DESPRE POCĂINȚĂ

„Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”

Frați creștini-ortodocși,

Iată-ne ajunși astăzi în duminica de după Botezul Domnului, în care sfinții părinți au marcat începutul propovăduirii lui Hristos.  Și Hristos Iisus, Domnul nostru, își începe propovăduirea cu aceleași cuvinte pe care le rostea și sfântul Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”.  Așa începe marea lucrare de mântuire a omului: cu pocăința. Fără pocăință nu putem ajunge la celelalte fapte minunate ale propovăduirii. Fără pocăință nu putem ajunge la minunile de pe marea Galileii, fără pocăință nu putem ajunge la momentul acela memorabil în care sfântul apostol Petru striga: „Doamne, mântuiește-ne că pierim!”; fără pocăință nu putem ajunge să ne vedem copiii vindecați și înviați sufletește, fără pocăință nu putem să ne bucurăm cu fecioarele înțelepte, fără pocăință nu putem să ne identificăm cu fiul risipitor, fără pocăință nu putem să ajungem pe Tabor, la Schimbarea la față, fără pocăință nu putem să ajungem la Florii, să strigăm și noi cu pruncii evreilor care încă sug la sânul mamei: Osana întru cei de sus; fără pocăință nu putem să ajungem la cruce, la Înviere, la Înălțare, la Dobândirea Duhului Sfânt, la iubirea necondiționată a lui Hristos, Dumnezeu. Fără pocăință Împărăția Cerurilor rămâne doar aproape, și nu intră în inimile noastre.  Așadar dacă atât de mare este darul pocăinței, și atâtea bunătăți ne aduce ea vieții noastre spiritual-sufletești dar și celei materiale, trupești, să ne aplecăm puțin asupra ei, ca să învățăm ce este și cum trebuie făcută.

Cred că cea mai frumoasă definiție a pocăinței și mai de înțeles de către noi, cei ce trăim vremile și vremurile acestea ale societății secularizate, am găsit-o la părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul de la mănăstirea Sf Maria- Techirghiol, care spune: „cum au ajuns sufletele în Împărăție? Puțin timp, trăit bine!” Pocăința, frați creștini se învață ascultând și însușindu-ne în viață tot ceea ce Hristos ne-a predat ca și vârtuți creștine: Credința, Nădejdea și Dragostea. Cuvântul acesta, pocăință, înseamnă renunțarea la păcat, înseamnă schimbare de bună voie și conștientă a vieții noastre, o schimbare în bine, în simplitate, în smerenie, în înfrânarea poftelor și a pornirilor păcătoase. Constă în călirea voinței noastre în a lupta cu răul din noi, cu patimile pe care singuri ni le-am îngăduit, le-am hrănit uneori, le-am adăpat cu lacrimi poate, lacrimi de ciudă, de mânie, de deznădejde, și le-am lăsat să se înmulțească în sufletele noastre precum pirul și bălăriile într-un ogor. Pocăința constă în desțelenirea sufletului și în plantarea în el a vârtuților și faptelor creștine, a milei, a iubirii de aproapele și de cel ce ne-a făcut rău, a respectului față de valorile celuilalt.  Pocăința înseamnă îndepărtarea de păcat, cu hotărârea fermă de a nu îl mai săvârși și așezarea inimii și a sufletului nostru în palmele lui Hristos. Pocăința înseamnă să ai conștient pe Dumnezeu de Tată și Biserica de mamă. Să te identifici cu valorile bisericii creștine, să te bucuri și să te hrănești cu Sfintele ei Taine, să îți însușești calitatea de fiu al bisericii și să îi privești pe cei din ea ca și pe frați ai tăi. Și frate pe frate se ajută, se sprijină pe calea către Casa cea de Sus, către Împărăția Cerurilor.

Dar cum să ne pocăim, frați ortodocși?  Pocăința începe cu recunoașterea răului din noi. Și aceasta necesită sinceritate cu noi înșine, puțin răgaz și timp dedicat sufletului nostru. Trebuie să găsim în noi răul pe care ni-l facem singuri, sau îl facem celor din jur, oamenilor, prietenilor poate, fraților, vietăților și naturii în general, și lui Dumnezeu.  După ce ni l-am recunoscut trebuie să ne pară sincer rău, și să ne certăm pe noi înșine pt acel rău, să nu ne justificăm fapta dând vina pe altcineva, pe altceva, pe sistem, pe societate, pe timpuri, pe educație. Nu! Răul ca să moară în noi, sau măcar să fie legat, trebuie să fie însușit. E al nostru și ne pare rău de el. Și mi-e rușine cu el. Și rușinea îmi aduce umilință. Și umilința lacrimi pentru răul făcut, și lacrima mă face să nu îl suport în mine, și să simt să-l scot afară. Îl dăm afară pentru că vrem să aducem în inimă Împărăția lui Dumnezeu. Și afară îl dăm cu spovedania sinceră la preot, cu mărturisirea păcatelor și cererea expresă a unui îndreptar de viață, a unui canon. Nu plecați de la spovedanie fără să cereți un mic canon. Canon , din limba greacă, înseamnă îndreptar. De aceea nu trebuie să priviți canonul de la spovedanie ca o pedeapsa dată de preot, ca să nu te mai pedepsească Dumnezeu. Nu! Canonul este un tratament medicamentos sufletesc, poate uneori amar , poate uneori dureros, sau anevoios, dar totdeauna vindecător. De aceeea sfătuim să fiți sinceri cu duhovnicul, să spuneți fără-de-legile așa cum le-ați săvârșit, fără ocolișuri, fără ascunzișuri, fără să învinuiți pe alții. Pentru că și la medic mergând, dacă nu spui suferința așa cum este, oricât de rușinos ar fi locul afectat, nici medicul nu poate hotărî diagnosticul și nici tu nu pleci cu posibilitatea tămăduirii, pentru că tratamentul acordat este pe măsura sincerității tale.  Apoi, odată curățat vasul sufletului nostru, trebuie să nu mai vrem să ne întoarcem la fărădelegi, la păcate. Sf apostol Pavel are acea vorbă frumoasă: În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge!

Frați creștini, sufletul trebuie să aibă totdeauna o lucrare. Altfel nu se poate. și dacă noi nu îi dăm de lucru o rugăciune, o faptă bună, o milostenie, citirea unui capitol din Sfânta Scriptură, citirea vieților sfinților, a patristicii creștine, atunci îi dă satana de lucru. De aceea dovada unei pocăințe curate și desăvârșite este biruința cu totul a păcatelor, având ca armă rugăciunea de acasă, din colțul nostru de rugăciune, și cea din biserică, de la Tainele Sfinte ale Ortodoxiei, scut având Harul Duhului Sfânt și balsam de vindecare a rănilor pricinuite de păcat fiindu-ne faptele milei creștine, hrănirea celui flămând, îmbrăcarea celui gol, cercetarea celor bolnavi.  Pocăința este, și trebuie să fie, o luptă continuă, susținută și neapărat biruitoare împotriva păcatului.

 Multe ar mai fi de spus despre pocăință, însă iacătă , timpul ne presează, și am dori să vorbim puțin și despre păcat. Pentru că trebuie să identificăm inamicul cu care avem de dus războiul. Păcatul este, conform sfinților părinți, nu doar răul făcut de noi, ci și lipsa binelui pe care-l puteam săvârși. De aceea lupta aceasta cu lipsa binelui din noi nu este deloc ușoară, e anevoiasă, este ca o silire a firii noastre care s-a pervertit fie atavic, fie din deprinderile rele ale noastre și incapacitatea de a face binele. Spune psalmistul: „oprește-te de la rău și fă binele. Caută pacea și o urmaeză pe ea.” Lupta aceasta este grea și amară la început dar devine dulce și ușoară peste timp, iară bucuriile sufletești pe care le adduce această luptă cu sinele, credeți-ne, sunt de mii de ori mai hrănitoare decât prefăcuta dulceață a păcatului. Păcatul de acea și pune stăpânire pe om. Pentru ca el are la început un gust dulce, apoi devine amar și când crește ne stăpânește. Păcatul trebuie privit ca un musafir nepoftit de nimeni, care vine inițial zgribulit, cu o mimică timidă la ușa sulfetului nostru. Are alura unui hăituit. Pentru că hăituit este de Hristos. Și păcatului nu-i place lumina, caută unghere ascunse, adâncituri să se poate ascunde de Hristos, Soarele Dreptății. Și, vai, frați creștini, îl credem, și îl primim în cel mai ascuns loc de pe fața Pământului. În inima omului, și nu doar în inimă, dar îi deschidem cămara cea mai ascunsă a noastră, cămara sufletului nostru. Și așa, nu după mult timp, păcatul, acest tolerat de noi înăuntrul nostru, începe să aibă pretenție de musafir de seamă.  Să îl cinstești cu ce ai tu mai bun prin casa inimii, să-i stai în picioare, să îl speli pe spate, să îl alinți și să îl dădăcești, să îi pui în față tot ce ai mai de preț, iară el să devoreze, să înfulece tot, în timp ce tu te usuci, slăbești, de gălbejești și te îmbolnăvești. Și nu se satură înfulecându-ți sănătatea sufletească, mintală, trupească, nu se satură mâncându-ți timpul, energiile, familia, poziția socială, cinstea și onoarea și numele de om. Te face fiară, și mai rău decât dobitoacele. Îți ruinează și sufletul, și trupul, și  truda unei vieți, și viața însăși, așa încât ajungi la gânduri de suicid, și dacă nu te trezești să alergi la Hristos să îl scoată El afară, te prăpădești și-ți ratezi menirea de om. Și o, frați creștini câtă viclenie este în răutatea patimii din noi. Câți nu au început cu un flirt și au terminat distrugând destine, lăsându-și soțiile sau soții cu copii pentru frumuseți trecătoare ale altor suflete măcinate de patimi. Nu le pasă că lasă în urmă o iubire sinceră rănită, copii debusolați care nu mai pricep de ce tata nu-I mai iubește, suflete și destine distruse, tragedii de nedescris, copii care vor crește mutilați sufletește, suspicioși, devenind  neîncrezători în oameni și în puterile lor proprii. Oare nu cu o țigare se începe patima fumatului? Una. E, ce rău fac? Una așa, de curiozitate. Dependența începe cu un moment de slăbiciune urmat de altul. Beția începe cu un pahar, desfrânarea cu o privire, îngâmfarea cu un gând de superioritate. Atât. Apoi, cu cât binele lipsește mai cu desăvârșire din noi, cu atât Împărăția cerului este mai departe de noi.

De aceea frați creștini, să luăm aminte la noi înșine și să avem grijă cui deschidem cămara inimii noastre. Hristos a spus în primul lui cuvânt de pe malul Iordanului: „Pocăiți-vă! S-a apropiat Împărăția Cerurilor.” Nu zice că a venit, ci s-a apropiat. Dar era așa de aproape, că doar trebuia ca fiecare să își deschidă inima și să o  primească. Haideți să deschidem fereastra inimii, și ușile larg, să ne hotărâm de azi să luptăm fiecare cu răul din noi și să făcem binele. E greu? Dar ce lucru bun se face ușor în omenire? Și în procesul acesta al schimbării noastre trebuie să învățăm iară să iertăm. Cât de greu este să zici Doamne iartă-l? Cât de greu? Până la urmă noi nu cerem să iertăm precum și noi iertăm? Să nu ne cerem cumva  osânda  cu gura noastră.  Haideți să începem așa, cu exercițiul iertării, și încheiem în acest duh, cu un scurt dar grăitor cuvânt notat pe 6 iulie 2010 în chilia de la Techirghiol a părintelui Arsenie Papacioc: „ Am 96 de ani și vă spun cu plăcere că încă nu-mi cunosc calitățile de om, în deplinătatea lor. Fiecare ins are o taină proprie. Toți avem așadar nevoie de iertare și de a ierta. Numa la moarte vezi ce ușor era să te mântuiești. Atât ne costa, să zicem: „Iartă-l Doamne!!! De ce să pierd Raiul pentru un ticălos? De aceea, privind moartea ca o reailitate, nu ca o sperietoare, trebuie să exersăm iertarea, smerindu-ne. Și să nu uităm că smerenia ne înalță la Hristos, însă doar iubirea ne așează în brațele Lui. Să ajugem să și iubim pe cei ce ne-au greșit!” Amin.