sâmbătă, 13 februarie 2016

DESPRE RUGĂCIUNE, BUCURIE ȘI STĂRUINȚĂ. (femeia canaaneancă)


„Nu este bine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor.”
Frați creștini-ortodocși. Cititnd Evanghelia de astăzi putem să trăim sentimente diverse chiar la adresa Mântuitorului Hristos, dacă nu suntem atenți la mesajul peste veacuri pe care a vrut să-l transmită prin purtarea și răspunsurile date femeii canaanence care îl ruga să îi tămăduiască fiica stăpânită de draci. Voi aminti pe scurt episodul din pericopa evnghelică de astăzi. Iisus Hristos se afla în părțile cetăților Tir și Sidon, cetăți pe care mai târziu le mustră pentru că în ele și în Capernaum făcuse El cele mai multe minuni, iar locuitorii acelor cetăți tot nu credeau în dumnezeirea Lui. Mulțimile îl îmbulzeau, fiecare voia să fie mai aproape de El, să udă ce spune, să vadă ce face, să fie tămăduiți. Și iată că o femeie hananeancă, din locurile Egiptului de astăzi, i-a ieșit în față pe cale și a strigat, zice Scriptura. A strigat, nu doar l-a rugat (să reținem acest aspect): „Doamne, Fiul  lui David,  fiica mea este rău chinuită de un diavol.” Atât i-a zis femeia. Atât. Și așa obține vindecarea fetei ei, dar nu imediat, pentru că zice Biblia că Iisus a neglijat-o, nici nu s-a uitat la ea, a trecut pe lângă ea ca pe lângă un  bolovan neînsemnat. Ciudată purtarea Milostivului Dumnezeu față de această amărâtă mamă care cerea din iubire pentru copil, vindecarea. Ce face dar femeia? merge mai în urma lui Hristos și strigă repetând cuvintele Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de un diavol. Degeaba; Dumnezeu e surd la suferința ei, iară ea, cu ochii în lacrimi, continuă să strige. Parcă miroase deja a patologic purtarea mamei, iară atitudinea lui Iisus Hristos este una de damnat, că doară el altădată vindeca și fără să fie rugat, înviase pe fiul văduvei din Nain fără ca aceasta să ceară, și acum e surd la suferința unei mame, chiar dacă poartă straie de canaaneancă. Iată însă că ucenicii lui Hristos nu mai pot nici ei răbda atitudinea Învățătorului lor. Se apropie de El și îi spun să facă într-un fel, să-i deie ce vrea femeii, numa să scape de ea că se fac de râs, strigă în urma lor de atâta timp.Hristos însă nu îi răspunde femeii nici acum. Inainte de a trece mai departe, trebuie să spunem că formularea femeii: „Doamne, Fiul lui David”, arăta că ea îl recunoaște ca stăpân, și ca Mesia, care vine născut în Bethleeem, fiind descendent al lui David regele, proorocul și poetul neamului evreu. Și totuși, la așa mărturisire IIsus Hristos rămâne mut, răspunzând totuși ucenicilor: „ Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel!” Grele cuvinte. Mântuitorul le spune evreilor cu alte cuvinte, că deși ei sunt poporul ales de Dumnezeu ca din ei să se nască Mesia, cel care aduce Mântuirea omenirii din ghearele păcatului și-a morții, ei totuși au ajuns numai niște oi rărăcite fără de păstori. Femeia prinde curaj, văzând că strigătul ei nu mai este neglijat total. Vine, se trântește cu fața la pământ înaintea lui Hristos și spune către El doar atât: „Doamne, ajută-mă!” Și acum urmează cel mai cutremurător răspuns dat de Hristos unei cerințe de într-ajutorare, într-o problemă atât de dureroasă, suferința unei inimi de mamă, văzându-și copilul rău chinuindu-se de o entitate împotriva căreia nu există leacuri omenești. Acesta este răspunsul: „Nu este bine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor!” Hristoase Doamne, dar ce e cu Tine astăzi? Tu care ai înviat o slugă a unui soldat din armata care îți ocupase țara, o slugă care nu era considerată om pe atunci , ci era asemenea unei vite, Tu care ai făcut sănătoși leproși de alt neam, tu care te-ai dus singur, fără ca nimeni să te roage, în ținutul de dincolo de mare, ai călcat pe pământul spurcat al celor din Gherghesa ca să scoți dracii din doi îndrăciți, fără ca nimeni să te roage, acum chiar nu vezi suferința acestei inimi de mamă? Și nu doar că nu o vezi, dar adaugi suferință peste suferință spunându-i  indirect acestei mame: Marș javră din fața mea! Cum să înțeleg Hristoase această purtare nedemnă de un om, darămite de un Dumnezeu milostiv așa cum Te-am perceput? Uimitoare și dureroase cuvinte, frați creștini. Mie cel puțin, de câte ori citesc în taina chiliei aceste cuvinte, mi se pune un nod în gât gândind la umilința la care este supusă femeia aceasta, mama aceasta. Hai să privim spre ea. E încă în genunchi cu fața în praf, plângând, zguduindu-se corpul de suspine. Cuvintele acestea grele, faptul că Hristos o aseamănă cu javrele, cu potăile, cu câinii, nu o clintesc de-acolo. Suferința inimii ei de mamă este mult mai mare decât vorbele batjocoritoare ale lui Iisus. Și mai are ceva Cananeeanca aceasta: O credință nezdruncinată că doar EL poate să îi vindece fiica. Nu înțelege ea purtarea lui Iisus cum nici noi nu o înțelegem acum, dar știe că nu v-a pleca acasă fără să obțină tămăduirea copilei ei. Ce să facă acasă? Să își vadă copilul rău chinuindu-se și să-și frângă mâinile pentru că nu o poate ajuta? NU! Nu se va duce acasă. Nu va pleca de la picioarele lui Hristos. Jignește-mă, dacă așa-ți place, alungă-mă ca pe o jigodie, dar vindecă-mi copilul că nu mai pot să-l văd așa. și de-acolo, de lângă picioarele lui Hristos femeia grăiește: Așa este Stăpâne, dar până și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa Stăpânilor lor. Adică, Doamne, tu pentru evrei ai venit, și lor le vindeci bolnavii, le dai vedere orbilor lor, le scoti demonii, le vindeci paraliticii, le învii morții. Nu-ți cer atâtea. Doar tămăduiește-mi fiica. Ce mare lucru este pentru tine, Tu, Dumnezeul care-ai făcut universul cu toate constelațiile lui, cu toate legile lui, tu care-ai plăsmuit pe om, acest microunivers, făcut din 70 % apă și puțin lut, cu toate aparatele lui organice, tu care-ai făcut celula, alt nanounivers fascinant, care-ai făcut fotonul, Tu, Doamne, Stăpâne, vindecă-mi fiica posedată, alungă dracul de la ea. Atât. E o firimitură pe care nici nu o bagi în seamă că ți-a căzut de pe masa ospățului tău bogat pe care-l mănânci veselindu-te cu fii tăi, iar eu, netrebnica poataie, am să iau firimitura veselindu-mă, și-am să mă duc acasă, fără să te mai supăr niciodată cu nimic. Hristos abia atunci îi vorbește direct și îi spune: O, femeie, mare este credința ta; Fie ție cum voiești!” Și spune Scriptura că fiica ei s-a tămăduit exact în acel moment.
Frați creștini-ortodocși, toată această purtare a Mântuitorului era cale de consecință a aroganței și discriminărlor făcute de neamul evreilor, cei care îl îmbulzeau pe Iisus, și care erau de față, la adresa celor de alt neam. Mai ales asupra caananeilor aveau sentimente de superioritate. Neamul cananeilor au trăit pe pământurile pe care s-au așezat evreii după exodul din Egipt. Este ținutul din Sud-Estul Mării Mediterane, mergând spre nord până în Cisiordania de astăzi. Evreii au găsit acest neam aici și se considerau superiori lor, atât de superiori că nici nu-i considerau oameni. De aceea Hristos folosește cuvântul câine, pentru că așa îi numea și evreii în discuțiile dintre ei pe canaaniți.  Hristos s-a purtat așa pentru ca evreii să se vadă ca într-o oglindă în El, să vadă cât de nedrept este să înjosești omul până la subcondiția de javră. Știa Dumnezeu credința din inima femeii, așa cum știa și suferința din sufletul ei de mamă, și știa cât poate îndura pentru că avea credință mântuitoare, dar a vrut să le arate și evreilor că adesea cei pe care ei îi desconsideră pot fi mai credincioși decât „neamul lui Dumnezeu”, cum se numeau ei. Dar ei, iudeii, n-au înțeles nimic din minunea aceasta, și nu peste mult timp îl vor răstigni pe Cel ce a vrut să le dea Împărăția. Ei așteptau nu un Împărat cu Împărăție veșnică în cer, ci așteaptă și acum,  un împărat care să lea puie pământul la picioare. Unii dintre ei au continuat să creadă că ceilalti sunt câini. Ba mai mult  evreul Darwin pretinde că omul se poate naște și dintr-un vierme, dacă-i dai niște miliarde de ani, evreul Lenin vede în om doar un animal rațional care se poate dresa doar prin muncă, și vedem bine și acum urmările ideologiilor lor fără Hristos, ba chiar antihristice, comunismul întorcând într-adevăr civilizația din țările unde-a fost implementat, la nivelul epocii de piatră, a legilor junglei, umanitate fără oameni, ci cu brute, oameni fără omenie. Referitor la teoria evoluției, nu știu cum nu observați citind cele scrise de proorocul David cu aproximativ o mie de ani înainte de Hristos și cu vreo 2800 înainte de Darwin, când zice: ”Oamenii, în cinste fiind, n-au priceput. Alăturatu-s-au dobitoacelor și s-au asemănat cu ele.” Nebuni și orbi. Să fim numiți Fii lui Dumnezeu, ba chiar mai bine spus Dumnezei sunteți și toți fii Celui Preaînalt, și noi să preferăm să credem că ne tragem din maimuță, că doar rațiunea ne deosebește de o moluscă? IAtă că ne-a proorocit David regele evreilor că se v găsi o minte bolnavă susținută de alte minți care-au vrut să facă din om turmă de ciute care nu pot nici împunge stăpânul. Nu vedeți că ne-au pus în rând cu dobitoacele și ne-au asemănat cu ele? Nu mai continui pe această temă, lăsându-vă pe voi să priviți atent societatea și să cugetați la cuvintele proorocului David: „Omul în cinste fiind n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor și s-a asemănat lor.”
Să ne întoarcem privirea spre femeia aceasta, spre mama aceasta, spre calitate rugăciunii ei, a credinței ei. Și să-i urmăm exemplul, lăsându-i pe fii lui Israel să continue să se alăture dobitoacelor și să se asemene cu ele. Să urmăm exemplul ei. Noi toți trebuie să cădem la picioarele lui Hristos și să-i spunem doar atât Doamne, fiica mea este rău chinuită de un diavol. Doamne, sufletul meu este rău chinuit de o patimă! Doamne, băiatul meu a luat-o pe căi străine și nu mă mai ascultă, și oricât am încercat eu, el tot îndrăcit rămâne. Doamne, Ajută-mă!  S-ar putea ca Dumnezeu să nu asculte imediat, să se facă pur și simplu că nu te aude. Vrea de la tine stăruință, vrea să vadă dacă tu chiar crezi că poate să te ajute, vrea să îți vezi tu limitele tale și să le împingi spre cer, vrea să apreciezi mai mult fiecare clipă de rugăciune, de convorbire cu El, vrea ca minunea să fie mai vădită în ochii tăi , că El este cel ce a zis: prin răbdarea voastră vă veți salva sufletele voastre. Să ne rugăm așadar stăruitor, ca și femeia aceasta, și vom primi ceea ce cerem, dacă cerem drept. Că trebuie să vem grijă că nu putem cere spre expemplu iertarea păcatelor noastre, în timp ce noi nu iertăm celor ce ne-au greșit cu ceva. Nu putem cere sănătate trupului în timp ce turnăm tutun, alcool, droguri, și orice altceva în exces, zdruncinându-ne astfel sănătățile. Să mai luăm aminte la ceva. Există un curent între tinerii de azi, și cumva își are rădăcinile în apucăturile părinților lor, curent care le sâsâie pe la urechi, precum diavolul pe lângă pomul din rai, conform căruia nu e musai să te duci la biserică să te rogi, că te poți ruga și sub un copac, sau în pat.  Ei bine, priviți la această femeie, că a venit de-acasă, s-a ostenit să ajungă în fața lui Hristos, i-a ieșit înainte, apoi s-a ținut după El, a venit iară în fața Lui a doua oară și i-a căzut la picioare, a răbdat probabil și vorbele batjocoritoare ale mulțimii. Așadar să luăm aminte la toate formele de osteneală ale femeii, că n-a stat în casă să se roage, deși sigur a făcut-o și acolo, ci a venit la Hristos, s-a ostenit, și-a luat și trupul să conlucreze cu sufletul pentru a dobândi ceea ce cerea. Zice și sfântul Isaac Sirul: „Toată rugăciunea în care nu se ostenește și trupul și nu se necăjește inima se socotește ca un făt lepădat. Că rugăciunea aceasta este fără de suflet.” Așadar, există o rugăciune particulară, și există și o dimpreună rugăciune, în cadrul bisericii care tocmai aceasta este, o împreună mergere a sufletelor pe calea către cer, prin rugăciune, iubire și fapte bune. 
Apoi tot tineretul justifică lipsa de la biserică, pentru că se uită „ceilalți într-un mod suspect la ei”, că se simt priviți. Ei bine fraților tot pe această femeie v-o dau exemplu. Vă dați seama cum era privită de mulțimea care-l înconjura pe Hristos? dar nu i-a păsat. Ea credea cu tărie că doar aici, la picioarele lui Hristos își poate dobândi dorința. Nu vă înșelați, adesea ceea ce voi numiți priviri ciudate este de fapt doar în mintea voastră. Venind aici cu o conștiință pătată, ca și toți ceilalți de-altfel, ni se pare că suntem priviți într-un fel, tocmai pentru că ne simțim murdari, și parcă a noastră conștiință ne-ar zice: ce cauți aici? Iar răspunsul ar fi curățirea. Totuși, trebuie să dau dreptate unui aspect pe care l-am observat singur săptămânile trecute. Haideți să vorbim puțin despre atitudinea noastră din biserică, a noastră spun, a celor ce frecventăm biserica, sfintele sflujbe. Pentru că Mântuitorul se folosea de pilde ca să se facă mai bine înțeles, am să vă spun și eu ceva care să mă ajute să spun ce-i de spus. De pildă, săptămânile trecute am fost nevoit să părăsesc mănăstirea și să merg în Capitală cu niscaiva treburi. M-am deplasat prin București cu mijlocele de transport în comun, pentru că-mi place să iau pulsul neamului, cum îmi place să spun. Așadar, știți și voi, fețe smolite de griji, oameni cu nervii la pământ încă de la ore matinale, tensiuni, claxoane, vorbe aruncate în scârbă, nici un zâmbet, oameni cu necazuri. Am avut revelația aceluiași București antedecembrist, doar cu reclame mai luminoase și din ce în ce mai fără perdea. Vin acasă, în mănăstirea Dervent. În duminica următoare privesc în biserică. M-am cutremurat. Aceleași fețe fără bucurii, aceeași ochi triști fără de nădejdi, aceeași atitudine cumva refractară față de cel care din greșeală te-a atins cu mâneca hainei. Frați creștini, suntem creștini ortodocși, membrii ai unei Biserici bimilenare, continuatoarea Bisericii Primare,  singura Biserică păstrătoare a tuturor celor șapte Sfinte Taine instituite de Mântuitorul cât a viețuit pe pământ. De unde dar „tristitudinea” aceasta pe chipurile noastre? Oare nu dintr-o evlavie prost înțeleasă? Poate veți spune că vă plângeți păcatele. O, dar asta se face mai ales în taina rugăciunii particulare, în cămăra inimii. Aici, în biserică, ar trebui să venim mai ales pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru toate daruruile pe care ni le-a dat, să-l lăudăm pentru că El este un Dumnezeu minunat.  E drept că suntem păcătoși  și că nu am avea dreptul să ridicăm fața către cer, însă tocmai starea de păcătoșenie trebuie să ne deie arvuna bucuriei, pentru că totuși, păcătoși fiind Dumnezeu ne rabdă și ne iubește, ne dăruie har peste har, nădăjduind în puterea voinței noastre de a ne face mai buni, cu ajutorul Lui. Dacă venim la biserică cu portul, cu mimica feței, cu gândurile și purtările identice cu cele pe care le avem în tramvai sau în metrou, înseamnă că habar nu avem cărui Dumnezeu slujim, și mai speriem și pe alții, de nu mai calcă în veci în biserică, dacă vede numai mâhniți și triști, ca să nu zic depresivi, că e mai la modă. Nu uitați îndemnul sfântului apostol Pavel: Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat, dați mulțumire pentru toate. Nu avem în Ortodoxie nicăieri un îndemn la atitudini de tristețe publică. Mucenicii se duceau fericiți spre chinuri, iar noi venim la Hristos cel Înviat, aici la Biserică, cu fețe smolite? De unde până unde apucăturile-acestea?
O altă cracteristică a rugăciunii acestei mame este aceea că rugându-se a crezut cu toată forța sufletească a ei, că de rugăciunea aceasta depinde tămăduire fiicei ei. Ei frați creștini, așa trebuie să ne rugăm și noi: cu convingerea că de noi, și doar de noi, de rugăciunea aceea pe care o facem noi azi, acum, depinde tămăduirea sufletului nostru, de rugăciunea aceasta a noastră depinde tămăduire celui pentru care ne rugăm, de rugăciunea aceasta a noastră  depinde pacea întregului Pământ.
Mă opresc aici, deși am mai putea vorbi despre cele trei răspunsuri ale Mântuitorului către femeia din Canaan, însă consider că e timp și la anul, dacă ne-o învrednicii Dummnezeu să ajungem. Și pentru că am discutat despre rugăciune, închei cu un cuvânt al părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc, tot despre rugăciune:„Eu personal nu sunt de acord să se facă rugăciunea personală acasă în comun cu membrii familiei, pentru că fiecare are nivelul lui duhovnicesc. Să nu uiți că în timpul rugăciunii o să vină duhurile rele să-ți schimbe gândurile să-ți tulbure mintea la rugăciune, însă nu te teme. Nu există creștin sau monah care să nu fie ispitit când se roagă.Nu-i convine deloc satanei că te rogi, și ca să te tulbure îți dă de lucru. Acesta este semnul că facem un lucru bun. ”Amin.

Niciun comentariu: