sâmbătă, 23 ianuarie 2016

ORBUL DIN IERIHON. ÎNTRE CREDINȚĂ ȘI GLOATĂ





”Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă, dar el mai tare a strigat zicând: Fiule al lui David, miliește-mă!”
       Frați creștini ortodocși,
iată astăzi Sfânta Evanghelie ne relatează vindecarea orbului din Ierihon. Ca și săptămâna trecută, când am avut vindecarea celor 10 leproși, și minunea aceasta este relatată de sfântul apostol și evanghelist Luca, apostol care a fost și medic. De altfel el pune în evanghelia scrisă de el accentul pe multe vindecări minunate săvârșite de Hristos, zugrăvind cu acuratețe anumite aspecte ale bolii și ale vindecării. Iată cum sfântul evanghelist Luca ne spune printre rânduri că orbul era orb din naștere, căci atunci când Hristos a întrebat ce voiește să îi facă  el, orbul, a grăit: „Doamne, să îmi capăt vederea” nu să îmi recapăt vederea. Să nu credeți de asemenea că ceea ce a scris după săvârșirea minunii este întâmplător, căci spune: „și îndată și-a căpătat vederea și L-a urmat, slăvind pe Dumnezeu. El, doctorul și evanghelistul, a subliniat acest lucru: adică vindecarea era minunată nu doar pentru că a văzut orbul îndată, ci și pentru că a mers, s-a deplasat! Or, nevăzătorii, după vindecare au mari probleme de percepție a realității din jurul lor câteva săptămâni bune.
Dar să vorbim acum despre unul dintre multele învățăminte ce pot fi  trase din această Evanghelie: Vedem că orbul stătea pe marginea drumului cerșind. O, frați creștini, omenirea întreagă a ajuns ca orbul din evanghelie. Este oarbă. Nu-l poate vedea pe Iisus Hristos ca singurul și adevăratul Dumnezeu. Lumea creștină mai ales, seamănă cu orbul de pe marginea drumului, adică, prin botez a ajuns pe drum, pe drumul spre rai, dar faptele îl țin pe margine! Nu mai mergem pe calea mântuirii, stăm pe margine, nu mai mergem la Biserică,nu ne mai rugăm, nu mai ținem post, ne găsim scuze. Ne găsim scuze fie arătând cu degetul spre păcatele slujitorilor, fie motivând cu relația noastră personală cu divinitatea. Mare amăgire! Am mai spus-o, și o mai repet: una este să ai o relație cu Dumnezeu și alta este să ai relația care trebuie cu Dumnezeu.Așadar, stăm pe margine și cerșim milă de la alții. În relația interumană am observat că majoritatea dintre noi, deși ne spunen multe, noi doar vorbim unii cu alții, nu comunicăm unii cu alții.Ne plângem unii la alții, unii de alții, dar nu și unii pe alții, parcă cerșim înțelegerea, mila și timpul altora, deși noi nu ne înțelegem, nu ne mai găsim timp pentru sufletul nostru și nici milă de noi nu mai avem, darămite de celălalt.
Dar și în biserică dacă vin, și aici cerșesc. Ați fost atenți la Evanghelie? l-a întrebat pe orb: „Ce voiești să îți fac?” nu a zis ce voiești să îți dau? Aici sunt nevoit să fac o bifurcație a explicației. Aș aminti că orbul la această întrebare a răspuns: Doamne, să îmi capăt vederea. Și aici Hristos îi spune atât de natural, „capătă-ți vederea! Credința ta te-a mântuit!” Vedeți frați creștini, că orbul acesta care nu vedea lumea văzută, nu era și orb sufletește. El de aceea a înfruntat jignirile mulțimii care-I spunea să tacă, a alergat zdrelindu-și tălpile spre alaiul unde bănuia că este Hristos, pentru că el credea cu tărie că Hristos poate să-l vindece. El orbul vedea Dumnezeirea, o simțea cu ochii sufletului, iar cei cu ochii trupului deschiși, care au văzut inclusive această minune, ajung să-l răstignească. Mai e de punctat pe linia aceasta, că Mântuitorul așa face și cu noi. Parcă nu știe Dumnezeu gânduriel și nevoile noastre. Ce nu știa ce vrea orbul? Dar a vrut să arate cât de mult iubește Dumnezeu libertatea omului. Nici măcar minunea vindecării nu a săvârșit-o fără să îl întrebe ce voiește? Să îmi capăt vederea. Și atunci acest răspuns dezarmant al lui Hristos: Capătăți vederea. Adică nu a zis, ia de la mine vedere, deși El a dat-o, a zis, e în puterea credinței tale să-ți capeți vederea, Credința ta te-a mântuit, Și de aici, pe filonul acesta de aur al comunicării putem descoperi noi comori duhovnicești, dar mă opresc aici, încercând să merg pe firul altui tâlc al pildei, care e la fel de actual societății acesteia fără moral și fără prințip.  Hristos ne întreabă și pe noi, orbii lumii de astăzi, ce voim să ne facă și noi îi spunem ce voim să ne deie. Să ne dea bani, averi, serviciu bun, sortă bună , căsătorie, sănătate, ferirea de boli și suferințe. Și e bine că le cerem de la El, Dătătorul a tot binele și a toată mângâierea.Dar nu mai știm să-i cerem ce  să ne facă. Să ne facă mai blânzi, mai răbdători, mai înțelegători cu suferința celui de lângă noi, mai milostivi, să ajutăm cu cât de mic lucru, cu un sfat sau o mângâiere a unui obraz înlăcrimat, o vorbă mângâietoare către prietenul în suferință. Să ne facă Hristos mai cumpătați, mai înfrânați în bârfe și grăiri de rău, mai fără invidii și dușmănii. Dar ce este cel mai de preț, să ne căpătăm vederea!!! Vederea sufletească, aceea care la ajutat pe orb să creadă că Hristos Iisus poate să îl facă să vadă. Vederea sufletească ne ajută să îl vedem și să îl cunoaștem și recunoaștem pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Hristos iubitor a toată făptura, Hristos care ne iartă, Hristos care ne mângâie, Hristos care se jertfește în fiecare zi, care ne apără , ne păzește, Hristos car ne judecă cu milă , dacă am făcut milă, Hristos cel Drept și nepărtinitor cu păcatul.
Orbul auzise vuietul și viermuiala mulțimilor care Îl însoțeau pe Hristos. Și am să vă aduc în urechi iară cuvântul citit azi la apostol: „Vrednic de credință și de toată primirea este cuvântul că „Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu!” Cu acest Hristos s-a întâlnit orbul din Evanghelia de astăzi. Dar cum a reușit să se întâlnească? Strigând! Și strigând tare, frați creștini: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-m!” Și zice Scriptura că cei care mergeau înainte îl certau să tacă. Adesea când un suflet orbit de fumul plăcerilor vinovate, de praful averilor trecătoare, de țărâna aruncată în ochi de grijile vieții efemere, când un astfel de om orbit la ochii sufletului, totuși simte că Iisus se apropie de el, și începe să strige, prinde curaj din mila lui Hristos în inimă  și strigă pentru că vrea să îl vadă pe Hristos, să își lepede condiția de rob al întunericului,de milog, de cerșetor la porțile împătimiților și avarilor, ei, ori de câte ori unul ca acesta strigă, se găsesc mulți alții să strige la el să tacă!!! și nimeni nu îl ajută să ajungă lângă Hristos, ba îl îmbrâncesc și-l împiedică și-i spun să-și țină gura.
Suntem orbi, mai mult s-au mai puțin. Tineretul nu mai întrevede nici un viitor, cei care au muncit o viață și au clădit o țară,  muncind să își crească fiii și fiicele, acum sunt umiliți, hăituiți de sistem, de societate, ba chiar adesea de proprii copii. Ba chiar și pensile li se dau de parcă ar fi o milă a statului, nu o recunoaștere a muncii lor de zeci de ani, și a contribuției prin impozite biruri și taxe. Și așa, tinerii sunt debusolați, iar maturilor și vârstnicilorli se prăbușește sistemul de valori. Părinții care-au motivat că nu au timp să ajungă la Biserică pentru că aleargă zi și noapte după o bucată de pâine pentru copii, văd acum că dat fiind că i-au crescut fără Hristos, fără iubirea Lui, fără învățătura Lui Dumnezeiască, au crescut niște paraziți, oameni mutilați sufletește, orbi. Dar dintre acești orbi se ridică iată câte unul și strigă. Simt că Hristos este aproape, este lângă ușa inimii lor. Se găsesc atunci destui în jurul lor  să îi certe, să îi facă să tacă. Părinții care se opun venirii regulate și asumate a copiilor lor la Biserică, vecinii care râd de cel ce frecventează biserica, luându-l în bășcălie, media care aruncă noroi în obrazul lui Hristos și în slujitorii Lui căutând nodul în papur, și găsindu-l, că doar nu-I pădure fără uscături, doar că ei nu mai văd oamenii de calitate, sfinții și mărturisitorii, tineretul frumos din biserică. Toate acestea dimpreună cu lumea aceasta orbită de aparența bunelor intenții a celor din jur, seamănă cu mulțimea care vroia ca orbul să rămână orb!
Cei care voiți să mergeți pe calea Ortodoxiei adevărate și curate, a unei vieți creștine autentice, cu rugăciuni particulare și de obște, cu posturi tinute cu cumpătare bunăchibzuință, cu sădirea în suflet a faptelor milei și ale iubirii, cu desțelenirea sufletului de buruienile păcatelor prin spovedanie sinceră, vouă , tuturor vă spun că trebuie să deschideți bine ochii inimii, și să strigați. Vrei să arunci patimile la gunoi? Vrei să lași țigarea? Sigur vine unul să îți explice că nu e un viciu chiar așa de rău. Te lupți să lași un păcat? Vin imediat unii să te învețe o nouă filosofie care îți încuviințează acel păcat. Că ce ? doar nu vrei să te faci sfânt! Noi, cei care încă mai vedem corect realitatea din jurul nostru, suntem catalogați ca habotnici, extremiști, intoleranți nedeschiși spre progres și civilizație. Care progres? care civilizație? Cine mai vede progresul în societatea umană actuală? Despre ce civilizație vorbim astăzi?Constructul acesta European se clatină din toate temeliile lui, și se clatină pentru că au scos din temeliile ființei pe Hristos și legea iubirii.  Și până la urmă, așa este. Noi creștinii nu progresăm, nu evoluăm, noi devenim, Noi trebuie să ne dorim să ne desăvârșim, căci evoluția este pe orizontală, iar desăvârșirea rupe cerurile, e pe verticală. 
Să strigăm, fraților, ca și orbul din Ierihon, să strigăm în rugăciunile noastre, să strigăm în taina inimii noastre cu genunchii și inima plecață în fața lui Hristos. Dar să strigăm fără a băga în seamă urletele lor disperate care vor să ne facă să tăcem. Să strigăm tare, să îi acoperim pe cei ce răcnesc în stadioane, în localuri și discoteci, la paradele deșanțate ale așa numitelor minorităților de tot soiul, în sălile tribunalelor unde își împart averea, praful și pulberea, în saloanele ospiciilor de nebuni, unde i-au dus drogurile, alcoolul, nopțile nedormite, plăcerea vinovată și nu arareori mândria lor luciferică. Ne învață astăzi sfântul evanghelist Luca să ne păstrăm curajul să nu băgăm în seamă urletele ateilor, sectanților, vânduților ocultei, raționaliștilor științifici, a ignoranților și aroganților, și, deși lumea merge în jos, spre Ierihonul  depravărilor deșănțate, noi avem obligația moral-creștină să strigăm ca și orbul din Ierihon: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!!!!!”Amin.

vineri, 22 ianuarie 2016

CÂNTEC PENTRU TATĂL MEU







Tată-al meu cu ochii ca pădurea,
Trunchi din care eu mi-am luat ființa,
Știi că fără tine-s ca și frunza
Care-și poartă-n vânturi suferința.

Tată-al meu cu ochii precum apa
Mărilor ce rup în larg catarge,
Știi că fără tine-s ca și luntrea
Fără de cârmă-n valuri, când se sparge.

Tată-al meu cu ochii verzi-albaștrii
Ca ai Tatălui Ceresc  ce mi te-a dat,
Ca și cerul fără cei doi aștrii,
Mi-ar fi viața, de mi-ai fi plecat.

Tată-al meu cu ochii ca smaraldul,
Care-au râs când am venit pe lume,
Rupând morții negre iar pumnalul,
Mai rămâi trei veșnicii cu mine
Și-apoi ia-ne și pe noi cu tine! 


22 ianuarie 2015
Dervent
Orele 20.

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

CEI ZECE LEPROȘI



CEI ZECE LEPROȘI
„Oare, nu toți cei zece s-au curățit?Dar cei nouă unde sunt?”
Frați creștini ortodocși,
Iisus Hristos vindecă în primul an al propovăduirii zece leproși. Vindecarea acestora este chiar una dintre primele minuni pe care o face Mântuitorul. Dintre ei, spune Sfânta Scriptură că doar unul s-a întors să mulțumească lui Dumnezeu pentru vindecare, și acesta nu era de neam iudeu. Este un aspect interesant aici de semnalat: evreii, și atunci, ca și acum, considerau pe nonevrei inferiori, numindu-i „goimi” adică spurcați. Ei nu aveau părtășie cu cei de alte neamuri. Amintiți-vă că și ucenicii lui Iisus se mirau când l-au văzut pe Învățătorul lor că stă de vorbă cu femeia samarineancă, cu o nonevreică. Așadar uimitor este cum cei nouă evrei stăteau împreună cu unul de alt neam, toți cei zece fiind bolnavi de lepră. Iată dar cum suferința îi face pe oameni să treacă peste orgolii și vanități oarbe, să nu mai țină cont de diferențele de rasă, de clasă, de religie și cultură, și să sufere împreună. Suferința, dragii mei, boal și năcazul înmoaie inim omului și-l face mai bun. Și dacă nici suferința nu reușește acest lucru, atunci nimeni și nimic nu-l mai vindecă pe om de mândrie, de întunecarea rațiunii pe care o naște mândria și fiicele ei. Evreilor din Evanghelie nu le mai era scârbă să steie alăturea cu un goim, suferind împreună durerea groaznică  bolii. Lepra îi depărta de familie, de orice contact cu alți oameni, de orice așezare umană. Probabil mai veneau rudele și le mai aduceau de mâncare, lăsându-le undeva departe un pachet. EI erau obligați prin lege să strige ori-de-câte ori se apropiau oameni de locul unde zăceau:„leproși, leproși”.
Priviți oamenii de pe patul suferinței, prin spitale sau pe la casele lor. Sunt blajini, cer din privire ajutor și înțelegere pentru suferința lor, cugetă mai profund la trecutul lor, la viața lor, fac introspecții de care nu au fost capabili până atunci. Poporul acesta românesc, atât timp cât a trăit sub teroarea comunistă a fost unit, nu se crampona prea tare de religia celui de lângă el. Am trăit suferința terorii în tăcere, maghiar și sas, ortodox și catolic, medic și preot, școlit ori nu. Una dintre învățăturile pe care e obligatoriu și absolut necesar să le punctăm citind această faptă minunată a lui Hristos, vindecarea celor zece leproși, este clar și aceasta: suferința ne apropie pe noi de noi, ne apropie pe noi de oameni, ne apropie pe noi de Dumnezeu, de Biserica Lui, de apostolii Lui, de urmașii și moștenitorii apostolilor, de preoții Lui adică, ne apropie de rugăciune, de taina Spovedaniei, pe când sănătatea și bunăstarea adesea, nu doar că nu ne apropie pe noi de noi, de Dumnezeu, de semeni,  și nu doar că ne depărtează, mocirlindu-ne în balta nepăsării spirituale și lăsându-ne sufletul colcăit de viermii patimilor, dar ne face și nerecunoscători față de oameni și Dumnezeu, uitând să îi mulțumim Domnului pentru marele dar al sănătății, așa cum și cei nouă vindecați de lepră, acum sănătoși, au făcut. Suferința l-a unit de goim cu evreii, pe când sănătatea l-a despărțit de ei, doar el întorcându-se din calea lui și mulțumind Celui care l-a vindecat. Cei nouă evrei, după ce-au scăpat de lepră și s-au arătat preoților, după ce-au trecut zilele de curățire instituite de Moise, au intrat in comunitatea lor, s-au întors la familiile lor, la vechiurile lor obiceiuri și la disprețul față de cei de alt neam.
Trăim frați creștini și astăzi toți ca-ntr-o leprozerie. Noi toți suntem bolnavi de boala leprei sufletești.Nu ne mai tămăduim cu nici un leac. Dăm vina pe stres, pe „E”-uri, pe poluare, pe spiritul nostru balcanic, pe teoria conspiraționistă masonică, pe teroriști, pe musulmani, pe homosexuali, pe americani, pe ruși, uitând că de fapt toți suntem victimele unui singur fapt: alungarea lui Iisus Hristos din inimă, din familie, din cultură, din școli. Îl alungăm din viața noastră pe Cel care-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața! Ce fel de viață vrem să ducem fără de Cel care e Viața! „Eu sunt Lumina Lumii!!!!” Nimeni nu a spus despre sine astfel de cuvinte decât Hristos! Am alungat lumina și viața și nu ne mai regăsim pe noi, trăim bezna ultimei nopți. L-am alungat și spunem să steie în Biserică, și Bisericii îi spunem să tacă, să nu se mai amestece-n treburile statului, uitând că și statul, și Biserica, suntem noi! Nu suntem doar niște procente și statistici, suntem oameni, suflete vii care formăm Biserica creștină și ne-am organizat în statul român, majoritar ortodox. Acesta este un dat! că nu convine neprietenilor noștri, asta e cu totul altceva, dar nu trebuie noi, românii ortodocși care trăim în statul român să dăm voie vulpilor acestora politruce să facă abstracție de noi. De aceea spun că sursa suferințelor noastre nu este în cei și cele enumerate mai sus ci lipsa unei vieți autentic creștine, în Hristos și în Biserică! Acest lucru l-ați auzit și astăzi în epistola către Coloseni a sfântului apostol Pavel: „Drept aceea, omorâți mădularele voastre cele pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta cea rea și lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării(...).” Ați auzit? Pavel apostolul o spune: lăcomia este închinare la idoli! O, de-am putea să scriem aceste cuvinte pe toate porțile palatelor îngrășaților lumii, a ghiftuiților din societate, din stat, din Biserică! Dar mai ales să le scriem pe peretele inimii noastre, a fiecăruia, sigur lumea în care trăim ar fi mai bună. „Ce sunt suferințele??? nimic altceva decât dorințe ce întrec puterile noastre.” spunea pe la anul 1680 poetul francez Pierre Corneille, adică tot pe lăcomie, pe dornița nesăbuită de a avea, arunca vina pentru toate suferințele lumii lui.
Suferința leprei a dat putere celor zece leproși să strige împreună către Hristos cerând vindecare, câ zice Scriptura că „au ridicat glasul și au zis: Iisuse, Învățătorule, fie-ți milă de noi!” Auziți ? zice că au ridicat glasul, nu glasurile. Erau toți într-o suferință și-ntr-un glas au cerut milă, așa cum într-un singur glas cer milă și bolnavii de prin spitale: în glasul privirii care cere milă, atunci când vorbele le sunt fără de putere. Și atunci, când vezi omul suferind (și spun asta pentru că, prin conjunctura unor situații de vreo jumătate de an tot merg prin spitale cu un suferind) nu poți privindu-i pe cei ce suferă să nu-ți amintești de vorbele lui Victor Hugo:„Ochiul omului nu vede bine pe Dumnezeu decât printre lacrimi!” Suferința așadar, fie că vine din cauza păcatelor, fie dintr-o pronie divină neânțeleasă de noi, reprezintă pentru suflet ocazie unică de încununare a lui, de primenire și de curățire, de apropierea de Izvorul de netăgăduit al sufletului, de Dumnezeu-Viața, Lumina, Calea și Adevărul.Abia Hristos a dat rost suferinței, încununând scânteia divină și înălțându-o prin Cruce la Dumnezeu. Și totuși, oameni suntem, cu neputințe, și când vin suferințele ne întristăm. Și sfântul apostol Pavel spune evreilor:„Orice mustrare la ceasul ei, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercați de ea roadele păcii și ale dreptății.” Auziți? Pacea și dreptatea vin din încercarea suferinței, dobândim pace în inimă și ni se îndreaptă sufletul, începe să steie drept în fața Ziditorului, dobândește alură de erou, lepădând haina de milog, așa cum grăia cândva părintele Arsenie Papacioc, cel care paisprezece ani a pătimit oroarea temnițelor comuniste.
Cei nouă leproși din evanghelia de astăzi nu s-au întors la Hristos să-i mulțumească. Adesea și noi împrumutăm năravul acesta. Ne-am sprijinit adesea de oameni în cale vieții noastre. Am întins mâna spre părinții noștri când, mici fiind abia făceam primii pași, iar acum, când ei sunt bătrâni și abia mai fac pașii către o cană cu apă, nu le mai călcăm pragul îi lăsăm să moară în singurătatea lor, dar ne numim creștini-ortodocși. Ne-am sprijinit apoi în furtunile vieții, de umărul fraților, surorilor, pedagogilor, al vecinilor, al prietenilor, oameni care-au rupt puțin din timpul lor, din energia lor, din sufletul lor, din clipele veșniciei lor, și ne-au hrănit, ne-au adăpat setea de cunoaștere, ne-au oblojit rănile sufletului, ne-au odihnit la umbra răcoroasă a prieteniei, când arșița vicleșugurilor altora, ori chiar zăduful păcatelor noastre ne-au aruncat în deșertul deznădejdilor. Am spus oare acestor oameni măcar un „mulțumesc frumos”? Nouă, celor ce suntem aici, în țara aceasta cu tradiții creștine, cu frumuseți aparte naturale, ne-a hărăzit Dumnezeu binecuvântarea de a trăi la răscrucea marilor imperii, la răspântia intereselor marilor puteri de ieri, de astăzi și de mâine, și de a supraviețui ca nație, ca neam, deși timpul și timpurile nu ne-au fost ușoare. Mulțumim noi oare lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a ne fi născut ortodocși pe plaiul mioritic, într-un neam ce se trage dintr-o seminție,puține pe atunci, care era monoteistă în structura ființei ei? PRețuim noi cum se cuvine aceste daruri, că doar a fi recunoscător pentru ce ai primit, înseamnă mai ales a prețui darul. Și suntem mai ales datori de a mulțumi și a prețui jertfa de pe Cruce a Mântuitorului care ne-a dat adus Învierea. Această jertfă sde repetă zilnic, în fiecare biserică ortodoxă în care se săvârșește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Nu putem avea altă manifestare de recunoștință față de Hristos care se dă se pe sine nouă ca armă și balsam și scutși vindecare sufletelor și trupurilor, decât aceea de a fi prezenți două ceasuri în fața Lui, la Răstignirea Lui, la Învierea Lui, la  Cina lui de Taină, în Ortodoxia noastră străbună, și de a ne pregăti pentru a-l primi în ființa noastră cu Trupul și Sângele Lui, Sfânta Cuminecătură, lepădând patimile și lăcomia despre care-am grăit mai adineauri.
Frați creștini ortodocși care v-ați născut ortodocși. Vi s-a dat această binecuvântare, și cel mai frumos gest de recunoștință este acela de a-l duce mai departe, de a înmulții talanții, cum spune Hristos în altă pildă. Creșteți-vă copiii în spiritul curat ortodox, îndemnându-i să citească și să cunoască nu doar istoria creștinismului, ci și teoriile celelalte, pentru ca să poată deosebi în timp amarul de dulce, frumosul de chich, autenticul de impostură, nobilul de parvenit, sacrul de profan, și învățații să învețe să ia din tot ce trăiesc, partea frumoasă a lucrurilor, pentru că sigur orice lucru și ființă are frumusețea ei, oricât de hidoasă ar părea la suprafață. Învățați-i Ortodoxia de la sursă, de la preoți nu din babe, și incepeti cu lucrurlie acestea mărunte, aparent: să-și facă o cruce ănainte de masă, după masă, la culcare, să știe crezul și când cresc  de ajuns, să-l și explicați. Dar mai ales învățați copiii să spună „iartă-mă”, „Mulțumesc frumos”, „Te iubesc!”. Când aveți un mic conflict cu copii voștri, sau cu părinții voștri, când greșiți și vă ceartă, și vă e greu să recunoașteți, vă îndemn să făceți acest exercițiu: să nu apună soarele peste mâhnirea voastră și să mergi și să spui: mamă, sau tată, sau fiule, am greșit, ce să fac, iartă-mă, nu mi-am dat seama. Sunt un bleg, dar te iubesc! Am îndemnat acest exercițiu la scaunul de spovedeanie . Nu le-a fost ușor să o spună, unii după ani au ascultat acest sfat. Dar și când l-au făcut, au trăit minuni. Pacea și armonia s-a așezat în casă, și toate celelalte bucurii au venit dimpreună. Mărturisirea iubirii deschide cerul, rupe lacăte puse pe inimi însingurate, salvează suflete depărtate de la rostul lor. Fiți atenți că deși toți cei zece s-au vindecat, doar unul s-a și mântuit. Doar acela care a spus și mulțumesc. Doar aceluia i-a spus Hristos apoi „mergi în pace! Credința ta te-a mântuit” Vedeți? cu un cuvânt de recunoștință, cu un mulțumesc, a luat și pacea în inimă. Câți bolnavi nu vin și la Dervent și se vindecă. Dar apoi uită de Dumnezeu, de duhovnic, de rugăciune. Aceea nu mai au pace, nu sunt mântuiți!
Trăim astăzi într-o mare leprozerie spirituală. La marginea extremă a tuturor valorilor morale, mai ales cele creștine. Hristos s-a răstignit, a purtat crucea pe umeri pentru ca noi să fim liberi, iar noi ne pervertim până și sensul și rostul acestei jertfe. Libertatea dăruită de El am transformat-o în libertinaj. El ne-a făcut liberi de patimi, de pofte și apucături viclene, de mândrie și de ură. Astăzi se bate multă monedă pe cuvântul acesta libertate. Libertatea de exprimare s-a pervertit în libertatea de înjurare și calomniere, de minciună și manipulare, de dezinformare și îndobitocire. Libertatea este o valoare sacră a culturii creștine, însă ea devine o libertate bolnavă dacă libertatea ta îngrădește libertatea celuilalt. Și o spune răspicat sfântul apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos, toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa robit de ceva!”. Cui a folosit oare libertinajul deșanțat al unora care au considerat că au dreptul de a călca valorile celuilalt, publicând caricaturi cu ceea ce alții consideră sacru? Adică îmi pot folosi dreptul de a face o faptă fără să socotesc și urmările ei? Oare pentru libertatea aceasta s-a răstignit Hristos? Sigur nu! Haideți să redevenim oameni, frați creștini, să ne curățăm de lepra păcatelor și să facem și noi precum leproșii. Așa, bolnvavi și plini de bube, depărtați de adevăratul creștinism, cu toții, și poporul și noi preoții, netrebnici ne-am făcut, nu mai este cine să facă binele, nu mai este nici unul. Lepra ne mânâncă și-n albul ochilor și nu mai putem vedea calea de scăpare. Însă acum, când încă auzim că Iisus Hristos trece pe cale, e încă în urechile noastre cuvântul evangheliei lui, în biserica neamului, atât cât o mai fi, până nu va deranja și asta pe vre-un libertin, să strigăm dară și noi ca și leproșii: Iisuse, Învățătorule ai milă de noi! și închei cu un cuvânt al celui care s-a sfințit în focul jerfei pentru altar, cel care a ars zeci de ani liniștit și molcom precum o candelă, pe malul lacului Techirghiol, dar a străluminat ca un far spre sufletele naufragiate de furtuni, părintele Arsenie Papacioc:„Dragii mei, nu există nimic în viață, nu există nici un fel de loc, de împrejurare, de întâlnire cu un om care să nu aibă un sens anume în viața ta, în planul mântuirii. Suntem încadrați în așa fel ca noi să ne mântuim, să fim ajutați. Și un dușman dacă e lângă tine, ai ocazia să te încununezi,. să zici iartă-l Doamne. Măiestrie mare este în viață să poți să-și faci din dușman prieten, dar dacă nu poți, tot te încununezi că-l rabzi. Nu există dușmănie! Pentru că iubirea este criteriul de judecată. atât v-om fi întrebați: de ce nu ai iubit? Și nu pentru că am făcut păcate e supărat Dumnezeu pentru nepăsarea noastră e trist. Că el este cel ce a zis: În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! Amin.

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

DESPRE POCĂINȚĂ




„Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”


Frați creștini-ortodocși,
Iată-ne ajunși astăzi în duminica de după Botezul Domnului, în care sfinții părinți au marcat începutul propovăduirii lui Hristos.  Și Hristos Iisus, Domnul nostru, își începe propovăduirea cu aceleași cuvinte pe care le rostea și sfântul Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”.  Așa începe marea lucrare de mântuire a omului: cu pocăința. Fără pocăință nu putem ajunge la celelalte fapte minunate ale propovăduirii. Fără pocăință nu putem ajunge la minunile de pe marea Galileii, fără pocăință nu putem ajunge la momentul acela memorabil în care sfântul apostol Petru striga: „Doamne, mântuiește-ne că pierim!”; fără pocăință nu putem ajunge să ne vedem copiii vindecați și înviați sufletește, fără pocăință nu putem să ne bucurăm cu fecioarele înțelepte, fără pocăință nu putem să ne identificăm cu fiul risipitor, fără pocăință nu putem să ajungem pe Tabor, la Schimbarea la față, fără pocăință nu putem să ajungem la Florii, să strigăm și noi cu pruncii evreilor care încă sug la sânul mamei: Osana întru cei de sus; fără pocăință nu putem să ajungem la cruce, la Înviere, la Înălțare, la Dobândirea Duhului Sfânt, la iubirea necondiționată a lui Hristos, Dumnezeu. Fără pocăință Împărăția Cerurilor rămâne doar aproape, și nu intră în inimile noastre.  Așadar dacă atât de mare este darul pocăinței, și atâtea bunătăți ne aduce ea vieții noastre spiritual-sufletești dar și celei materiale, trupești, să ne aplecăm puțin asupra ei, ca să învățăm ce este și cum trebuie făcută.
Cred că cea mai frumoasă definiție a pocăinței și mai de înțeles de către noi, cei ce trăim vremile și vremurile acestea ale societății secularizate, am găsit-o la părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul de la mănăstirea Sf Maria- Techirghiol, care spune: „cum au ajuns sufletele în Împărăție? Puțin timp, trăit bine!” Pocăința, frați creștini se învață ascultând și însușindu-ne în viață tot ceea ce Hristos ne-a predat ca și vârtuți creștine: Credința, Nădejdea și Dragostea. Cuvântul acesta, pocăință, înseamnă renunțarea la păcat, înseamnă schimbare de bună voie și conștientă a vieții noastre, o schimbare în bine, în simplitate, în smerenie, în înfrânarea poftelor și a pornirilor păcătoase. Constă în călirea voinței noastre în a lupta cu răul din noi, cu patimile pe care singuri ni le-am îngăduit, le-am hrănit uneori, le-am adăpat cu lacrimi poate, lacrimi de ciudă, de mânie, de deznădejde, și le-am lăsat să se înmulțească în sufletele noastre precum pirul și bălăriile într-un ogor. Pocăința constă în desțelenirea sufletului și în plantarea în el a vârtuților și faptelor creștine, a milei, a iubirii de aproapele și de cel ce ne-a făcut rău, a respectului față de valorile celuilalt.  Pocăința înseamnă îndepărtarea de păcat, cu hotărârea fermă de a nu îl mai săvârși și așezarea inimii și a sufletului nostru în palmele lui Hristos. Pocăința înseamnă să ai conștient pe Dumnezeu de Tată și Biserica de mamă. Să te identifici cu valorile bisericii creștine, să te bucuri și să te hrănești cu Sfintele ei Taine, să îți însușești calitatea de fiu al bisericii și să îi privești pe cei din ea ca și pe frați ai tăi. Și frate pe frate se ajută, se sprijină pe calea către Casa cea de Sus, către Împărăția Cerurilor.
Dar cum să ne pocăim, frați ortodocși?  Pocăința începe cu recunoașterea răului din noi. Și aceasta necesită sinceritate cu noi înșine, puțin răgaz și timp dedicat sufletului nostru. Trebuie să găsim în noi răul pe care ni-l facem singuri, sau îl facem celor din jur, oamenilor, prietenilor poate, fraților, vietăților și naturii în general, și lui Dumnezeu.  După ce ni l-am recunoscut trebuie să ne pară sincer rău, și să ne certăm pe noi înșine pt acel rău, să nu ne justificăm fapta dând vina pe altcineva, pe altceva, pe sistem, pe societate, pe timpuri, pe educație. Nu! Răul ca să moară în noi, sau măcar să fie legat, trebuie să fie însușit. E al nostru și ne pare rău de el. Și mi-e rușine cu el. Și rușinea îmi aduce umilință. Și umilința lacrimi pentru răul făcut, și lacrima mă face să nu îl suport în mine, și să simt să-l scot afară. Îl dăm afară pentru că vrem să aducem în inimă Împărăția lui Dumnezeu. Și afară îl dăm cu spovedania sinceră la preot, cu mărturisirea păcatelor și cererea expresă a unui îndreptar de viață, a unui canon. Nu plecați de la spovedanie fără să cereți un mic canon. Canon , din limba greacă, înseamnă îndreptar. De aceea nu trebuie să priviți canonul de la spovedanie ca o pedeapsa dată de preot, ca să nu te mai pedepsească Dumnezeu. Nu! Canonul este un tratament medicamentos sufletesc, poate uneori amar , poate uneori dureros, sau anevoios, dar totdeauna vindecător. De aceeea sfătuim să fiți sinceri cu duhovnicul, să spuneți fără-de-legile așa cum le-ați săvârșit, fără ocolișuri, fără ascunzișuri, fără să învinuiți pe alții. Pentru că și la medic mergând, dacă nu spui suferința așa cum este, oricât de rușinos ar fi locul afectat, nici medicul nu poate hotărî diagnosticul și nici tu nu pleci cu posibilitatea tămăduirii, pentru că tratamentul acordat este pe măsura sincerității tale.  Apoi, odată curățat vasul sufletului nostru, trebuie să nu mai vrem să ne întoarcem la fărădelegi, la păcate. Sf apostol Pavel are acea vorbă frumoasă: În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge!
Frați creștini, sufletul trebuie să aibă totdeauna o lucrare. Altfel nu se poate. și dacă noi nu îi dăm de lucru o rugăciune, o faptă bună, o milostenie, citirea unui capitol din Sfânta Scriptură, citirea vieților sfinților, a patristicii creștine, atunci îi dă satana de lucru. De aceea dovada unei pocăințe curate și desăvârșite este biruința cu totul a păcatelor, având ca armă rugăciunea de acasă, din colțul nostru de rugăciune, și cea din biserică, de la Tainele Sfinte ale Ortodoxiei, scut având Harul Duhului Sfânt și balsam de vindecare a rănilor pricinuite de păcat fiindu-ne faptele milei creștine, hrănirea celui flămând, îmbrăcarea celui gol, cercetarea celor bolnavi.  Pocăința este, și trebuie să fie, o luptă continuă, susținută și neapărat biruitoare împotriva păcatului.
 Multe ar mai fi de spus despre pocăință, însă iacătă , timpul ne presează, și am dori să vorbim puțin și despre păcat. Pentru că trebuie să identificăm inamicul cu care avem de dus războiul. Păcatul este, conform sfinților părinți, nu doar răul făcut de noi, ci și lipsa binelui pe care-l puteam săvârși. De aceea lupta aceasta cu lipsa binelui din noi nu este deloc ușoară, e anevoiasă, este ca o silire a firii noastre care s-a pervertit fie atavic, fie din deprinderile rele ale noastre și incapacitatea de a face binele. Spune psalmistul: „oprește-te de la rău și fă binele. Caută pacea și o urmaeză pe ea.” Lupta aceasta este grea și amară la început dar devine dulce și ușoară peste timp, iară bucuriile sufletești pe care le adduce această luptă cu sinele, credeți-ne, sunt de mii de ori mai hrănitoare decât prefăcuta dulceață a păcatului. Păcatul de acea și pune stăpânire pe om. Pentru ca el are la început un gust dulce, apoi devine amar și când crește ne stăpânește. Păcatul trebuie privit ca un musafir nepoftit de nimeni, care vine inițial zgribulit, cu o mimică timidă la ușa sulfetului nostru. Are alura unui hăituit. Pentru că hăituit este de Hristos. Și păcatului nu-i place lumina, caută unghere ascunse, adâncituri să se poate ascunde de Hristos, Soarele Dreptății. Și, vai, frați creștini, îl credem, și îl primim în cel mai ascuns loc de pe fața Pământului. În inima omului, și nu doar în inimă, dar îi deschidem cămara cea mai ascunsă a noastră, cămara sufletului nostru. Și așa, nu după mult timp, păcatul, acest tolerat de noi înăuntrul nostru, începe să aibă pretenție de musafir de seamă.  Să îl cinstești cu ce ai tu mai bun prin casa inimii, să-i stai în picioare, să îl speli pe spate, să îl alinți și să îl dădăcești, să îi pui în față tot ce ai mai de preț, iară el să devoreze, să înfulece tot, în timp ce tu te usuci, slăbești, de gălbejești și te îmbolnăvești. Și nu se satură înfulecându-ți sănătatea sufletească, mintală, trupească, nu se satură mâncându-ți timpul, energiile, familia, poziția socială, cinstea și onoarea și numele de om. Te face fiară, și mai rău decât dobitoacele. Îți ruinează și sufletul, și trupul, și  truda unei vieți, și viața însăși, așa încât ajungi la gânduri de suicid, și dacă nu te trezești să alergi la Hristos să îl scoată El afară, te prăpădești și-ți ratezi menirea de om. Și o, frați creștini câtă viclenie este în răutatea patimii din noi. Câți nu au început cu un flirt și au terminat distrugând destine, lăsându-și soțiile sau soții cu copii pentru frumuseți trecătoare ale altor suflete măcinate de patimi. Nu le pasă că lasă în urmă o iubire sinceră rănită, copii debusolați care nu mai pricep de ce tata nu-I mai iubește, suflete și destine distruse, tragedii de nedescris, copii care vor crește mutilați sufletește, suspicioși, devenind  neîncrezători în oameni și în puterile lor proprii. Oare nu cu o țigare se începe patima fumatului? Una. E, ce rău fac? Una așa, de curiozitate. Dependența începe cu un moment de slăbiciune urmat de altul. Beția începe cu un pahar, desfrânarea cu o privire, îngâmfarea cu un gând de superioritate. Atât. Apoi, cu cât binele lipsește mai cu desăvârșire din noi, cu atât Împărăția cerului este mai departe de noi.
De aceea frați creștini, să luăm aminte la noi înșine și să avem grijă cui deschidem cămara inimii noastre. Hristos a spus în primul lui cuvânt de pe malul Iordanului: „Pocăiți-vă! S-a apropiat Împărăția Cerurilor.” Nu zice că a venit, ci s-a apropiat. Dar era așa de aproape, că doar trebuia ca fiecare să își deschidă inima și să o  primească. Haideți să deschidem fereastra inimii, și ușile larg, să ne hotărâm de azi să luptăm fiecare cu răul din noi și să făcem binele. E greu? Dar ce lucru bun se face ușor în omenire? Și în procesul acesta al schimbării noastre trebuie să învățăm iară să iertăm. Cât de greu este să zici Doamne iartă-l? Cât de greu? Până la urmă noi nu cerem să iertăm precum și noi iertăm? Să nu ne cerem cumva  osânda  cu gura noastră.  Haideți să începem așa, cu exercițiul iertării, și încheiem în acest duh, cu un scurt dar grăitor cuvânt notat pe 6 iulie 2010 în chilia de la Techirghiol a părintelui Arsenie Papacioc: „ Am 96 de ani și vă spun cu plăcere că încă nu-mi cunosc calitățile de om, în deplinătatea lor. Fiecare ins are o taină proprie. Toți avem așadar nevoie de iertare și de a ierta. Numa la moarte vezi ce ușor era să te mântuiești. Atât ne costa, să zicem: „Iartă-l Doamne!!! De ce să pierd Raiul pentru un ticălos? De aceea, privind moartea ca o reailitate, nu ca o sperietoare, trebuie să exersăm iertarea, smerindu-ne. Și să nu uităm că smerenia ne înalță la Hristos, însă doar iubirea ne așează în brațele Lui. Să ajugem să și iubim pe cei ce ne-au greșit!” Amin.




sâmbătă, 2 ianuarie 2016

DESPRE AGHIASMA MARE. ÎNDEMN DE ÎNCEPUT DE AN 2016



„Iată eu trimit Îngerul Meu înaintea feții Tale care va pregăti calea ta”


Frați creștini ortodocși,
Iată-ne intrați deja în praznicul Botezului Domnului Și Mântuitorului Nostru Iisus Hristos. Evanghelia de astăzi ne vorbește despre botezul lui Ioan, și despre proorocirile vechiului testament despre acest eveniment. Nu vom insista asupra lor, dorind, pentru lungimea sfintei slujbe de astăzi, să scurtez, pe cât posibil, cuvântul. Însă consider că este necesar să amintim cine este Sfântul Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan botezătorul este singurul Fiu al preotului Zaharia si a sfintei Elisabeta, sotia acestuia, și totodată verișoară a Maicii Domnului. Mama Proococului rămâne însărcinată la  bătrâneți, deși toată viața a avut pântecele sterp, după o vedenie a sotului ei, proorocul Zaharia, avută în Sfânta-Sfintelor, altarul templului lui Solomon.  El este rodul lacrimilor, a rugăciunilor, a răbdării, a nădejdii, a dragostei sfinte și curate de Dumnezeu și de semeni, a smereniei și nu în ultimul rând al credinței părinților lui sfinți.  Se naște proorocul Ioan. Se naște și fuge împreună cu mama lui de furia lui Irod care omora pruncii din hotarele Bethleemului. Pe preotul Zaharia îl omoară soldații pentru că nu spune unde a ascuns copilul. Toți știau minunile de la nașterea lui Ioan Proorocul, și credeau că el este Mesia, și au vrut în mod expres să îl ucidă, crezând ei că Mesia va fi un rege pământean care va face din poporul evreu stăpân al omenirii.  Așadar tatăl sfântului este ucis chiar în templu, în timp ce slujea. Mama acestuia fugise în munți cu pruncul. Nu știm sfârșitul mamei Proorocului. Știm doar că proorocul trăiește în pustia Iordanului, mâncând doar lăcuste, și miere sălbatică, toată viața lui, nebând băutură amețitoare, purtând o haină din păr de cămilă, aspră și înțepătoare, și având totdeauna mijlocul încins cu un brâu de piele. Așa ni-l prezintă sf. Apostol și evanghelist Marcu. Și ni-l prezintă botezând la Iordan. Căci veneau la el iudeii și intrau în râul Iordan, își mărturiseau păcatele după care sfântul îi afunda cu tot cu cap în râul Iordan. Nimeni nu mai făcuse așa ceva. Era o practică neobișnuită pentru evrei. Ei, pentru ispășirea păcatelor aduceau jertfă un ied, de unde și vorba păstrată până astăzi de țap ispășitor. Preotul legii vechi punea mâinile pe capul țapului și după o rugăciune de implorare a milei și a iertării Divine, sacrifica iedul. Doar Ioan boteza cu botezul pe care evangheliștii l-au numit botezul pocăinței! Vedeți? era primul care îl angaja și pe om să conlucreze cu Dumnezeu la curățirea și iertarea păcatelor. Le cerea lacrimi, căința pentru relele săvârșite, hotărârea de a nu le mai repeta, și numai după aceea îi boteza. La acest om vine Hristos. În fața acestui sfânt Hristos vine să se boteze. Iară Proorocul Ioan se cutremură știind că Iisus este Mesia cel așteptat.
Dar, frați creștini, de ce oare Hristos vorbește despre Ioan Botezătorul și spune că: „Adevărat vă spun vouă că nu e nimeni dintre cei născuți din femeie care să fie mai mare decât Ioan Botezătorul! Priviți atent la el și minunați-vă. Proorocul Maleahi îl numește „îngerul Domnului”. Dar fraților, sfântul acesta în timpul vieții lui nu a făcut nici o minune! Și apoi de ce e numit prooroc, pentru că singura lui proorocie a fost: pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor. Este totuși numit cel mai mare dintre cei născuți din femeie. Pentru curăția lui sufletească, pentru bărbăția lui în propovăduirea adevărului și în mustrarea fărădelegilor. Nu s-a sfiit să certe pe Irod și l-a mustrat pentru precurvia lui cu soția fratelui său, mustrare pentru care a și suferit temniță și apoi moarte. Nu s-a sfiit să îi certe pe conducătorii și învățătorii legii vechi, numindu-I pui de năpârci. Luați dară aminte voi, cei care căutați clarvăzători și minuni la comandă, că Cel mai mare om născut din femeie nu a săvârșit nici o minune. Doar a propovăduit pocăința.
Hristos Iisus vine la Iordan, și se botează de către Ioan. Și zice sfânta Scriptură că „îndată a ieșit din apă. Adică nu a mărturisit păcate pentru că nu avea. Venise la Iordan ca să sfințească apele, să alunge din ele zeitățile grecilor și ale romanilor, și să Deie apei putere de curățire, prin botezul cu apă și cu Duh Sfânt. Botezul Domnului a fost el însuși preînchipuire a botezului creștin de astăzi, așa cum botezul pocăinței, al lui Ioan este preînchipuire și a tainei sfântului botez și al tainei sfintei spovedanii de astăzi, taină care este în fapt ca o scăldătoare perpetuă a sufletului odată botezat, dar cuprins de neputințe,prin sfânta spovedeanie ne primenim haina sufletului primită la botez, curățindu-o astfel de păcatele săvârșite de noi, cu voie ori fără de voie, cu știință ori cu neștiință, cu fapta, cu gândul ori cu cuvântul, împotriva noastră, împotriva oamenilor și naturii întregi, împotriva Dumnezeirii, noaptea sau ziua, în văzul altora ori în ascuns.
Frați creștini, săptămâna aceasta, în ajunul Bobotezei și în ziua Botezului Domnului, în toate bisericile ortodoxe se săvârșește slujba de sfințire mare a apei, sau a Aghiasmei Mari , așa cum este ea numită în popor.  Ce este în fapt aghiasma mare și la ce ne este nouă de trebuință? Aghiasma mare este una dintre cele trei mari minuni care definesc Ortodoxia ca și singura credință mântuitoare: Sfânta Lumină de la Ierusalim, care doar la ortodocși se coboară, și ortodocșii o dau catolicilor, copților și altor câtorva religii creștine, neputrezirea trupurilor unor sfinți, sfintele moaște zis, și nestricarea Aghiasmei mari, adică înzestrarea apei acesteia cu puteri tămăduitoare și izgonitoare de neputințe trupești și sufletești, după niște rugăciuni speciale pe care vă îndemnăm să le ascultați cu atenție când se vor citi la vremea lor.
După rugăciunile preoților, apa își îmbogățește firea cu harul izbăvirii, cu binecuvântarea Iordanului, devine nestricăcioasă, și are, cum zicem și în rugăciune: dar de sfințenie, dezlegare de păcate,vindecare de boli, dracilor pieire, îndepărtarea puterilor celor potrivnice, și plină de putere îngerească. Iar cei ce o vor lua spre gustare sau stropire le va fi lor spre curățirea sufletelor și a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfințirea caselor și spre tot folosul și toată binecuvântarea. Vă îndemnăm să luați acasă atât cât să vă rămână tot anul, să o păstrați la loc de cinste, bătrânii de obicei o țineau aninată de icoană. E de datoria noastră a preoților să vă amintim că Aghiasma Mare se bea , pe nemâncate, înainte de anaforă, începând din ajunul Bobotezei până pe 14 ianuarie inclusiv, când se sfârșește praznicul Botezului Domnului. De asemenea, cu binecuvântarea duhovnicului se poate lua aghiasmă mare, după spovedanie, se pot stropii casele sau persoanele la vreme de mare ispită(și acest lucru vă sfătuim să-l săvârșiți, în măsura posibilității tot după sfătuirea cu preotul la care vă spovediți).
Trebuie să vă facem atenți, să nu introduceți în sticluța cu aghiasmă fire de busuioc. Semințele pot germina și veți strica aghiasma. De asemenea trebuie avut grijă, dacă vă rămâne Aghiasma mare de pe un an pe altul, este bine, dacă nu beți sau nu stropiți casa, să o vărsați într-un loc curat, unde nu trec animale, la flori, sau la rădăcina unui copac, ori, dacă vă e la îndemână, și cel mai bine, să o vărsați pe o apă curgătoare. Vă facem atenți deasemenea că în babe(cum se spune în popor) se spune că nu ai voie să faci lături, sau să te speli șapte zile de la Bobotează. Frați creștini, Ortodoxia noastră nu are rânduieli împotriva curățeniei trupești. Afară de cazurile sărbătorilor mari, când este indicat să ne ocupăm mai mult de suflet decât de trup, nu avem opreliști în primenirea trupului.
Scurtez cuvântul îndemnându-vă să nu minimalizați importanța acestor daruri ale Ortodoxiei noastre frumoase, și să nu vă lipsească anafora, aghiasma mare și aghiasma mică din case, tămâiați puțin casa înainte de rugăciune. Mișcările acestea bine înțeles că nu sunt absolute necesare, dar vă ajută să intrați în atmosfera de rugăciune. Să vă obișnuiți copii de mici cu sfințeniile acestea, cu închinatul și rugăciunea la masă, seara si dimineața, în culcare și-n trezire, hrăniții sufletește și trupește cu anafora, cu aghiasma, obișnuitii cu spovedania și Sfânta Împărtășanie, pentru că așa îi creșteți sănătoși și trupește și sufletește. Altfel veți avea niște copii veșnic revoltați, nemultumitori și plini de spaime și de frici, suferind de o  schizofrenie sufletească, incapabili de a discerne între bine și rău, și ce-I mai grav, fără a avea în viață ancora credinței, pavăza nădejdii și flacăra iubirii de frumos în inimă.
Frați creștini ortodocși, am început calendaristic de câteva zile un nou an. Este moment prielnic să punem începuturi bune în viața noastră duhovnicească, în relația cu semenii și cu Dumnezeu. Să nun e fie și nouă ca acelora care de fiecare dată de la început de an pun începuturi noi la obiceiuri vechi. Trăim într-o societate tot mai frământată de crize morale. Anormalul e numit normal, și mai ales, am observat aceasta de mult, dar acum parcă s-a acutizat, există o dorință de a învrăjbi pe unii cu alții. Pensionarii cu angajații, pensionarii din armată cu cei din învățământ, profesorii cu tinerii și invers, parlamentul cu guvernul, musulmanii cu creștinii, refugiații cu băștinașii, catedrala cu spitalele și școlile, și lista poate continua. Nu cădeți în cursele acestea. Dacă sunteți angrenați într-o discuție contra principiilor voastre de viață, indiferent care sunt acelea, argumentați și susțineți ideile, dar fără vrajbă, fără ură de clasă.  Noi românii nu suntem așa. Noi nu suntem ceea ce vor ei să devenim, ură; noi suntem un neam printer neamuri care am dat lumii, ca și alte neamuri, genii iubitoare de frumos. Și acum mă adresez creștinilor ortodocși practicanți, nu cei de Dumnică. Haideți ca de astăzi să propovăduim mai mult cu fapta, și doar măsurat cu cuvântul. Unii dintre noi se bat cu pumnul în piept că ei apără Ortodoxia. Serios? Înseamnă că nu îi cunoaștem valoarea și puterea dacă pretindem aceasta. Semănăm cu Isis, care îl apără pe Allah cu bomba-n brâu. Ortodoxia ne apără pe noi, și dacă o fi să fie iară prigonită, de dapa aceasta nu de păgâni, nu de turci, nu de catolici, și nici de bolșevici și comuniști sau neocomuniști, ci din interior, de cei care-au supt la sânul Ei, a Bisericii,și acum își vând dreptul de întâi născuți, pentru un blid de linte, pentru niște interese meschine se fac vânzători de mamă, de patrie de credință.
 Apoi să nu uităm că Biserica Ortodoxă Română în prigoane a dat sfinți, s-a curățat de uscătura morală, dar mai ales duhovnicească. Vrei să-ți aperi credința? Nu pe internet și-n târguri sau în piețe se face aceasta. Ci în genunchi, la rugăciune, spre miez de noapte! Haideți să ne hotărâm, să ne angajăm în rugăciune pentru fiecare om de pe pământ, să ajungă și el la cunoștința Adevărului, care-n peșteră s-a născut și în iesle s-a culcat, și care în Iordan de la Ioan s-a botezat. Toate faptele credinței noastre frumoase, ortodoxe să nu ne lipsească, dar cea mai mare faptă și cea mai la îndemână acum, în acest secol, este rugăciunea particulară și cea de obște, aici în Biserica lui cea Sfântă.
 Închei cuvântul, rugându-mă să vă deie Dumnezeu bucuria mântuirii și duh stăpânitor, și, pentru că tot am vorbit despre botezul pocăinței,închei cu un îndemn la pocăință al fericitului întru adormire părintelui nostru Arsenie Papacioc:„Nu amânați pocăința până în ultimul moment, că, cine știe, îl apucăm sau nu! Sunt câțiva care au trăit rău și au murit bine. Aceștia sunt foarte puțini. Dar sunt atâția care-au trăit rău și-au murit rău.” Amin.