceștia i-am aruncat la canal,avortându-i, nu soției, că și pe ea am înșelat-o, nu Bisericii sau vreunei familii sărace, că nici de aceștea nu voiam să știm? Citeam ieri un articol într-o revistă medicală. Acolo niște cercetotori afirmă că în anul 2030 repet într-un singur an, 2030 în lume vor fi 26.400.000 de persoane bolnva de cancer din care 17.000.000 vor și muri, în același an de-această boală, în situația în care în 2012 au murit 7 milioane de oameni de boala bolilor. M-a îngrozit această perspectivă, gândindu-mă că am impresia că nu există printre noi creștin sau necreștin, care să nu aibă o rudă sau un prieten suferind de această boală. Și mă întreb inevitabil, pentru ce atunci omule atâta alergătură după praful averii, după fumul slavei deșarte a funcțiilor și onorurilor, pentru ce atâta vânare de vânt, când moartea te aduce secerându-ți zilele, în fața veșniciei pe care o ratezi, o vinzi pe averi care se strică, îți vinzi sănătatea pentru a strânge în hambare și în conturi și apoi cu ele îți cumperi cancerul și bolile grele, în loc să-ți duci traiul după învățătura curată a lui Hristos. Că auziți ce zice Hristos: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună sieși comori, și nu întru Dumnezeu se îmbogățește.”
Creștine, spunea o dată Tolstoi că dacă există un singur bogat în lume, care se răsfață în belșug, există cert altundeva un altul care moare de foame. Și numai acest cuvânt și ar trebui să te pună pe gânduri, om al lui Hristos. Doi scriitori germani spuneau  că „cei fericiți sunt bogați. iar nu cei bogați sunt fericiți”. Și o vorbă foarte de actualitate: oamenii fac bani falși, iar banii fac oameni falși. Poate că nevoile familiei, lipsa banilor, vă face să râvniți să aveți, și bine este ca omul să-și muncească pâinea și să vrea să trăiască decent(și aici se lasă la aprecierea fiecăruia cât e decență și cât este lux), însă păcatul apare când faci din avere un scop al vieții Să nu uităm, așa cum spune sf Ambrozie că: „sunteți orbiți de aurul care strălucește în casa bogatului;vedeți doar ce au, dar nu vedeți ceea ce le lipsește.  Și tot el ne avertizează că orice lux și bogăție, dacă nu îți corupe obiceiurile bune, îți corupe sigur gusturile , și strâmbi din ce în ce mai des din nas, riscând să-ți strâmbi și sufletul.
Frați creștini, bogăția, cum am spus , nu trebuie să fie un scop al vieții, ci un mijloc de pregătire a vieții. Am spus la începutul cuvântului că toți de aici suntem bogați. Da frați creștini. Suntem bogați în păcate și în patimi. Am intrat în postul Nașterii Domnului , al Crăciunului , haideți dară să punem început bun de astăzi, și să ne așezăm busola idealurilor noastre, a năzuințelor noastre, către Răsăritul Cel de Sus, către Hristos. Să nu mai mergem spre nord, spre miază-noaptea patimilor deșănțate. Să ne rânduim cumva viața și să înaintăm spre liniștea limanurilor creștine ortodoxe. Vă îndemnăm la postire după putere, și la spovedanie sinceră.Neapărat la o spovedanie sinceră, și dacă nu știți ce înseamnă întrebați-vă duhovnicul. Să aveți un duhovnic, căutați-l, rugați-l pe Dumnezeu să vi-l dăruiască, nu se poate să aveți pentru trup atâția medici, iară pt suflet să nu aveți un doctor de suflete! Așezați-vă la masă frați creștini,luați-vă un răgaz și vorbiți cu sinele. Acest sine pentru care poate ați făcut păcate cu voie, fără voie, cu știința și cu neștiința.Cercetați-vă conștiința, puneți pe o foaie ceea ce nu vreți să uitați si mergeți la preot și spovediți-vă. O, de am putea să rupem din noi numai să vă putem face să simțiți bucuria sufletului după o spovedanie sinceră și fără ocolișuri și ascunzișuri. Avem cu toții păcate împotriva noastră, a celor de lângă noi, împotriva naturii și a cerului, a dumnezeirii. Să ne cercetăm cu de-amanuntul. Și să mergem , să îngenunchem în fața scaunului de spovedanie, și să ne mărturisim păcatele, să le plângem dacă putem, și să ne hotărâm să nu le mai facem. Haideți să aruncăm bogăția de fărădelegi. Ai strâns averi călcând în picioare legi, oameni, conștiință? Fugi și mărturisește-te și nu uita că mila face să se învârtă pământul, cum spunea un părinte contemporan. Mila lui Hristos e mare. Nu putem noi greși cât poate Dumnezeu ierta. Deci să cerem iertare, și să ne vindecăm sufletul de lăcomii, de mândrii, de bârfit, de drăcuit, de judecat pe alții, de poftit averea altuia și de tot ce ne poate îngreuna Sufletul, și ne poate fi stavilă în zborul nostru către cer. De aici , de pe pământ, tot vom pleca. Cu o moarte suntem toți datori. Nici nu mai contează cum murim dacă am știut să trăim frumos, frați creștini. Să ne întrebăm seară de seară, de suntem fericiți, și dacă am făcut pe cineva fericit astăzi. Și fericire fără Hristos, nu există frați ortodocși.  Și pe Hristos îl găsiți aici, la sf Liturghie, cu trupul și cu sângele și în toată strălucirea Dumnezeirii Lui. Deși ceea ce vom spune la sfârșit, poate nu pricepeți acum, totuși vă îndemnăm ca pe niște prieteni, ca pe niște fii, ca pe niște frați, să împliniți îndemnul părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, și să mergeți în fiecare duminică la sf Liturghie. Iată ce spune acest om al jertfei: „Este atât de necesară și obligatorie participarea la sf Liturghie, mai mult decât ne sunt necesare aerul și lumina. Dumnezeu mai ține pământul mai mult pentru Sfânta Liturghie care  se săvârșește pe el.”Amin.

vineri, 13 noiembrie 2015

MI-E FRICĂ MAMĂ



Mi-e frică, tată, că-ntr-o zi
Am să te rog să-mi mai spui vorbe de dojană,
Că umbra am să-ți caut cu o spaimă,
Și inima-mi va fi imensă rană,
În noaptea când petreci spre veșnicii.


Mi-e groază, mamă, că n-am să mai pot
Mirosul tău de sfântă să-l adulmec,
Nici suflul gurii tale să-l înfulec..
Cu câte lacrimi, zeii să-i înduplec,
Să mi te dea-napoi cu ani cu tot?!


Înfricoșată zi, când pașii tatei
N-au să-mi mai bată-n poarta dinspre vii.
Acum când însumi eu îmi cresc copii,
Pricep a jerfei tale sensuri vii;
Dar tu-ai lăsat țărânei ce-i al ei.


Un hohot de orfan va arde-n cer,
Când groapa va-nghiții al mamei piept.
Și Hrist va plânge-n șoaptă, că nu-i drept,
S-ascunzi iubirea unde-ascunzi și șerpi,
Lăsând afară ură și dispreț.


Într-un leșin obscur și fără sens
Fi-i-mi-va viața după ce voți duce.
Precum un praf pe drum la o răscruce,
Precum o frunză lunecând pe-o cruce,
Ca ultima făptură-n univers....
...Ca într-o strofă....punctul la un vers....


11 . 11. 2015
Scrisă în genunchi , în Altarul Derventului....

miercuri, 11 noiembrie 2015

SFÂRȘIT DE LUME





Rămâi cu mine pân la sfârșit de lume
Să ne iubim aprins și fără șoapte
Să ne-aruncăm în valuri mov cu spume
Să fim potopul focului pe ape.

Vino cu mine pân la sfârșitul lumii
Și-am să te-nvăț iubirea cum se face.
Sărută-mi gura și simte-i gustul humii,
Și prinde-mă de brațe și de coapse.

Hai stai cu mine spre apocalipsa
Acestei lumi vândută toată urii.
Pătrunde-mi duhul nud, precum eclipsa
Înghite toate craterele lunii.

Să ne găsească încleștați potopul
Incandeștenți să gravităm spre astre,
Să-mi fii tu haos, eu să-ți fiu stăpânul,
Să naștem lumea iar, cu-ntinderi vaste
Și aripi să clădim din aripi arse!
11.11.2015.
Dervent

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

ÎNVIEREA FIICEI LUI IAIR. NECREDINȚA APOSTOLILOR ȘI TAINA MINUNII




Frați creștini,
Astăzi sfânta Evanghelie ne relatează două minuni săvârșite de Mântuitorul. Iair, mai marele sinagogii evreilor vine la Iisus Hristos spunându-i că fata lui este bolnavă. Mântuitorul promite că vine să o vindece. În drumul spre casa lui Iair, mulțimile îl împresurau pe Hristos, iar o femeie care avea scurgere de sânge de mulți ani, și a cărei brumă de avere o dase , spre vindecare medicilor, însă fără rost, se atinge de Mântuitorul și se vindecă. Hristos ajunge în casa lui Iair. Aici, fetița deja murise, și erau adunate rudele, bocitoralele, curioșii, vecinii probabil, oameni de tot soiul. Nu uitați că Iair era om cu funcție. Hristos, înainte de a o învia pe fată, îi dă pe toți cei strânși  afară. Păstrează în casă pe Petru, pe Ioan și pe Iacov, dimpreună și pe părinții lor. Și aici sf Scriptură spune ”Și toți plângeau și se tânguiau pentru copilă. Dar Iisus le-a răspuns: Nu vă tânguiți, că n-a murit, ci doarme. Și toți îl luau în râs.” Auziți frați creștini: îl luau în râs deși văzuseră vindecarea celeia ce avea scurgere de sânge, și căreia Hristos îi spusese Credința ta te-a mântuit , mergi în pace. Apoi și lui Iair îi spusese clar : crede numai , și fiica ta se va mântui!Mântuitorul le cerea credință și ei râd de El; mai găsesc energie să râdă de el, când aveau mortul în casă. Și Petru și ceilalți doi ucenici râd de el. Și ei văzuseră, nu cu mult timp în urma pe Fiul văduvei din Nain înviat. Și totuși rădeau de Hristos. Atunci Hristos îi dă afară. Îi dă afară pe necredincioși, și rămâne singur cu fata moartă pe care o înviază  și o dă apoi familiei, poruncindu-le să îi deie ceva să mănânce.
I-a dat afară pe necredincioși. Vedeți frați creștini? Le-a cerut credință, și pentru că nu au avut-o, minunea s-a petrecut, dar fără ca ei să o vadă.  Așa face și astăzi cu societatea aceasta care se comportă tot mai asemănător cu cei din casa lui Iair. Pentru că mulți întreabă: dar de ce Dumnezeu nu mai face minuni? De ce Dumnezeu, pentru că l-am rugat, nu mă ajută? Dumnezeu face minuni la fel de multe și ne ajută clipă de clipă, doar că nu ne lasă să vedem aceste minuni pentru că suntem tot mai puțin credincioși. Câte cazuri de vindecări minunate sunt trecute în cărțile creștine, săvârșite de Dumnezeu prin sfinții săi, și sunt cazuri din contemporaneitate. Vindecări de boli al căror diagnostic și evoluție sugera moartea în ochii medicilor. Și totuși s-au tămăduit, inexplicabil medical, și medicii rămân muți, dar nu spun, da, aceasta e o minune. Spun: nu ne explicăm! E drept că unii dintre ei s-au întors spre ortodoxie cu un suflet mai atent, dar majoritatea lumii medicale rămâne oarbă. Suntem orbi să vedem Minunile naturii.  Îi vorbeam unui școlit, adicătelea unuia care a făcut și el o facultate și i se pare că a deslușit toate tainele universului, zic: „uite tu ce apus de soare minunat”, La care el începe să-mi explice cum în spectrul luminii unele culori au lungimea de undă mai mare și filtrul atmosferei nu le poate estompa și alte asemenea  legi ale universului. Dar mi-o spunea așa, parcă mecanic, semeț și cu nasul în vânt… O suflete orb… de ce vrei să sfărâmi din inima ta corola de minuni a lumii. De ce te oprești la aceste legi și nu vezi dincolo de ele. Cum și cine a rânduit universul acesta cu atâtea legi, toate bine făcute, că doar un pic de le schimbi, strici  armonia perfectă care dăinuie de milenii. Cum nu vezi tu chiar și în legile fizicii, ale chimiei , ale macrouniversului din cosmos și ale microuniversului din tine, pe Cel ce a instituit aceste legi? Cum nu auzi tu marii filosofi ai lumii spunând că  „Dacă puțina știință depărtează pe om de religie, adevărata știință îl aduce înapoi la ea.” 
Adesea ne împotmolim în lucruri mărunte, ne comportăm uneori ca niște schizofrenici spirituali, nu mai putem vedea realitatea din jurul nostru așa cum este ea, ci ne inventăm o alta, așa cum ne convine nouă, sau așa cum ne șoptesc vocile închipuit-deștepte din jurul nostru. Nu vedem de câte ori puteam muri și totuși suntem vii. Umblăm astăzi pe stradă ca printre niște furci caudine, și totuși ajungem teferi acasă. Se moare în trafic mai mult decât în războaie și noi suntem vii.Toți tinerii care au scăpat din incendiul din clubul Colectiv se închinau ortodox și mulțumeau lui Dumnezeu că au ieșit teferi din iadul acelei morți cumplite. În schizofrenia aceasta spirituală dăm vina pe biserică atunci când vedem că nu avem școli și spitale, fără a cerceta și a vedea exact situația. Confruntat cu această campanie de dezinformare a tinerilor, m-am uitat să văd câți bani de la buget au ajuns la biserici și cât la școli și spitale în ultimii ani. Și m-am dus pe site-ul guvernului României. Știți care este realitatea? V-o spun eu acum:
2015
0,04 miliarde – construire biserici
0,28 miliarde – salarii popi
9,13 miliarde – educație
29,94 miliarde – sănătate (Ministerul Sănătăţii: 6,75 mlrd, CNAS: 23,19 mlrd)
2014
nu știu – construire biserici
nu știu – salarii popi
8,56 miliarde – educație
30,91 miliarde – sănătate (Ministerul Sănătăţii: 7,95 mlrd, CNAS: 22,86 mlrd)
2013
0,03 miliarde – construire biserici
0,26 miliarde – salarii popi
8,52 miliarde – educație
31,75 miliarde – sănătate (Ministerul Sănătăţii: 8,67 mlrd, CNAS: 23,08 mlrd)
2012
0,01 miliarde – construire biserici
0,24 miliarde – salarii popi
8,71 miliarde – educație
24,5 miliarde – sănătate (Ministerul Sănătăţii: 5,46 mlrd, CNAS: 19,04 mlrd)
2011
0,038 miliarde – construire biserici
0,24 miliarde RON – salarii popi
8,55 miliarde – educație
22,2 miliarde – sănătate (Ministerul Sănătăţii: 4,41 mlrd, CNAS: 17,82 mlrd)
2010
0,04 miliarde – construire biserici
0,27 miliarde – salarii popi
14,59 miliarde – educație
21,44 miliarde – sănătate (Ministerul Sănătăţii: 4,19 mlrd, CNAS: 17,25 mlrd)
2009
0,1 miliarde – construire biserici
0,27 miliarde – salarii popi
11,98 miliarde – educație
18,82 miliarde – sănătate (Ministerul Sănătăţii: 4,21 mlrd, CNAS: 14,62 mlrd)
2008
0,12 miliarde – construire biserici
0,16 miliarde – salarii popi
15,83 miliarde – educație
20, 74 miliarde – sănătate (Ministerul Sănătăţii: 4,96 mlrd, CNAS: 15,78 mlrd)
2007
0,067 miliarde – construire biserici
0,15 miliarde – salarii popi
11,91 miliarde – educație
16,86 miliarde – sănătate (Ministerul Sănătăţii: 3,86 mlrd, CNAS: 13 mlrd)
SURSE: buget CNAS, bugetul României
În scizofrenia sufletească ce ne-a cuprins cerem preoților să meargă în cluburi, uitând că în ziua care a urmat incidentului de la „Colectiv” biserica ortodoxă a mobilizat spre centrele de colectare aporximativ 14 mii de persoane, majoritatea tineri și preoți care-au donat 7000 litri de sânge, și a echipat prin donație trei spitale din capitală cu aparatură ultramodernă în valoare de 60.000 de euro. Știrea aceasta a fost dată doar de către Mediafax, și nu a fot preluată de nici o altă agenție de știri care se ocupă cu denigrarea singurei instituții în care românul mai are încredere.  În schizofrenia aceasta sufletească ajungem să nu mai sărutăm icoanele de frica virușilor, dar punem mâna pe bani la casa vreunui fast-food și apoi mâncăm lejer, fără să ne îngrijim de igiena mâinilor. În schizofrenia duhovnicească ne creem un Dumnezeu care e dator să ierte, să uite, să nu ne ceară nimic, nici părăsirea păcatelor, nici spovedanii, nici îndreptarea noastră prin mijloacele ortodoxiei, post, rugăciune personală, părăsirea păcatelor, spovedanie și împărtășanie, ci ne zămislim în minte un Dumnezeu cum ne place nouă, să ne lase să facem ce vrem, cum vrem, cât vrem, iar dacă nu iese bine, să avem în El un țap ispășitor, să dăm vina pe Hristos pentru toate nenorocirile pe care singuri ni le-am provocat în viață.
Întorcându-ne la familia lui Iair. Se vede treaba că fata era bolnavă de ceva timp,iar tatăl ei aleargă în ultimă instanță la Dumnezeu, la Iisus Hristos. Mai întâi cheamă vracii, felcerii, babele , medicii. Așa cum și noi, creștinii ortodocși de azi facem asemenea. Ni se îmbolnăvesc copii de boala secolului, de cancer  și alergăm la medici și dăm și pomelnice la preot, atunci amintindu-ne că avem un Dumnezeu. Știam că există, era acolo sus, dar nu ne interesa, nu aveam a face cu El. Cu El, cu Biserica lui, cu preoții, cu slujbele sfeștaniei, spovedaniei. Lasă-l dragă , e tânăr, las să-și trăiască viața. Da???? Dar viața păcătoasă consumă energii vitale vieții!!! Frați creștini, unde sunt părinții tineretului de astăzi care pierde nopți și zile, își consumă energiile creatoare cu păcate murdare care-i istovesc și trupul și sufletul. Sufletul se îmbolnăvește, de lipsa hranei duhovnicești, i se atrofiază puterea de luptă cu patimile, și devine trist. Sufletul fiind trist se îmbolnăvește trupul. De ce nu alergi mamă acum  la Hristos? Acum, când copilul tău umblă prin cluburi, drogat, cu alcoolul în creieri, murdărindu-se cu noroiul patimilor trupești, când își cangrenează sufletul cu melodii care-i zdruncină ființa. De ce nu alergi acum la biserică să îi spui lui Hristos: Doamne , copilul meu a ajuns un curvar, un împătimit, un fumător înrăit, un bețiv, un pierde vară sau un pierde-nopți!” Cum nu alergi la Hristos când fata ta, mamă creștină se duce să avorteze pruncii? Merge să facă crime, și apoi își dereglează hormonal organismul, mușcând apoi din ea cancerul și alte boli? De ce nu plângeți acum, de ce nu vă salvați copiii acum, când încă sunt vii sufletește.
De ce nu vă sperie păcatul așa cum vă sperie suferința? Suferința după păcate vine din milă, pentru că Dummnezeu nu se uită că noi nu mai credem în El, El ne dă afară din suflet necredința, nu ne mai lasă să râdem de El, ca și Petru și ceilalți doi, ne dă afară necredința și voiește să ne învieze sufletul, și în suflet credința, nădejdea și dragostea. Câți nu s-au întors cu fața spre Hristos mai abitir după ce au dat mâna cu moartea. După ce boli grele le-au măcinat din trup, dar le-au șlefuit sufletul le-au vindecat ochii inimii să vadă iară dincolo de legi, să vadă pe Cel ce pune legi firii pe care a creat-o. Haideți să ne vindecăm de schizofreniile acestea morale, să nu mai fim  niște închipuiți, crezând că suntem cineva, și că valorăm ceva. În viziunea creștină suntem ceea ce suntem pentru că Dumnezeu a pus în noi o lacrimă din El. Aceasta este singura noastră valoare, însă valoarea aceasta este un Dar, această comoară a așezat-o Dumnezeu în corabia trupului nostru.
Vreți un răspuns la rostul vieții pe pământ: avem comoara aceasta și este așezată în trup ca într-o corabie. Ne-a dotat corabia cu toate armele și sistemele sofisticate de siguranță, și când e nevoie se face El , Hristos și scut împotriva atacurilor vrăjmașilor, numai să-i cerem aceasta, în rugăciune. Singurul lucru pe care ni-l cere este să-i aducem comoara la liman, trecând peste furtunile inerente ce apar pe marea vieții. Comoara aceasta , scânteia din Om este Iubirea. Despre iubire vorbea Hristos când spunea, nu cu mult înainte de Răstignirea lui:„Foc am venit să aduc pe pământ, și o cât de mult mi-aș dori să fie acum aprins!”.Dar o, cât de rară este iubirea  astăzi la oameni, și acolo unde se mai găsește prea adesea e murdărită, este pervertită, este aur amestecat cu aliaje, care vrea să strălucește la fel, dar nu are calitatea inițială. Am redus toate sensurile cuvântului Iubire , la sensul cuvântului Eros; iubirea ca și componentă a Divinității în om, și care face copilul să știe să aprecieze frumosul din om, din natură și din cer, ajunge la cel matur  aproape întotdeauna Eros. Și dacă iubirea, sufletul, știe să iubească frumos și fără patimă, pentru că Dumnezeu nu este pătimaș, Erosul, măcar și după mitologiile grecești este născut din Haos. Când viața noastră e răvășită , când mintea noastră este contaminată cu toate otrăvurile care au mesaje pornografice, fie și numai subliminale, uităm de legile firii, uităm de legile morale, uităm de legile familiei și de legile divine, uităm de conștiință și naștem în acest haos interior un eros deșănțat ale cărui forme exterioare e și rușine ale grăi aici, dar le vedeți în societate sub masca așa numitelor minorități sexuale.
Nu frați creștini!!! Iubirea lui Dumnezeu ne-a așezat Iubirea în inimă! Să o păstrăm frumoasă, să o folosim frumos, și viața noastră spirituală v-a fi în armonie cu cea a trupului. Poate ne privăm așa de niște plăceri de care unii se îndestulează, dar să știți că astfel ne ferim și de niște suferințe în care alții zac. E drept că nu putem noi greși cât poate Dumnezeu ierta. Iată i-a iertat pe apostoli și pe părinții fetei din  Evanghelia de astăzi A iertat și necredința lor și batjocura lor. Dar de ce să ajungem să îl privim pe Dumnezeu, în rugăciunile noastre cu ochii unor vinovați, și robi ai patimilor, când putem avea priviri de fii și putem primi mângâieri Părintești de la Cel ce ne este Tată și nouă, celor ce îl recunoaștem de Tată, și celor care se revoltă împotriva lor, împotriva Bisericii Ortodoxe, împotriva lui Dumnezeu și pentru care Duhul Sfânt plânge, așa cum zice Scriptura, cu suspine negrăite.
Noi oamenii, frați creștini, trecem printr-o sită aspră și deasă fapte și vorbe ale altora, la un moment al vieții lor. Suntem mai asprii în judecata altora decât suntem în introspecția faptelor și cuvintelor noastre. Mă gândesc de câteva zile la membrul trupei Bucium, Adrian Rugină, care o fi având și el, ca orice om, păcatele lui. Însă sigur a avut vărtuțile lui, de a putut, deși ieșise din vacarmul clubului, să se întoarcă în iad și să slaveze vieți, dânduși astfel viața pentru viață! Vedeți cum Dumnezeu ne iubește și ne dă Raiul ca tâlharului. Tâlharul de pe Cruce era tâlhar, omorâse oameni, nu ținea cont de legi și de Dumnezeu, sau avea dumnezeul lui, unul adaptat la conștiința lui, însă Hristos îl aduce în Rai, și chiar îi dă cinstea de a fi primul care deschide raiul. Așa și Adrian Rugină, și ca el alții sigur, în acea noapte de 30 octombrie, și în lungul șir al miilor de la ani ai omenirii. Hristos l-a adus în rai, în ultimele minute ale existentei lui, când el, Adrian, tocmai se suise pe Cruce, pe Crucea jertfirii vieții pentru viața altora! Văzând acestea cu ce drept mai judecăm noi pe alții??? În ce noapte întunecată ne azvârlim conștiințele de judecăm tot și toate, dăm cu pietre în toți și în toate, de la omul de pe stradă până la Patriarh și cler, dorgați, sataniști, creștini de duminică ori oameni ai altor convingeri religioase decât ale noastre?
Să nu ne facem viața iad, frați creștini!!! Să știți că în viziunea partristică ortodoxă viața veșnică este o prelungire fără-de-margini a vieții pământești. Nu-ți aduce ura, mânia, invidia, desfrânarea (cu toate formele ei, de la onanie până la necrofilie), necredința, deznădejdea, minciuna,  în inimă, pentru că aceleași trăiri le vei avea dincolo! Și aceste trăiri nu au ce căuta în Raiul lui Dumnezeu.  Încheiem cu un citat aparținând părintelui Arsenie Papacioc, om cu o trăire aleasă, șlefuită în laboratoarele suferinței de tot felul, dar poate cea mai mare suferință a părintelui este aceea că încă atâtea suflete nu văd realitatea care le înconjoară: nu văd că Dumnezeu șade cu mâna de ajutor întinsă către suflet, doar-doar, ne-om agăța de El cumva, cândva. Și iată cum spune părintele, fie-i pomenirea veșnic fericită:
„ Nu pe poziție de milog să ceri! Pe o poziție de bărbăție nemaipomenită, să știi să rupi din tine cu orice chip. Să știi să te pierzi ca să poți să te regăsești, în sensul să te lepezi de personalitatea omenească, să te regăsești într-o personalitate îngerească. Pentru că și aceasta să știi frate creștine: Iadul este marea durere a lui Dumnezeu! Îi iubește mai departe pe cei din iad, dar și tocmai , iubirea aceasta îi biciuiește, asta le face suferința și mai mare. „ Ia uite ce am pierdut noi” Uite cât ne iubește de mult, și cât am putut noi urî” Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva, și mai ales să ne ferim noi, pentru că dacă noi nu avem grija sufletului nostru, frați ortodocși, nici Dumnezeu nu are ce ne face, că ne iubește, dar ne iubește liberi! Amin!