DUMINICA FLORIILOR



Frați creștin-ortodocși,
Iată-ne ajunși la luminatul praznic al Intrării domnului în Ierusalim, sau al Floriilor, așa cum este el numit în popor. Pentru o mai bună înțelegere a măreției acestei sărbători, haideți să vedem contextul și textul în care s-au întâmplat cele relatate astăzi de Sfânta Evanghelie.
Trecuseră trei ani și jumătate de la Botezul lui Iisus, botez săvârșit de Ioan Botezătorul, în apele Iordanului. Mântuitorul săvârșise de atunci minuni nenumărate, vindecări ale bolilor, pescuiri minunate, înmulțirea hranei, potolirea furtunilor, scoaterea demonilor din oameni, învieri ale morților. Dintre aceste minuni unele erau încă vii în conștiința colectivă a poporului evreu. În primul rând recenta înmulțire a unor pești și a câtorva peștișoriîi determinară pe evrei să-l caute și să-L proclame Împărat al lor, căci își închipuiau că dacă au un asemenea împărat vor fi veșnic sătui și vor fi veșnic vii, nădăjduind probabil astfel să ajungă stăpânii lumii(și o, cât sună de masonic acest vis bolnav al evreilor de-atunci). Iisus însă se ascunde de ei, și repede le-a trecut și lor exaltarea. Acum însă, doar cu o săptămână înainte, Hristos înviase pe Lazăr cel mort de patru zile, și care începuse să miroasă, adică organele lui, trupul, intrase în procesul de putrefacție. Însă Domnul Domnilor, și Împăratul Împăraților, Iisus Hristos, după ce se roagă Tatălui Ceresc, strigă cu putere: „Lazăre, ieși afară!”, și Lavăr învie din morți sub privirile năucite ale multor evrei. S-a rugat Tatălui Ceresc Fiul pentru că fariseii spuneau despre EL că face minunile cu ajutorul dracilor, nu cu cel al lui Dumnezeu, și pentru aceasta și-a arătat Dumnezeirea Sa. Betania se află aproape de Ierusalim, și vestea acestei minuni s-a răspândit degrabă și în cetatea de pe Sion, în Ierusalim. Foarte mulți evrei veneau să-l vadă pe Lazăr cel înviat și vorbeau cu el, crezând astfel în Hristos. Se apropiau Paștile și Hristos, deși mulți îl sfătuiau să nu meargă la Ierusalim de data aceasta, pentru că ura evreilor, a fariseilor, a arhiereilor, și în genere a căpeteniilor acestui neam viclean și preacurvar, cum însuși Iisus Hristos îl numește, ura acestora  asupra lui Iisus era de moarte, pentru că tot mai mulți oameni, culți sau mai puțin culți, îi urmau învățătura. Și totuși El decide să meargă la Ierusalim să mănânce cu ucenicii Lui ultimul Paști din viața pământeană. Îi trimite înainte să îi aducă un mânz de asină, și pornește spre porțile Ierusalimului purtat de acesta. Iisus Hristos care biruise moartea se urcă acum pe mânz de asin, adică pe un animal de povară dar pe care nimeni nu-l învățase încă la jug, nestrunit, cum se zice, și iată că acesta îl poartă pe Hristos, mergând supus, chiar și prin mijlocul mulțimilor de la porțile Ierusalimului, lucru neobișnuit pentru un asin neînhămat vreodată.A făcut acest gest deloc întâmplător: Și atunci, ca și acum, măgarul, asinul, catârul, sunt simboluri ale încăpățânării, ale împătimirii. Hristos a dorit să grăiască evreilor, și apoi nouă, celor botezați în numele Lui, că despătimirea, dobândirea păcii sufletești, îmblânzirea împotrivirilor, a pornirilor noastre păcătoase și nerușinate, se poate realiza doar dacă-L lăsăm pe El să ne fie Stăpân și Domn, Dumnezeu al inimilor noastre, să se așeze El pe inima noastră și să o îmblânzească. Mânzul acesta pe care nimeni nu-l domesticise, iată că-L ascultă supus pe Creatorul Universurilor. De ce un mânz de asin și nu un roib pursânge? Pentru că asinul este animalul de povară al plebei, era desconsiderat și adesea bătut de cei ce-l stăpâneau, tocmai pentru ai stăpânii cerbicia. Hristos însă nu folosește bici, nici hăț, doar Dumnezeirea Sa plină de iubire și face din acest dobitoc netrebnic un animal docil și de bună-treabă, și am folosit substantivul „animal” nu întâmplător, ci gândindu-mă la latinescul „anima”, „suflet”. O doar de am vrea și noi să-i lăsăm Dumnezeirea plină de iubire să ne mângâie ... Am fi și noi suflete frumoase și nu doar niște morminte văruite cu cruci la gât și ura-n prăsele.
Mulțimi de oameni îl urmau așadar pe Iisus în drumus lui de la Betania la Ierusalim. Alte mulțimi îi ieșeau în întâmpinare. Ierusalimul era plin de evrei din toată lumea cunoscută până atunci,veniți pentru sărbătoarea Paștilor. E dimineață, și Iisus se apropie de una dintre porțile cetății. Mulțimile din drum se întâlnesc cu cele din cetate. Forfota gloate se amplifică. Fariseii, care hotărâseră deja să-l omoare pe Hristos erau și ei amestecați prin mulțime. Oamenii nu-i mai respectau, și îi îmbrânceau voind să ajungă mai în față să îl vadă pe Cel care l-a înviat pe Lazăr. bucuria gloatei devine euforică și oamenii încep să își manifeste fiecare bucuria întâlnirii lui Hristos. Simțeau nevoia să-i dăruiască ceva acestui Iisus blând și binefăcător. O, de-ar fi priceput ei că Hristos le vrea inimile, alta ar fi fost fața întregii lumi. Dar cum ei nu au priceput aceasta, totuși săraci fiind majoritatea, au început să-și lepede hainele de pe ei și să le aștearnă pe calea pe care venea Hristos, iar alții rupeau ramuri de curmali, de finic, ramuri din arborii aflați în margini de drum și le așterneau pe cale sau le fluturau în semn de bucurie, strigând veseli că îl văd pe cel ce a înviat mortul putrefact.Să-i imităm și noi pe evreii aceștia frați creștini, și săraci fiind de bunătăți, să aruncăm de pe sufletele noastre povara păcatelor și să le aruncăm, prin spovedanie sinceră și curată la picioarele lui Iisus, să ne deschidem poarta inimii, această cetate bine închisă a noastră și să-l lăsăm pe El cu blândețea Lui, cu mila Lui să ne pătrundă cu lumina iubirii Lui. Noi creștinii ortodcși de astăzi obișnuim să aducem ramuri de salcie să fie binecuvântate de preot, și apoi le așezăm acasă, la icoane, pe la porți, la ușa apartamentului, fie ca atare, fie împletite. avem obiceiul acesta tot de la evreii care au rupt ramuri de copac și l-au însoțit cu ele pe cale pe Iisus Hristos. Însă simbolistica acestor ramuri de salcie pe care le veți lua astăzi din mănăstirea Dervent este mult mai vastă, și vă rog să-mi îngăduiți timp să pomenesc măcar unele dintre simbolurile salciei de Florii.
Astăzi, frați ortodocși, se împlinesc cele 40 de zile de post. Astăzi, de fapt se termină Postul Mare și se intră în Săptămâna seacă, Săptămâna Patimilor. Astăzi cei ce au postit poartă în mâini salcie înmugurită, înfrunzită, simbolizând frageda înmugurire a scânteilor de vârtuți dobândite prin post. Astăzi, purtând sălcii înfrunzite mărturisim biruința vieții primăvăratice asupra morții reci din iarna păcatelor, și ne bucurăm de viața lui Lazăr cel înviat din morți și mărturisim că noi suntem cei ce credem în înviera morților și în viața veșnică. Salcia este un copac care se prinde foarte ușor, doar înfigi o ramură în pământ, o uzi din belșug și ea se prinde. Vârtutea pentru a fi vie în inimă, trebuie doar să frângem inima prin smerita cugetare, să înfigem vârtutea dragostei în inimă și s-o udăm cu lacrimile pocăinței, cu lacrimile bucuriei că Hristos este Biruitorul morții, și cu lacrima nădejdii în mila Lui cea mare. Însă iată că în mulțimea pestriță sunt și mame cu prunci în brațe, prunci sugari sau mai săltați, dar care abia gânguresc cuvântul mamă. Și iată minune, că Dumnezeu care le-a dat viața le dă acum puterea să grăiască deslușit, și nudoar că grăiesc, dar chiar strigă și ei din micuții lor plămâni: „Osana, fiul lui David! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” și de așa minune însăimântându-se și bucurându-se totodată mulțimile, mai tare strigau și lăudau pe Dumnezeu, așa încât sfântul evanghelist Matei spune, și vă rog să fiți atenți la aspect: „abia pășind Iisus în Ierusalim, cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta? Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii, li se răspundea.” O, frați creștini, noi suntem pruncii aceia gângavi, noi suntem neștiutorii în a grăi cele dumnezeiești,, noi suntem aceia care încă nu știm să pășim pe picioarele noastre în cale desăvârșirii, pe calea Ortodoxiei acesteia curate și sfinte, și ne poartă Maica Domnului pe brațe. Noi avem nevoie să ne hrănească alții din izvorul nesecat al laptelui Ortodoxiei materne, pentru a putea să mergem să îl întâmpinăm și noi pe Hristos la porțile Ierusalimului. Pe noi trebuie să ne alăpteze mama, hrănindu-ne cu laptele credinței și al iubirii. mama noastră, Sfânta Biserică Ortodoxă, știe să ne aducă merinde și să ne hrănească pentru a deveni vrednici în a-L întâmpina pe Hristos. Să-l rugăm dară pe El să ne deie zilnic cuvânt în a-L preaslăvi pe El, și să ne ținem și noi agățați de poala maicii noastre, să nu ne depărtăm de ea, de biserica noastră strămoșească dreptmăritoare, de sfintele ei taine, de spovedanie, de Împărtășanie, de Sfânta Liturghie care este cunună a tainelor. Să nu dorim altă hrană, pentru că nici una nu-i mai hrănitoare ca Ortodoxia. Dacă creștinismul este  cununa tuturor religiilor lumii, pentru că doar El, Hristos a adus iubirea vrăjmașilor, și ce-ar putea fi mai desăvârșit de-atât, Ortodoxia rămâne vârful de lance, perla creștinismului, ea păstrând nealterată peste timp toată predania și tradiția sfinților părinți, hotărârile sinoadelor ecumenice pe care le-a semnat și Roma, și de care apoi s-a lepădat treptat dupa marea schismă.
Dar să revenim la evenimentul de astăzi. După ce a intrat în cetate, Hristos se duce direct la Templul lui Solomon să se roage și să învețe poporul. Euforia mulțimilor se estompase. Repede l-au lăsat evreii și s-au întors la ale lorcutremurarea mulțimii nu a ținut mult, după cum vedem Și iată că Iisus găsește în templu pe schimbătorii de bani și pe cei ce faceau negoț cu animale, cu pui de turturele și cu alte daruri ce se obisnuiau atunci a fi aduse la templu. Hristos pentru prima dată manifestă violență, o purtare aspră are asupra ăstora și un cuvânt mustrător. Le răstoarnă tarăbile, pune mâna pe bici și îi alungă din templu ca pe javre pe negustori și le strigă: „Casa aceasta Casă de rugăciune se va chema, iară voi ați făcut din ea peșteră de tâlhari???”. O, frați creștini....mânia sfântă a lui Dumnezeu cred că nu s-a aprins doar pentru că vedea pe unii făcând negoț în templul acela care oricum la anul 75 d.H.a fost dărâmat. Știa Dumnezeu că marea ispită a Bisericii ca instituție este aceasta. Să devină peșteră de tâlhari, loc de negoț și iarmaroc. Știa Dumnezeu că vrășmașia satanei va vrea vrea să îi facă pe mulți să uite menirea bisericii creștine instituite la Cincizecime. Știa sigur, că doar de aceea zice nu te teme turmă mică, și mai spune că porțile iadului nu vor birui Biserica, asta insemnând că multe lupte va da iadul să o nimicească; apoi, să nu ne facem că uităm că undeva Hristos vorbește despre urâciunea pustiirii așezată în locul cel sfânt. știa Hristos luptele prin care vor trece creștinii pentru a păstra biserica lui ca și casă de rugăciune deși mulți sunt tentați să o transforme în peșteră de tâlhari. Să fim atenți, să ne rugă, cu trezvie să nu ajungem și noi să avem parte de bici. să nu fim și noi ca și tâlharii aceia care vin la biserică să vândă, să facă negoț, să-i ceară lui Dumnezeu bani, neveste, serviciu bun, în schimbul unei lumânări aprinse și a unui pomelnic azvârlit în fugă, o cruce strâmbă și hidoasă făcută pe față sau în sân, și apoi fugind la ale noastre, ca și evreii de azi. Să ne raportăm corect la Hristos, că altfel primim bici în loc de jugul lui bun și de sarcina ușoară a lui Hristos.
Fariseii și arhiereii văzând că Iisus le-a stricat afacerile cu cei ce vindeau și cumpărau, au decis să îl omoare neapărat. din toate colțurile templului îl urmăreau priviri viclene așteptând moment prielnic să îl ucidă. Se lasă seara peste Ierusalim. arșița se mai domolise, Iisus iese pe aceași poartă pe care mai înainte cu câteva ceasuri era aclamat și numit împărat, fiul lui David. Acum era  doar cu ucenicii Lui. Repede mulțimile L-au uitat. Repede ne mai schimbăm noi oamenii. Cu aceeași gură cu care ne rugăm lui Dumnezeu, cerem stoparea construririi de biserici, sau a catedralei. Cu aceiași gură cu care zicem Doamne-ajută, cu aceiași și blestemăm, înjurăm, drăcuim copiii, ne umilim semenii. Azi cerem sănătate și tot azi turnăm în noi droguri, azi ne facem cruce și tot azi îl răstignim și pe Hristos pe ea cu păcatele noastre. Iese Hristos din Ierusalim și se întoarce la Lazăr, în Betania. Vedeți că Hristos nu a stat unde a simțit că e dușmănit? Să luăm aminte, și dacă simțim că dumnezeu ne-a părăsit să nu zicem de ce Doamne, ci să ne privim prin cotloanele inimii să căutăm dujmănia și s-o dăm afară, să intre El, Lumina Lumii. Azi l-au vrut împărat și în mai puțin de cinci zile îl vor răstignii. Să luăm aminte la acest lucru și să fim cu băgare de seamă, să nu fim asemenea lor.
Începe săptămâna patimilor, frați creștini, cu deniile din fiecare seară. vă îndemnăm să vă găsiți răgaz să mergeți și să participați seară de seară la aceste deosebite slujbe. Sunt scurte dar pline de învățătură despre rostul vieții pe pământ. Citiți Evangheliile, citiți capitolele răstignirii, vă îndemnăm. Cugetați mai mult decât de obicei la jertfa mântuitoare a lui Hristos și veți putea găsi putere să biruiți patima care vă luptă. Rugați-vă măcar un sfert de ceas seara și făceți-vă din asta un obicei zilnic. Să nu ne asemănăm și noi gloatei din Ierusalim care astăzi l-au primit ca pe un împărat și mâine îl vor vinde pe 30 de arginți, îl vor prinde noaptea ca pe hoți, îl vor bate, îl vor scuipa, îi vor da cruce și coroană de spini și piroane,  și oțet amestecat cu fiere,și sulița-n coastă, și îl vor răstigni. Să nu fim noi aceia care ne vom răstigni binefăcătorii după ce i-am aclamat când ne înviau nădejdile spre un mâine mai însorit. Să nu uităm dară, fraților, cărui Dumnezeu ne închinăm zilnic, și să înmugurească în noi ca salcia,dorința de a deveni demni de numele de creștini, de a deveni fii lui Dumnezeu prin Har. Și pentru că mai avem câteva zile de post, închei cu un îndemn al părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc, îndemn care tare mult îmi doresc să ne fie tuturor ca o trâmbiță care să deie startul unui atac duhovnicesc pe toate fronturile vârtuților și a darurilor Duhului Sfânt, măcar acum, pe ultima sută de metri ce ne stă înainte până la Învierea Domnului. Părintele grăiește: „Cei mai mulți dintre cei cinstiți pun accentul pe postul de mâncare, dar asta nu-i destul. Adevăratul post este cel sufletesc, ajutat bineînțeles de cel trupesc. Dar importanță este reținerea cu orice chip de a judeca pe alții , de a vorbi de rău. Căci acesta este un lucru atât de grav care se face atât de ușor. De ce omule desființezi tu cinstea unui om pe care Hristos l-a restaurat și l-a iertat prin Sânge? Amin!

Comentarii

Postări populare