BOGATUL CĂRUIA I-A RODIT PĂMÂNTUL NEBUNIE.
Bogatul căruia i-a rodit țarina
„Nebunule, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul, iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”
Frați creștini ortodocși,
Pilda adusă în urechile noastre, prin Sfânta Evanghelie citită astăzi în cadrul acestei sf Liturghii, conține acest cuvânt amintit mai sus, care ar trebui să fie ca o bătaie de clopot în conștiința fiecăruia dintre noi, bătaie de clopot care să trezească periodic conștiința noastră, ori de câte ori intră-n adormire. Să revedem pe scurt pilda și apoi să ne folosim de învățămintele ei, să le punem în practică în viața noastră cotidiană.
Pilda spune că era un bogat căruia i-a rodit pământul pe care-l avea atât de mult încât ajunsese să nu mai doarmă nopțile, frământându-se de un gând: „Ce voi face?” Ce voi face, pentru că nu o să am unde să îmi depozitez ceea ce trebuie să strâng de pe tarlale. Se frământa, se frământa, somnul nu mai venea, își frângea mâinile neliniștit, așternutul nu-i mai era odihnitor, parcă îl ardea patul și nu își găsea liniștea la gândul că va trebui probabil să apeleze la altcineva, sa deie o cotă parte pentru depozitarea averii lui… Și atunci, noapte fiind, îi vine un gând care îl înflăcărează și-l face să-i sticlească ochii de bucurie că a găsit soluția: Știu ce voi face: Voi dărâma hambarele mele le voi strica și voi face altele , mai mari, atât de mari încât să încapă tot. Și apoi, când mă voi vedea cu recolta strânsă în ele pot să zic sufletului meu:Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani;odihnește-te, mănâncă , bea, veselește-te… Și exact când gândea la acestea, zice sf Scriptură că exact atunci Dumnezeu îi vorbește și-i spune:„Nebunule, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul. Iar cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Și, încheind pilda, Hristos spune : „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună sieși comori, și nu întru Dumnezeu se îmbogățește.”
Așadar, frați creștini ortodocși, haideți să ne apropiem mai atent de text și să observăm câteva substraturi ale pildei. De ce era bogatul mustrat de Dumnezeu și era numit „nebun”? Nu pentru că muncise, și cu munca lui adunase averi atât de multe încât nu mai avea unde să le strângă. Nu , ci pentru că oare cum poți numi un om, care în loc să-și doarmă nopțile ca omul, el se frământă ce va face peste ceva timp , când va strânge recolta, și cugeta în sine! Pentru aceasta e mustrat. Frați creștini, pentru că cugeta în sine. Adică nu avea pe nimeni cu cine să se bucure de avere. Nu avea pe nimeni cu care să se sfătuiască ce să facă pe viitor cu bogăția. El vorbea singur noaptea, ca un nebun, în pat. Se frământa: Ce voi face? Și când găsește soluția tot egoist o face, pentru că după ce hotărăște să-și mărească hambarele, spune satisfăcut: Și voi zice sufletului meu: Suflete al meu, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te… O de trei ori nebun acest om: Nebun în primul rând pentru că sigur averea a câștigat-o furând, asuprind oameni, călcând peste cadavre, viclenind, înlăcrimând suflete chinuite de foame, și care, ca la orice alt bogat, atârnau pe la porțile conacului lui. E nebun și pentru că nu s-a îngrijit să nu fie singur pe pământ. Dar nu doar că nu s-a îngrijit, îi face și plăcere această stare. Nu avea prieteni cu cine să se bucure, să mănânce să bea, să se sfătuiască. Nu avea decât servi. Și e nebun desăvârșit dacă putea crede că sufletul lui asta voiește, să bea, să mănânce, să se veselească. Și mai zice scripura că si-a zis : suflete, odihnește-te!!! Auziți? odihnește-te. Dar de ce bogatule, ai sufletul obosit? Ce griji te frământă, că nu ai copii să-i duci la școli și nu ști de poți să-i ții în facultăți. Nu ai bogatule nevastă să trebuiască să o hrănești și să o îmbraci, nu ai, se vede, nici mamă să cheltui cu ea prin spitale. Nu ai nici măcar frica faptului că vre-o instituție a statului ar putea să vină să vadă cum ai agonisit averea . Pe aceștia pe toți i-ai mituit, i-ai agățat cu vre-un vicleșug, le-ai dat dreptul , le-ai dat șperț, spagă și ești liniștit și dinspre acest orizont. Și atunci, bogatule, ce frământări îți obosește sufletul de îi spui să se odihnească? Poate te macină încă gândul cum să îți dublezi recolta la anul. Pe cine să mai jegmănești, ce legi să mai fentezi și cum să mai adaogi a unge pe vre-un fucționar pentru a închide ochii la fărădelegile tale. Ori poate sufletul tău e obosit de realitatea că oricâte bogății i-ai da nu îl hrănești, ci îl împovărezi cu mustrări de conștiință, că ai în jitnițele tale pânea săracilor, că ai în pătulele tale strigătul înfometaților lumii, că îți rodește pământul udat de lacrimile orfanilor flămânzi, că aurul tău strălucește precum ochii unui sărman înfometat când vede un codru de pâine. Biet bogat singur ale cărui averi au rămas ale nimănui. Iată că nici hambarele nu ai putut să le mărești, nici recolta nu ți-ai mai adunat-o după câmp, nici sufletul nu ți-a mers la odihnă, și ai murit străin, în casă, singur. Te vor găsi dimineață slugile pe care le-ai asuprit, și care adesea și-au blestemat zilele (și pe tine poate), pentru că le-ai rupt de la gura copiilor lor și fărâma de pâine pe care-o mai aveau. Iată că planurile tale au fost zadarnice, pentru că în toate aceste calcule, ai avut o constantă de care nu ai ținut seama: Dumnezeu.
Dumnezeu care grăiește adesea în Scriptură să cugeți că mori și în funcție de aceasta să îți dremăluiești viața.
Frați creștini, e atât de actuală această pildă, și nu există sfere să nu vedem astfel de bogați. La nivel de state, unele cu altele se comportă la fel. La nivel uman nu mai vorbim. Am ajuns prea singuri și prea bogați frați creștini. Fiecare dintre noi suntem bogatul din Evanghelie, căruia i-a rodit țarina, și nu mai știm ce să facem. Să nu ne asemănăm lui și în soluția găsită, că murim! Murim sufletește frați creștini, dacă credem că banul, averea, bogăția aduce mulțumirea sufletească.
Un poet scoțian Walter Scott, spunea pe la 1800 că bogăția a ucis mai multe suflete decât oțelul trupuri.
Dar oare cine e sărac dintre noi, frați creștini? Cine are ce îi trebuie nu se numește sărac.Ori dacă ai și mai vrei, nu te bucuri de ce ai , și nu te poți numi bogat dar nici sărac; și atunci te poți numi…nebun. Priveam zilele trecute de la geamul chiliei în parcarea mănăstirii. Se oprise o mașină cu niște închinători aici, la Dervent. Era un câine în parcare, care, după instinctul cu care e înzestrat se apropie, dând din coadă, de grupul de creștini. Unul dintre ei a scos o pâine din sacoșă și a început să rupă din ea, aruncând bucăți câinelui. M-a uimit mult cum câinele prindea pâinea din aer. O înghițea nemestecată și apoi întindea botul. Hap, iară înghițea nemestecând altă bucată de pâine. Și creștinul nostru a dat aproape toată pâinea câinelui. De ce v-am povestit acestea? Așa suntem și noi, frați creștini, ca și câinele acesta. Prea adesea nu mai știm decât să înfulecăm timpul, energiile altora, sentimentele, sănătatea, averile părinților, până și viața însăși, acest dar divin,dar nu avem timp să le simțim gustul.
Sunt în lumea aceasta indivizi, pentru că îi e rușine omenirii să îi mai numească oameni, care, orbiți de bogățiile care le stau în conturi, turmentați de puterea politică și economică, drogați cu fumurile mândriei se cred dumnezei și nu fac altceva decât să finanțeze războaie, facțiuni extremiste, secte fundamentaliste religioase, ca să dezbine și să împărățească. Ei, care și-au pus pe bani dictonul „nihil sine Deo”, alături de însemnele masoneriei, au uitat să spună cărui Dumnezeu se închină prin lojile organizațiilor secrete sau discrete. Căror sfinți, și căror dumnezei jertfesc ei oamenii din poparele înfometate, bombardate, asmuțite unele împotriva altora? Și apoi arată cu degetul spre bieții oameni manipulați, pe care tocmai ei îi finanțează, pentru ca noi, să naștem ură și să nu mai trăim în iubire și pace. Toate atentatele acestea, inclusiv cele ale jihadiștilor, sunt niște simple pocnitori de petarde pe lângă marile crime împotriva umanității născocite de niște minți nebune, și culmea, sub masca apărării libertății și democrației. Care libertate? Care democrație? Ce fel de libertate este aceea impusă cu bomba și cu tancul? Nebunule în noaptea aceasta a minții tale, vei muri. Și pentru ce toată această sămânță a discordiei aruncată peste tot și toate? Nu vedeți că trăim „epoca versur”. Valori Europene, versus valori musulmane. Valorile adevărate nu sunt în antiteză niciodată, doar creierele spălate de mijloacele media înghit gogornița aceasta. Și o, cât de multe sunt și-ntr-o cultură și în cealaltă. Biserică contra știință, deși sunt filosofi care-au grăit că puțina știință depărtează pe om de religie, iar adevărata știință îl apropie pe om și mai mult de religie. Spitale versus catedrale, deși primul spital s-a născut în biserică, nu în colhozuri sau oraganizații statale. Și toate acestea doar pentru ca unora să le rodească pământul, adică acelora care sunt patronează și fabrica de război, dar și fabrica de pansamente, ca să nu fie în pierdere cu nimic. Deșteptați-vă frați creștini români, și nu vă lăsați manipulați de acești nebuni care se cred dumnezei. Priviți dincolo de imaginea pe care v-o vând ei. Să nu vreți să fiți ură când Dumnezeu vă cheamă să rămâneți iubire!
Nu, frați creștini, nu bogăția bucură, hrănește și veselește sufletul, după cum nici sărăcia nu o face. Toți vrem să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, și este normal și firesc să dorim acest lucru. Spun acest lucru gândindu-mă că avem trei vieți, pentru că, Sfânta Treime , care ne-a creat cu chipul si cu asemănarea ei, ne-a dat viață după viață și-nc-o viață, fiecare dintre ele anterioară pregătindu-o pe cealaltă. Avem frați creștini trei vieți, și dacă am vrea să învățăm din prima ceea ce trebuie să învățăm în a doua pentru a ne pregăti pe a treia, așa cum se cuvine… Din prima viață. cea intrauterină nu luăm nimic, frați creștini. Ceea ce ne hrănește în pântecele mamei ,lichidul amniotic, nu îl luăm cu noi. Lăsăm pântecele mamei, acest univers în care bine ne era, și pe care-l cunoșteam, atât cât capacitatea simțurilor noastre putea să-l perceapă, și intrăm într-o lume străină, de care știam cumva că există, auzeam zgomote și voci, simțeam mângâierile și stresul mediului în care trăia mama, ghiceam cumva că trebuie să fie ceva și dincolo de universul nostru îngust. Și iată-ne în viața aceasta nouă. Viața aceasta care ne e dată pentru a ne-o pregăti pe cea de dincolo de viață, și a cărei poartă este însăși moartea noastră. Percepem acum că există, că trebuie să existe o viață veșnică dincolo de viață, pentru că viața aceasta însăși nu ar avea rost fără veșnicie, așa cum viața intrauterină ar fi zadarnică fără cea extrauterină.Și așa cum în pântecele mamei ne formăm organele, sistemele vegetative, ne pregrătim trupul pentru întâlnirea cu mama, cu tata, cu viața aceasta, tot așa în viața de pe pământ trebuie să ne pregătim sufletul pentru viața din lumea fără umbre, pentru întâlnirea cu Tatăl-Ceresc, cu Maica Domnului, cu sfinții îngeri. Să ne pregătim sufletul pentru Împărăția veșnică a lui Hristos, unde nimic necurat nu intră, nici hoții, nici mincinoșii , nici nemilostivii, nici desfrânații, nici adulterii,nici închinătorii la idoli, chiar dacă numele idolului e mamona, banul și averile.Acel suflet al bogatului, cum zice Hristos l-a sfârșit, nu s-a îmbogățit în Dumnezeu. Era bogat material dar nu era și bogat în Dumnezeu. Și acesta este rostul vieții noastre, a creștinilor . Dobândirea Duhului Sfânt! Nu avem alt rost, și dacă nu alergăm după acesta, suntem fără rost. Nimic nu veselește sufletul ca faptele credinței și câștigarea celor trei vârtuți creștine: credința , nădejdea și dragostea.
Ne sperie moartea și fugim inutil de ea, ea fiind faptul cel mai sigur din viață. Fugim inutil spun pentru că nu putem scăpa de ea. Însă fugind de ea uităm că nu contează când murim, nu contează cum murim, nu contează nici măcar ce am lăsat în urmă, frați creștini. Ceea ce contează cu adevărat în viață este cum am trăit viața? Am trăit noi iubind, bucurându-ne de ea, fiind fericiți și făcând fericiți pe alții, crescându-ne copiii în Ortodoxia noastră frumoasă, am trăit admirând frumosul din om, din natură din cer? Ori am trăit împrăștiind în jur numai intrigi, răutăți și ură, agonisind averi pe care le lăsăm într-o clipă, și le lăsăm nu copiilor, că și pe aceștia i-am aruncat la canal,avortându-i, nu soției, că și pe ea am înșelat-o, nu Bisericii sau vreunei familii sărace, că nici de aceștea nu voiam să știm? Citeam ieri un articol într-o revistă medicală. Acolo niște cercetotori afirmă că în anul 2030 repet într-un singur an, 2030 în lume vor fi 26.400.000 de persoane bolnva de cancer din care 17.000.000 vor și muri, în același an de-această boală, în situația în care în 2012 au murit 7 milioane de oameni de boala bolilor. M-a îngrozit această perspectivă, gândindu-mă că am impresia că nu există printre noi creștin sau necreștin, care să nu aibă o rudă sau un prieten suferind de această boală. Și mă întreb inevitabil, pentru ce atunci omule atâta alergătură după praful averii, după fumul slavei deșarte a funcțiilor și onorurilor, pentru ce atâta vânare de vânt, când moartea te aduce secerându-ți zilele, în fața veșniciei pe care o ratezi, o vinzi pe averi care se strică, îți vinzi sănătatea pentru a strânge în hambare și în conturi și apoi cu ele îți cumperi cancerul și bolile grele, în loc să-ți duci traiul după învățătura curată a lui Hristos. Că auziți ce zice Hristos: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună sieși comori, și nu întru Dumnezeu se îmbogățește.”
Creștine, spunea o dată Tolstoi că dacă există un singur bogat în lume, care se răsfață în belșug, există cert altundeva un altul care moare de foame. Și numai acest cuvânt și ar trebui să te pună pe gânduri, om al lui Hristos. Doi scriitori germani spuneau că „cei fericiți sunt bogați. iar nu cei bogați sunt fericiți”. Și o vorbă foarte de actualitate: oamenii fac bani falși, iar banii fac oameni falși. Poate că nevoile familiei, lipsa banilor, vă face să râvniți să aveți, și bine este ca omul să-și muncească pâinea și să vrea să trăiască decent(și aici se lasă la aprecierea fiecăruia cât e decență și cât este lux), însă păcatul apare când faci din avere un scop al vieții Să nu uităm, așa cum spune sf Ambrozie că: „sunteți orbiți de aurul care strălucește în casa bogatului;vedeți doar ce au, dar nu vedeți ceea ce le lipsește. Și tot el ne avertizează că orice lux și bogăție, dacă nu îți corupe obiceiurile bune, îți corupe sigur gusturile , și strâmbi din ce în ce mai des din nas, riscând să-ți strâmbi și sufletul.
Frați creștini, bogăția, cum am spus , nu trebuie să fie un scop al vieții, ci un mijloc de pregătire a vieții. Am spus la începutul cuvântului că toți de aici suntem bogați. Da frați creștini. Suntem bogați în păcate și în patimi. Am intrat în postul Nașterii Domnului , al Crăciunului , haideți dară să punem început bun de astăzi, și să ne așezăm busola idealurilor noastre, a năzuințelor noastre, către Răsăritul Cel de Sus, către Hristos. Să nu mai mergem spre nord, spre miază-noaptea patimilor deșănțate. Să ne rânduim cumva viața și să înaintăm spre liniștea limanurilor creștine ortodoxe. Vă îndemnăm la postire după putere, și la spovedanie sinceră.Neapărat la o spovedanie sinceră, și dacă nu știți ce înseamnă întrebați-vă duhovnicul. Să aveți un duhovnic, căutați-l, rugați-l pe Dumnezeu să vi-l dăruiască, nu se poate să aveți pentru trup atâția medici, iară pt suflet să nu aveți un doctor de suflete! Așezați-vă la masă frați creștini,luați-vă un răgaz și vorbiți cu sinele. Acest sine pentru care poate ați făcut păcate cu voie, fără voie, cu știința și cu neștiința.Cercetați-vă conștiința, puneți pe o foaie ceea ce nu vreți să uitați si mergeți la preot și spovediți-vă. O, de am putea să rupem din noi numai să vă putem face să simțiți bucuria sufletului după o spovedanie sinceră și fără ocolișuri și ascunzișuri. Avem cu toții păcate împotriva noastră, a celor de lângă noi, împotriva naturii și a cerului, a dumnezeirii. Să ne cercetăm cu de-amanuntul. Și să mergem , să îngenunchem în fața scaunului de spovedanie, și să ne mărturisim păcatele, să le plângem dacă putem, și să ne hotărâm să nu le mai facem. Haideți să aruncăm bogăția de fărădelegi. Ai strâns averi călcând în picioare legi, oameni, conștiință? Fugi și mărturisește-te și nu uita că mila face să se învârtă pământul, cum spunea un părinte contemporan. Mila lui Hristos e mare. Nu putem noi greși cât poate Dumnezeu ierta. Deci să cerem iertare, și să ne vindecăm sufletul de lăcomii, de mândrii, de bârfit, de drăcuit, de judecat pe alții, de poftit averea altuia și de tot ce ne poate îngreuna Sufletul, și ne poate fi stavilă în zborul nostru către cer. De aici , de pe pământ, tot vom pleca. Cu o moarte suntem toți datori. Nici nu mai contează cum murim dacă am știut să trăim frumos, frați creștini. Să ne întrebăm seară de seară, de suntem fericiți, și dacă am făcut pe cineva fericit astăzi. Și fericire fără Hristos, nu există frați ortodocși. Și pe Hristos îl găsiți aici, la sf Liturghie, cu trupul și cu sângele și în toată strălucirea Dumnezeirii Lui. Deși ceea ce vom spune la sfârșit, poate nu pricepeți acum, totuși vă îndemnăm ca pe niște prieteni, ca pe niște fii, ca pe niște frați, să împliniți îndemnul părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, și să mergeți în fiecare duminică la sf Liturghie. Iată ce spune acest om al jertfei: „Este atât de necesară și obligatorie participarea la sf Liturghie, mai mult decât ne sunt necesare aerul și lumina. Dumnezeu mai ține pământul mai mult pentru Sfânta Liturghie care se săvârșește pe el.”Amin.
„Nebunule, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul, iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”
Frați creștini ortodocși,
Pilda adusă în urechile noastre, prin Sfânta Evanghelie citită astăzi în cadrul acestei sf Liturghii, conține acest cuvânt amintit mai sus, care ar trebui să fie ca o bătaie de clopot în conștiința fiecăruia dintre noi, bătaie de clopot care să trezească periodic conștiința noastră, ori de câte ori intră-n adormire. Să revedem pe scurt pilda și apoi să ne folosim de învățămintele ei, să le punem în practică în viața noastră cotidiană.
Pilda spune că era un bogat căruia i-a rodit pământul pe care-l avea atât de mult încât ajunsese să nu mai doarmă nopțile, frământându-se de un gând: „Ce voi face?” Ce voi face, pentru că nu o să am unde să îmi depozitez ceea ce trebuie să strâng de pe tarlale. Se frământa, se frământa, somnul nu mai venea, își frângea mâinile neliniștit, așternutul nu-i mai era odihnitor, parcă îl ardea patul și nu își găsea liniștea la gândul că va trebui probabil să apeleze la altcineva, sa deie o cotă parte pentru depozitarea averii lui… Și atunci, noapte fiind, îi vine un gând care îl înflăcărează și-l face să-i sticlească ochii de bucurie că a găsit soluția: Știu ce voi face: Voi dărâma hambarele mele le voi strica și voi face altele , mai mari, atât de mari încât să încapă tot. Și apoi, când mă voi vedea cu recolta strânsă în ele pot să zic sufletului meu:Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani;odihnește-te, mănâncă , bea, veselește-te… Și exact când gândea la acestea, zice sf Scriptură că exact atunci Dumnezeu îi vorbește și-i spune:„Nebunule, în noaptea aceasta îți vor cere sufletul. Iar cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Și, încheind pilda, Hristos spune : „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună sieși comori, și nu întru Dumnezeu se îmbogățește.”
Așadar, frați creștini ortodocși, haideți să ne apropiem mai atent de text și să observăm câteva substraturi ale pildei. De ce era bogatul mustrat de Dumnezeu și era numit „nebun”? Nu pentru că muncise, și cu munca lui adunase averi atât de multe încât nu mai avea unde să le strângă. Nu , ci pentru că oare cum poți numi un om, care în loc să-și doarmă nopțile ca omul, el se frământă ce va face peste ceva timp , când va strânge recolta, și cugeta în sine! Pentru aceasta e mustrat. Frați creștini, pentru că cugeta în sine. Adică nu avea pe nimeni cu cine să se bucure de avere. Nu avea pe nimeni cu care să se sfătuiască ce să facă pe viitor cu bogăția. El vorbea singur noaptea, ca un nebun, în pat. Se frământa: Ce voi face? Și când găsește soluția tot egoist o face, pentru că după ce hotărăște să-și mărească hambarele, spune satisfăcut: Și voi zice sufletului meu: Suflete al meu, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te… O de trei ori nebun acest om: Nebun în primul rând pentru că sigur averea a câștigat-o furând, asuprind oameni, călcând peste cadavre, viclenind, înlăcrimând suflete chinuite de foame, și care, ca la orice alt bogat, atârnau pe la porțile conacului lui. E nebun și pentru că nu s-a îngrijit să nu fie singur pe pământ. Dar nu doar că nu s-a îngrijit, îi face și plăcere această stare. Nu avea prieteni cu cine să se bucure, să mănânce să bea, să se sfătuiască. Nu avea decât servi. Și e nebun desăvârșit dacă putea crede că sufletul lui asta voiește, să bea, să mănânce, să se veselească. Și mai zice scripura că si-a zis : suflete, odihnește-te!!! Auziți? odihnește-te. Dar de ce bogatule, ai sufletul obosit? Ce griji te frământă, că nu ai copii să-i duci la școli și nu ști de poți să-i ții în facultăți. Nu ai bogatule nevastă să trebuiască să o hrănești și să o îmbraci, nu ai, se vede, nici mamă să cheltui cu ea prin spitale. Nu ai nici măcar frica faptului că vre-o instituție a statului ar putea să vină să vadă cum ai agonisit averea . Pe aceștia pe toți i-ai mituit, i-ai agățat cu vre-un vicleșug, le-ai dat dreptul , le-ai dat șperț, spagă și ești liniștit și dinspre acest orizont. Și atunci, bogatule, ce frământări îți obosește sufletul de îi spui să se odihnească? Poate te macină încă gândul cum să îți dublezi recolta la anul. Pe cine să mai jegmănești, ce legi să mai fentezi și cum să mai adaogi a unge pe vre-un fucționar pentru a închide ochii la fărădelegile tale. Ori poate sufletul tău e obosit de realitatea că oricâte bogății i-ai da nu îl hrănești, ci îl împovărezi cu mustrări de conștiință, că ai în jitnițele tale pânea săracilor, că ai în pătulele tale strigătul înfometaților lumii, că îți rodește pământul udat de lacrimile orfanilor flămânzi, că aurul tău strălucește precum ochii unui sărman înfometat când vede un codru de pâine. Biet bogat singur ale cărui averi au rămas ale nimănui. Iată că nici hambarele nu ai putut să le mărești, nici recolta nu ți-ai mai adunat-o după câmp, nici sufletul nu ți-a mers la odihnă, și ai murit străin, în casă, singur. Te vor găsi dimineață slugile pe care le-ai asuprit, și care adesea și-au blestemat zilele (și pe tine poate), pentru că le-ai rupt de la gura copiilor lor și fărâma de pâine pe care-o mai aveau. Iată că planurile tale au fost zadarnice, pentru că în toate aceste calcule, ai avut o constantă de care nu ai ținut seama: Dumnezeu.
Dumnezeu care grăiește adesea în Scriptură să cugeți că mori și în funcție de aceasta să îți dremăluiești viața.
Frați creștini, e atât de actuală această pildă, și nu există sfere să nu vedem astfel de bogați. La nivel de state, unele cu altele se comportă la fel. La nivel uman nu mai vorbim. Am ajuns prea singuri și prea bogați frați creștini. Fiecare dintre noi suntem bogatul din Evanghelie, căruia i-a rodit țarina, și nu mai știm ce să facem. Să nu ne asemănăm lui și în soluția găsită, că murim! Murim sufletește frați creștini, dacă credem că banul, averea, bogăția aduce mulțumirea sufletească.
Un poet scoțian Walter Scott, spunea pe la 1800 că bogăția a ucis mai multe suflete decât oțelul trupuri.
Dar oare cine e sărac dintre noi, frați creștini? Cine are ce îi trebuie nu se numește sărac.Ori dacă ai și mai vrei, nu te bucuri de ce ai , și nu te poți numi bogat dar nici sărac; și atunci te poți numi…nebun. Priveam zilele trecute de la geamul chiliei în parcarea mănăstirii. Se oprise o mașină cu niște închinători aici, la Dervent. Era un câine în parcare, care, după instinctul cu care e înzestrat se apropie, dând din coadă, de grupul de creștini. Unul dintre ei a scos o pâine din sacoșă și a început să rupă din ea, aruncând bucăți câinelui. M-a uimit mult cum câinele prindea pâinea din aer. O înghițea nemestecată și apoi întindea botul. Hap, iară înghițea nemestecând altă bucată de pâine. Și creștinul nostru a dat aproape toată pâinea câinelui. De ce v-am povestit acestea? Așa suntem și noi, frați creștini, ca și câinele acesta. Prea adesea nu mai știm decât să înfulecăm timpul, energiile altora, sentimentele, sănătatea, averile părinților, până și viața însăși, acest dar divin,dar nu avem timp să le simțim gustul.
Sunt în lumea aceasta indivizi, pentru că îi e rușine omenirii să îi mai numească oameni, care, orbiți de bogățiile care le stau în conturi, turmentați de puterea politică și economică, drogați cu fumurile mândriei se cred dumnezei și nu fac altceva decât să finanțeze războaie, facțiuni extremiste, secte fundamentaliste religioase, ca să dezbine și să împărățească. Ei, care și-au pus pe bani dictonul „nihil sine Deo”, alături de însemnele masoneriei, au uitat să spună cărui Dumnezeu se închină prin lojile organizațiilor secrete sau discrete. Căror sfinți, și căror dumnezei jertfesc ei oamenii din poparele înfometate, bombardate, asmuțite unele împotriva altora? Și apoi arată cu degetul spre bieții oameni manipulați, pe care tocmai ei îi finanțează, pentru ca noi, să naștem ură și să nu mai trăim în iubire și pace. Toate atentatele acestea, inclusiv cele ale jihadiștilor, sunt niște simple pocnitori de petarde pe lângă marile crime împotriva umanității născocite de niște minți nebune, și culmea, sub masca apărării libertății și democrației. Care libertate? Care democrație? Ce fel de libertate este aceea impusă cu bomba și cu tancul? Nebunule în noaptea aceasta a minții tale, vei muri. Și pentru ce toată această sămânță a discordiei aruncată peste tot și toate? Nu vedeți că trăim „epoca versur”. Valori Europene, versus valori musulmane. Valorile adevărate nu sunt în antiteză niciodată, doar creierele spălate de mijloacele media înghit gogornița aceasta. Și o, cât de multe sunt și-ntr-o cultură și în cealaltă. Biserică contra știință, deși sunt filosofi care-au grăit că puțina știință depărtează pe om de religie, iar adevărata știință îl apropie pe om și mai mult de religie. Spitale versus catedrale, deși primul spital s-a născut în biserică, nu în colhozuri sau oraganizații statale. Și toate acestea doar pentru ca unora să le rodească pământul, adică acelora care sunt patronează și fabrica de război, dar și fabrica de pansamente, ca să nu fie în pierdere cu nimic. Deșteptați-vă frați creștini români, și nu vă lăsați manipulați de acești nebuni care se cred dumnezei. Priviți dincolo de imaginea pe care v-o vând ei. Să nu vreți să fiți ură când Dumnezeu vă cheamă să rămâneți iubire!
Nu, frați creștini, nu bogăția bucură, hrănește și veselește sufletul, după cum nici sărăcia nu o face. Toți vrem să trăim fericiți până la adânci bătrâneți, și este normal și firesc să dorim acest lucru. Spun acest lucru gândindu-mă că avem trei vieți, pentru că, Sfânta Treime , care ne-a creat cu chipul si cu asemănarea ei, ne-a dat viață după viață și-nc-o viață, fiecare dintre ele anterioară pregătindu-o pe cealaltă. Avem frați creștini trei vieți, și dacă am vrea să învățăm din prima ceea ce trebuie să învățăm în a doua pentru a ne pregăti pe a treia, așa cum se cuvine… Din prima viață. cea intrauterină nu luăm nimic, frați creștini. Ceea ce ne hrănește în pântecele mamei ,lichidul amniotic, nu îl luăm cu noi. Lăsăm pântecele mamei, acest univers în care bine ne era, și pe care-l cunoșteam, atât cât capacitatea simțurilor noastre putea să-l perceapă, și intrăm într-o lume străină, de care știam cumva că există, auzeam zgomote și voci, simțeam mângâierile și stresul mediului în care trăia mama, ghiceam cumva că trebuie să fie ceva și dincolo de universul nostru îngust. Și iată-ne în viața aceasta nouă. Viața aceasta care ne e dată pentru a ne-o pregăti pe cea de dincolo de viață, și a cărei poartă este însăși moartea noastră. Percepem acum că există, că trebuie să existe o viață veșnică dincolo de viață, pentru că viața aceasta însăși nu ar avea rost fără veșnicie, așa cum viața intrauterină ar fi zadarnică fără cea extrauterină.Și așa cum în pântecele mamei ne formăm organele, sistemele vegetative, ne pregrătim trupul pentru întâlnirea cu mama, cu tata, cu viața aceasta, tot așa în viața de pe pământ trebuie să ne pregătim sufletul pentru viața din lumea fără umbre, pentru întâlnirea cu Tatăl-Ceresc, cu Maica Domnului, cu sfinții îngeri. Să ne pregătim sufletul pentru Împărăția veșnică a lui Hristos, unde nimic necurat nu intră, nici hoții, nici mincinoșii , nici nemilostivii, nici desfrânații, nici adulterii,nici închinătorii la idoli, chiar dacă numele idolului e mamona, banul și averile.Acel suflet al bogatului, cum zice Hristos l-a sfârșit, nu s-a îmbogățit în Dumnezeu. Era bogat material dar nu era și bogat în Dumnezeu. Și acesta este rostul vieții noastre, a creștinilor . Dobândirea Duhului Sfânt! Nu avem alt rost, și dacă nu alergăm după acesta, suntem fără rost. Nimic nu veselește sufletul ca faptele credinței și câștigarea celor trei vârtuți creștine: credința , nădejdea și dragostea.
Ne sperie moartea și fugim inutil de ea, ea fiind faptul cel mai sigur din viață. Fugim inutil spun pentru că nu putem scăpa de ea. Însă fugind de ea uităm că nu contează când murim, nu contează cum murim, nu contează nici măcar ce am lăsat în urmă, frați creștini. Ceea ce contează cu adevărat în viață este cum am trăit viața? Am trăit noi iubind, bucurându-ne de ea, fiind fericiți și făcând fericiți pe alții, crescându-ne copiii în Ortodoxia noastră frumoasă, am trăit admirând frumosul din om, din natură din cer? Ori am trăit împrăștiind în jur numai intrigi, răutăți și ură, agonisind averi pe care le lăsăm într-o clipă, și le lăsăm nu copiilor, că și pe aceștia i-am aruncat la canal,avortându-i, nu soției, că și pe ea am înșelat-o, nu Bisericii sau vreunei familii sărace, că nici de aceștea nu voiam să știm? Citeam ieri un articol într-o revistă medicală. Acolo niște cercetotori afirmă că în anul 2030 repet într-un singur an, 2030 în lume vor fi 26.400.000 de persoane bolnva de cancer din care 17.000.000 vor și muri, în același an de-această boală, în situația în care în 2012 au murit 7 milioane de oameni de boala bolilor. M-a îngrozit această perspectivă, gândindu-mă că am impresia că nu există printre noi creștin sau necreștin, care să nu aibă o rudă sau un prieten suferind de această boală. Și mă întreb inevitabil, pentru ce atunci omule atâta alergătură după praful averii, după fumul slavei deșarte a funcțiilor și onorurilor, pentru ce atâta vânare de vânt, când moartea te aduce secerându-ți zilele, în fața veșniciei pe care o ratezi, o vinzi pe averi care se strică, îți vinzi sănătatea pentru a strânge în hambare și în conturi și apoi cu ele îți cumperi cancerul și bolile grele, în loc să-ți duci traiul după învățătura curată a lui Hristos. Că auziți ce zice Hristos: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună sieși comori, și nu întru Dumnezeu se îmbogățește.”
Creștine, spunea o dată Tolstoi că dacă există un singur bogat în lume, care se răsfață în belșug, există cert altundeva un altul care moare de foame. Și numai acest cuvânt și ar trebui să te pună pe gânduri, om al lui Hristos. Doi scriitori germani spuneau că „cei fericiți sunt bogați. iar nu cei bogați sunt fericiți”. Și o vorbă foarte de actualitate: oamenii fac bani falși, iar banii fac oameni falși. Poate că nevoile familiei, lipsa banilor, vă face să râvniți să aveți, și bine este ca omul să-și muncească pâinea și să vrea să trăiască decent(și aici se lasă la aprecierea fiecăruia cât e decență și cât este lux), însă păcatul apare când faci din avere un scop al vieții Să nu uităm, așa cum spune sf Ambrozie că: „sunteți orbiți de aurul care strălucește în casa bogatului;vedeți doar ce au, dar nu vedeți ceea ce le lipsește. Și tot el ne avertizează că orice lux și bogăție, dacă nu îți corupe obiceiurile bune, îți corupe sigur gusturile , și strâmbi din ce în ce mai des din nas, riscând să-ți strâmbi și sufletul.
Frați creștini, bogăția, cum am spus , nu trebuie să fie un scop al vieții, ci un mijloc de pregătire a vieții. Am spus la începutul cuvântului că toți de aici suntem bogați. Da frați creștini. Suntem bogați în păcate și în patimi. Am intrat în postul Nașterii Domnului , al Crăciunului , haideți dară să punem început bun de astăzi, și să ne așezăm busola idealurilor noastre, a năzuințelor noastre, către Răsăritul Cel de Sus, către Hristos. Să nu mai mergem spre nord, spre miază-noaptea patimilor deșănțate. Să ne rânduim cumva viața și să înaintăm spre liniștea limanurilor creștine ortodoxe. Vă îndemnăm la postire după putere, și la spovedanie sinceră.Neapărat la o spovedanie sinceră, și dacă nu știți ce înseamnă întrebați-vă duhovnicul. Să aveți un duhovnic, căutați-l, rugați-l pe Dumnezeu să vi-l dăruiască, nu se poate să aveți pentru trup atâția medici, iară pt suflet să nu aveți un doctor de suflete! Așezați-vă la masă frați creștini,luați-vă un răgaz și vorbiți cu sinele. Acest sine pentru care poate ați făcut păcate cu voie, fără voie, cu știința și cu neștiința.Cercetați-vă conștiința, puneți pe o foaie ceea ce nu vreți să uitați si mergeți la preot și spovediți-vă. O, de am putea să rupem din noi numai să vă putem face să simțiți bucuria sufletului după o spovedanie sinceră și fără ocolișuri și ascunzișuri. Avem cu toții păcate împotriva noastră, a celor de lângă noi, împotriva naturii și a cerului, a dumnezeirii. Să ne cercetăm cu de-amanuntul. Și să mergem , să îngenunchem în fața scaunului de spovedanie, și să ne mărturisim păcatele, să le plângem dacă putem, și să ne hotărâm să nu le mai facem. Haideți să aruncăm bogăția de fărădelegi. Ai strâns averi călcând în picioare legi, oameni, conștiință? Fugi și mărturisește-te și nu uita că mila face să se învârtă pământul, cum spunea un părinte contemporan. Mila lui Hristos e mare. Nu putem noi greși cât poate Dumnezeu ierta. Deci să cerem iertare, și să ne vindecăm sufletul de lăcomii, de mândrii, de bârfit, de drăcuit, de judecat pe alții, de poftit averea altuia și de tot ce ne poate îngreuna Sufletul, și ne poate fi stavilă în zborul nostru către cer. De aici , de pe pământ, tot vom pleca. Cu o moarte suntem toți datori. Nici nu mai contează cum murim dacă am știut să trăim frumos, frați creștini. Să ne întrebăm seară de seară, de suntem fericiți, și dacă am făcut pe cineva fericit astăzi. Și fericire fără Hristos, nu există frați ortodocși. Și pe Hristos îl găsiți aici, la sf Liturghie, cu trupul și cu sângele și în toată strălucirea Dumnezeirii Lui. Deși ceea ce vom spune la sfârșit, poate nu pricepeți acum, totuși vă îndemnăm ca pe niște prieteni, ca pe niște fii, ca pe niște frați, să împliniți îndemnul părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, și să mergeți în fiecare duminică la sf Liturghie. Iată ce spune acest om al jertfei: „Este atât de necesară și obligatorie participarea la sf Liturghie, mai mult decât ne sunt necesare aerul și lumina. Dumnezeu mai ține pământul mai mult pentru Sfânta Liturghie care se săvârșește pe el.”Amin.
Comentarii