CEI ZECE LEPROȘI



CEI ZECE LEPROȘI
„Oare, nu toți cei zece s-au curățit?Dar cei nouă unde sunt?”
Frați creștini ortodocși,
Iisus Hristos vindecă în primul an al propovăduirii zece leproși. Vindecarea acestora este chiar una dintre primele minuni pe care o face Mântuitorul. Dintre ei, spune Sfânta Scriptură că doar unul s-a întors să mulțumească lui Dumnezeu pentru vindecare, și acesta nu era de neam iudeu. Este un aspect interesant aici de semnalat: evreii, și atunci, ca și acum, considerau pe nonevrei inferiori, numindu-i „goimi” adică spurcați. Ei nu aveau părtășie cu cei de alte neamuri. Amintiți-vă că și ucenicii lui Iisus se mirau când l-au văzut pe Învățătorul lor că stă de vorbă cu femeia samarineancă, cu o nonevreică. Așadar uimitor este cum cei nouă evrei stăteau împreună cu unul de alt neam, toți cei zece fiind bolnavi de lepră. Iată dar cum suferința îi face pe oameni să treacă peste orgolii și vanități oarbe, să nu mai țină cont de diferențele de rasă, de clasă, de religie și cultură, și să sufere împreună. Suferința, dragii mei, boal și năcazul înmoaie inim omului și-l face mai bun. Și dacă nici suferința nu reușește acest lucru, atunci nimeni și nimic nu-l mai vindecă pe om de mândrie, de întunecarea rațiunii pe care o naște mândria și fiicele ei. Evreilor din Evanghelie nu le mai era scârbă să steie alăturea cu un goim, suferind împreună durerea groaznică  bolii. Lepra îi depărta de familie, de orice contact cu alți oameni, de orice așezare umană. Probabil mai veneau rudele și le mai aduceau de mâncare, lăsându-le undeva departe un pachet. EI erau obligați prin lege să strige ori-de-câte ori se apropiau oameni de locul unde zăceau:„leproși, leproși”.
Priviți oamenii de pe patul suferinței, prin spitale sau pe la casele lor. Sunt blajini, cer din privire ajutor și înțelegere pentru suferința lor, cugetă mai profund la trecutul lor, la viața lor, fac introspecții de care nu au fost capabili până atunci. Poporul acesta românesc, atât timp cât a trăit sub teroarea comunistă a fost unit, nu se crampona prea tare de religia celui de lângă el. Am trăit suferința terorii în tăcere, maghiar și sas, ortodox și catolic, medic și preot, școlit ori nu. Una dintre învățăturile pe care e obligatoriu și absolut necesar să le punctăm citind această faptă minunată a lui Hristos, vindecarea celor zece leproși, este clar și aceasta: suferința ne apropie pe noi de noi, ne apropie pe noi de oameni, ne apropie pe noi de Dumnezeu, de Biserica Lui, de apostolii Lui, de urmașii și moștenitorii apostolilor, de preoții Lui adică, ne apropie de rugăciune, de taina Spovedaniei, pe când sănătatea și bunăstarea adesea, nu doar că nu ne apropie pe noi de noi, de Dumnezeu, de semeni,  și nu doar că ne depărtează, mocirlindu-ne în balta nepăsării spirituale și lăsându-ne sufletul colcăit de viermii patimilor, dar ne face și nerecunoscători față de oameni și Dumnezeu, uitând să îi mulțumim Domnului pentru marele dar al sănătății, așa cum și cei nouă vindecați de lepră, acum sănătoși, au făcut. Suferința l-a unit de goim cu evreii, pe când sănătatea l-a despărțit de ei, doar el întorcându-se din calea lui și mulțumind Celui care l-a vindecat. Cei nouă evrei, după ce-au scăpat de lepră și s-au arătat preoților, după ce-au trecut zilele de curățire instituite de Moise, au intrat in comunitatea lor, s-au întors la familiile lor, la vechiurile lor obiceiuri și la disprețul față de cei de alt neam.
Trăim frați creștini și astăzi toți ca-ntr-o leprozerie. Noi toți suntem bolnavi de boala leprei sufletești.Nu ne mai tămăduim cu nici un leac. Dăm vina pe stres, pe „E”-uri, pe poluare, pe spiritul nostru balcanic, pe teoria conspiraționistă masonică, pe teroriști, pe musulmani, pe homosexuali, pe americani, pe ruși, uitând că de fapt toți suntem victimele unui singur fapt: alungarea lui Iisus Hristos din inimă, din familie, din cultură, din școli. Îl alungăm din viața noastră pe Cel care-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața! Ce fel de viață vrem să ducem fără de Cel care e Viața! „Eu sunt Lumina Lumii!!!!” Nimeni nu a spus despre sine astfel de cuvinte decât Hristos! Am alungat lumina și viața și nu ne mai regăsim pe noi, trăim bezna ultimei nopți. L-am alungat și spunem să steie în Biserică, și Bisericii îi spunem să tacă, să nu se mai amestece-n treburile statului, uitând că și statul, și Biserica, suntem noi! Nu suntem doar niște procente și statistici, suntem oameni, suflete vii care formăm Biserica creștină și ne-am organizat în statul român, majoritar ortodox. Acesta este un dat! că nu convine neprietenilor noștri, asta e cu totul altceva, dar nu trebuie noi, românii ortodocși care trăim în statul român să dăm voie vulpilor acestora politruce să facă abstracție de noi. De aceea spun că sursa suferințelor noastre nu este în cei și cele enumerate mai sus ci lipsa unei vieți autentic creștine, în Hristos și în Biserică! Acest lucru l-ați auzit și astăzi în epistola către Coloseni a sfântului apostol Pavel: „Drept aceea, omorâți mădularele voastre cele pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta cea rea și lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării(...).” Ați auzit? Pavel apostolul o spune: lăcomia este închinare la idoli! O, de-am putea să scriem aceste cuvinte pe toate porțile palatelor îngrășaților lumii, a ghiftuiților din societate, din stat, din Biserică! Dar mai ales să le scriem pe peretele inimii noastre, a fiecăruia, sigur lumea în care trăim ar fi mai bună. „Ce sunt suferințele??? nimic altceva decât dorințe ce întrec puterile noastre.” spunea pe la anul 1680 poetul francez Pierre Corneille, adică tot pe lăcomie, pe dornița nesăbuită de a avea, arunca vina pentru toate suferințele lumii lui.
Suferința leprei a dat putere celor zece leproși să strige împreună către Hristos cerând vindecare, câ zice Scriptura că „au ridicat glasul și au zis: Iisuse, Învățătorule, fie-ți milă de noi!” Auziți ? zice că au ridicat glasul, nu glasurile. Erau toți într-o suferință și-ntr-un glas au cerut milă, așa cum într-un singur glas cer milă și bolnavii de prin spitale: în glasul privirii care cere milă, atunci când vorbele le sunt fără de putere. Și atunci, când vezi omul suferind (și spun asta pentru că, prin conjunctura unor situații de vreo jumătate de an tot merg prin spitale cu un suferind) nu poți privindu-i pe cei ce suferă să nu-ți amintești de vorbele lui Victor Hugo:„Ochiul omului nu vede bine pe Dumnezeu decât printre lacrimi!” Suferința așadar, fie că vine din cauza păcatelor, fie dintr-o pronie divină neânțeleasă de noi, reprezintă pentru suflet ocazie unică de încununare a lui, de primenire și de curățire, de apropierea de Izvorul de netăgăduit al sufletului, de Dumnezeu-Viața, Lumina, Calea și Adevărul.Abia Hristos a dat rost suferinței, încununând scânteia divină și înălțându-o prin Cruce la Dumnezeu. Și totuși, oameni suntem, cu neputințe, și când vin suferințele ne întristăm. Și sfântul apostol Pavel spune evreilor:„Orice mustrare la ceasul ei, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercați de ea roadele păcii și ale dreptății.” Auziți? Pacea și dreptatea vin din încercarea suferinței, dobândim pace în inimă și ni se îndreaptă sufletul, începe să steie drept în fața Ziditorului, dobândește alură de erou, lepădând haina de milog, așa cum grăia cândva părintele Arsenie Papacioc, cel care paisprezece ani a pătimit oroarea temnițelor comuniste.
Cei nouă leproși din evanghelia de astăzi nu s-au întors la Hristos să-i mulțumească. Adesea și noi împrumutăm năravul acesta. Ne-am sprijinit adesea de oameni în cale vieții noastre. Am întins mâna spre părinții noștri când, mici fiind abia făceam primii pași, iar acum, când ei sunt bătrâni și abia mai fac pașii către o cană cu apă, nu le mai călcăm pragul îi lăsăm să moară în singurătatea lor, dar ne numim creștini-ortodocși. Ne-am sprijinit apoi în furtunile vieții, de umărul fraților, surorilor, pedagogilor, al vecinilor, al prietenilor, oameni care-au rupt puțin din timpul lor, din energia lor, din sufletul lor, din clipele veșniciei lor, și ne-au hrănit, ne-au adăpat setea de cunoaștere, ne-au oblojit rănile sufletului, ne-au odihnit la umbra răcoroasă a prieteniei, când arșița vicleșugurilor altora, ori chiar zăduful păcatelor noastre ne-au aruncat în deșertul deznădejdilor. Am spus oare acestor oameni măcar un „mulțumesc frumos”? Nouă, celor ce suntem aici, în țara aceasta cu tradiții creștine, cu frumuseți aparte naturale, ne-a hărăzit Dumnezeu binecuvântarea de a trăi la răscrucea marilor imperii, la răspântia intereselor marilor puteri de ieri, de astăzi și de mâine, și de a supraviețui ca nație, ca neam, deși timpul și timpurile nu ne-au fost ușoare. Mulțumim noi oare lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a ne fi născut ortodocși pe plaiul mioritic, într-un neam ce se trage dintr-o seminție,puține pe atunci, care era monoteistă în structura ființei ei? PRețuim noi cum se cuvine aceste daruri, că doar a fi recunoscător pentru ce ai primit, înseamnă mai ales a prețui darul. Și suntem mai ales datori de a mulțumi și a prețui jertfa de pe Cruce a Mântuitorului care ne-a dat adus Învierea. Această jertfă sde repetă zilnic, în fiecare biserică ortodoxă în care se săvârșește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Nu putem avea altă manifestare de recunoștință față de Hristos care se dă se pe sine nouă ca armă și balsam și scutși vindecare sufletelor și trupurilor, decât aceea de a fi prezenți două ceasuri în fața Lui, la Răstignirea Lui, la Învierea Lui, la  Cina lui de Taină, în Ortodoxia noastră străbună, și de a ne pregăti pentru a-l primi în ființa noastră cu Trupul și Sângele Lui, Sfânta Cuminecătură, lepădând patimile și lăcomia despre care-am grăit mai adineauri.
Frați creștini ortodocși care v-ați născut ortodocși. Vi s-a dat această binecuvântare, și cel mai frumos gest de recunoștință este acela de a-l duce mai departe, de a înmulții talanții, cum spune Hristos în altă pildă. Creșteți-vă copiii în spiritul curat ortodox, îndemnându-i să citească și să cunoască nu doar istoria creștinismului, ci și teoriile celelalte, pentru ca să poată deosebi în timp amarul de dulce, frumosul de chich, autenticul de impostură, nobilul de parvenit, sacrul de profan, și învățații să învețe să ia din tot ce trăiesc, partea frumoasă a lucrurilor, pentru că sigur orice lucru și ființă are frumusețea ei, oricât de hidoasă ar părea la suprafață. Învățați-i Ortodoxia de la sursă, de la preoți nu din babe, și incepeti cu lucrurlie acestea mărunte, aparent: să-și facă o cruce ănainte de masă, după masă, la culcare, să știe crezul și când cresc  de ajuns, să-l și explicați. Dar mai ales învățați copiii să spună „iartă-mă”, „Mulțumesc frumos”, „Te iubesc!”. Când aveți un mic conflict cu copii voștri, sau cu părinții voștri, când greșiți și vă ceartă, și vă e greu să recunoașteți, vă îndemn să făceți acest exercițiu: să nu apună soarele peste mâhnirea voastră și să mergi și să spui: mamă, sau tată, sau fiule, am greșit, ce să fac, iartă-mă, nu mi-am dat seama. Sunt un bleg, dar te iubesc! Am îndemnat acest exercițiu la scaunul de spovedeanie . Nu le-a fost ușor să o spună, unii după ani au ascultat acest sfat. Dar și când l-au făcut, au trăit minuni. Pacea și armonia s-a așezat în casă, și toate celelalte bucurii au venit dimpreună. Mărturisirea iubirii deschide cerul, rupe lacăte puse pe inimi însingurate, salvează suflete depărtate de la rostul lor. Fiți atenți că deși toți cei zece s-au vindecat, doar unul s-a și mântuit. Doar acela care a spus și mulțumesc. Doar aceluia i-a spus Hristos apoi „mergi în pace! Credința ta te-a mântuit” Vedeți? cu un cuvânt de recunoștință, cu un mulțumesc, a luat și pacea în inimă. Câți bolnavi nu vin și la Dervent și se vindecă. Dar apoi uită de Dumnezeu, de duhovnic, de rugăciune. Aceea nu mai au pace, nu sunt mântuiți!
Trăim astăzi într-o mare leprozerie spirituală. La marginea extremă a tuturor valorilor morale, mai ales cele creștine. Hristos s-a răstignit, a purtat crucea pe umeri pentru ca noi să fim liberi, iar noi ne pervertim până și sensul și rostul acestei jertfe. Libertatea dăruită de El am transformat-o în libertinaj. El ne-a făcut liberi de patimi, de pofte și apucături viclene, de mândrie și de ură. Astăzi se bate multă monedă pe cuvântul acesta libertate. Libertatea de exprimare s-a pervertit în libertatea de înjurare și calomniere, de minciună și manipulare, de dezinformare și îndobitocire. Libertatea este o valoare sacră a culturii creștine, însă ea devine o libertate bolnavă dacă libertatea ta îngrădește libertatea celuilalt. Și o spune răspicat sfântul apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos, toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa robit de ceva!”. Cui a folosit oare libertinajul deșanțat al unora care au considerat că au dreptul de a călca valorile celuilalt, publicând caricaturi cu ceea ce alții consideră sacru? Adică îmi pot folosi dreptul de a face o faptă fără să socotesc și urmările ei? Oare pentru libertatea aceasta s-a răstignit Hristos? Sigur nu! Haideți să redevenim oameni, frați creștini, să ne curățăm de lepra păcatelor și să facem și noi precum leproșii. Așa, bolnvavi și plini de bube, depărtați de adevăratul creștinism, cu toții, și poporul și noi preoții, netrebnici ne-am făcut, nu mai este cine să facă binele, nu mai este nici unul. Lepra ne mânâncă și-n albul ochilor și nu mai putem vedea calea de scăpare. Însă acum, când încă auzim că Iisus Hristos trece pe cale, e încă în urechile noastre cuvântul evangheliei lui, în biserica neamului, atât cât o mai fi, până nu va deranja și asta pe vre-un libertin, să strigăm dară și noi ca și leproșii: Iisuse, Învățătorule ai milă de noi! și închei cu un cuvânt al celui care s-a sfințit în focul jerfei pentru altar, cel care a ars zeci de ani liniștit și molcom precum o candelă, pe malul lacului Techirghiol, dar a străluminat ca un far spre sufletele naufragiate de furtuni, părintele Arsenie Papacioc:„Dragii mei, nu există nimic în viață, nu există nici un fel de loc, de împrejurare, de întâlnire cu un om care să nu aibă un sens anume în viața ta, în planul mântuirii. Suntem încadrați în așa fel ca noi să ne mântuim, să fim ajutați. Și un dușman dacă e lângă tine, ai ocazia să te încununezi,. să zici iartă-l Doamne. Măiestrie mare este în viață să poți să-și faci din dușman prieten, dar dacă nu poți, tot te încununezi că-l rabzi. Nu există dușmănie! Pentru că iubirea este criteriul de judecată. atât v-om fi întrebați: de ce nu ai iubit? Și nu pentru că am făcut păcate e supărat Dumnezeu pentru nepăsarea noastră e trist. Că el este cel ce a zis: În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! Amin.

Comentarii

Postări populare