sâmbătă, 28 mai 2016

FEMEIA SAMARINEANCĂ







                     Frați creștini, 
                         Sfânta Biserică ortodoxă vorbește astăzi despre convorbirea lui Iisus Hristos pe care o poartă cu o femeie din Samaria, din cetatea Sihar, la fântâna lui Iacov. Hristos stă de vorbă cu femeia aceasta care făcea parte dintr-o provincie pe care evreii o ocoleau, samaritenii fiind socotiți de ei inferiori lor, ei nevrând nici să calce pe pământurile samarinene, darămite să mai și vorbească cu ei. Faptul acesta reiese și din Evanghelie, căci însâși femeia se miră că Hristos stă de vorbă cu ea. Dar Hristos îi vorbește acestei străine, și o roagă să-i deie apă să bea, făgăduindu-i că El poate să-i dea apa cea vie, din care dacă va bea nu va mai înseta în veci. Femeia este neîncrezătoare la început, însă când Iisus Hristos îi descoperă că ea trăia în păcat, schimbând pe rând cinci bărbați cărora le devenise nevastă, aceasta crede că El este Mesia și fuge în sat propovăduindu-L.. Și aici e lucru minunat, că cetățenii Siharului, deși aud și văd o femeie ușoară, ca să nu spunem neînfrânată, propovăduind pe Mesia, o cred, că așa zice Scriptura, că au crezut pentru cuvântul femeii care zicea: veniți am aflat pe Acela despre care au scris proorocii, El mi-a spus mie toate câte am făcut.
Iisus Hristos adesea s-a folosit în propovăduirea Evangheliei de mijloacele cele slabe ca să le rușineze pe cele tari. S-a folosit de pescari și a rușinat pe marii învățați și filosofi ai lumii; în fața urii nestăvilite El a pus iubirea, și a cucerit lumea; în fața armelor și a oțelului săbiilor prigonitorilor creștinismului El a așezat sângele martirilor, al mucenicilor, și a biruit pentru că a cuprins pământul cu porunca Lui, singura poruncă pe care au primit-o ucenicii direct de la Hristos când a spus: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unii pe alții așa cum Eu v-am iubit pe voi” Și iată-l dar și astăzi făcând din femeie, apostol. Femeia samarineancă de astăzi nu este caz singular de apostol-femeie. Priviți în Sfânta Scriptură și veți vedea cum femeile mironosițe, când ucenicii l-au părăsit de frica iudeilor pe Hristos, ele i-au rămas aproape și l-au însoțit în drumul durerii și suferinței Sale până pe Golgota. Atunci ele au văzut și au mărturisit cu putere despre felul în care l-au răstignit evreii. Ele l-au îngropat, ele l-au uns cu mir, ele au venit primele la mormânt, când încă era întuneric, și au fost primele vestitoare ale învierii. O avem apoi pe sfânta Împărăteasă Elena, mama sfântului Constantin cel Mare, care este și ea o femeie-apostol, și prin care creștinismul a triumfat după 300 de ani de prigoane. Femeia-apostol trăiește și astăzi și pe jertfa ei șade temelia bisericii creștine. Femeia-apostol este cea care ne umple bisericiile la sfintele slujbe, cea care duce tradițiile creștine mai departe, cea care naște sfinți, învățând copiii legile creștin-ortodoxe, și formându-i oameni, de la leagăn până la mormânt. Femeia-apostol este cea care ne prohodește morții noștri, care ne leagănă nepoții învățându-i Ortodoxia la gura sobei; femeia apostol face din bărbatul ei om de nădăjde, de iubire, de credință.
          De ce oare bărbații și poporenii din Samaria au crezut atât de repede cuvintele acestei femei și au venit să vadă și să vorbească și ei cu un evreu cu care altfel nu aveau părtășie? Ba l-au mai invitat și să steie de vorbă cu ei, în cetatea lor, rămânând acolo Hristos câteva zile, învățându-i despre Împărăția Cerurilor, despre pocăință, și vindecându-le bolnavii. Ce altceva face dintr-un om apostol dacă nu harul Duhului Sfânt?  Hristos Dumnezeu are puterea de a face din uscat verde, dintr-un om cu moravuri ușoare un om virtuos, de aceea, de câte ori vedeți oameni care vă par inferiori în ochii voștri, amințiți-vă cărui Dumnezeu slujim, cărui Dumnezeu ne rugăm, în numele cărui Dumnezeu ne-am botezat, adică în numele Dumnezeului Iubirii. Evanghelia de astăzi poate fi un îndemn la a nu mai judeca oamenii după un moment al vieții lor. Pentru că, iată toate sunt trecătoare și schimbătoare în această viață: Timpul, moda, vremurile, moravurile, însă cel mai iute se schimbă omul, frați creștini. Noi, fiecare ne schimbăm sufletește, sentimental, moral, în bine ori în rău, foarte iute, mai iute decât vremea și vremurile. Azi mărturisim iubirea cuiva și tot astăzi putem să înșelăm iubiri, să le rănim. Astăzi ne rugăm aici, în biserica lui Dumnezeu, cu gura și cu mintea, și cu inima, și poate o facem sincer șu cu ardoare sufletească, și tot astăzi cu aceeași gură mințim pe om, ne mințim pe noi și pe Dumnezeu cu aceeași gură, tot astăzi ticluim vicleșuguri și judecăm și osândim pe alții cu aceeași minte, și urâm sau ne mâniem sau poftim pofte pătimașe, vinovate cu aceeași inimă cu care ne-am rugat acum, și toate acestea doar peste câteva ceasuri . De aceea haidem să nu mai judecăm cu patimă pe nimeni, cleric sau mirean, și să ne vedem pe noi cât de mărunți cu sufletul suntem, rugându-L pe Dumnezeu să ne deie statornicie în credință, înflăcărare în iubirea frumosului din om, din natură, din cer, și neclintire în nădejdea că Hristos, El și numai El, ne poate îndrepta sufletele, mântuindu-ne.
            Astăzi femeia samarineancă a fost și neîncrezătoare și apostol, și femeia multora dar și propopovăduitoarea lui Hristos  în fața unei cetăți întregi.  De aceea ori-de-câte-ori vedem oameni făcând fapte care nu le fac cinste să nu îi judecăm, ci să ne rugăm pentru ei, iar de ne sunt apropiați, să-i îndreptăm pe unii ca aceștia cu duhul blândeții, luând seama să nu cădem și noi în aceeași ispită, așa cum ne îndeamnă sfântul apostol Pavel. Și să știți, frați creștini că Dumnezeu nu e doar un Dumnezeu al iubirii, ci și unul al dreptății. Și în dreptatea Lui, dacă noi judecăm pe alții, ne dă nouă să cădem în aceleași ispite. Vezi pe cineva fumând, și tu, nefumător fiind îl faci în sinea ta vrednic de iad, uitând însă câte fumuri ale mândriei îți afumă atunci conștiința amorțindu-o și nemailăsându-o să îți arate minicnicia ta sufletească, incapacitatea ta de a vedea și ai iubi frumosul din acel om. Vezi pe cineva beat și-ți vine a râde sau ai repulsii? Nu te gândești la lipsurile sufletești ale lui, la drama vieții care l-a împins spre această patimă. Ți-e mai ușori să-l judeci decât să îl spijini, să îl iubești pentru calitățile lui, și să-l ajuți în neputințele lui. Auzi despre o femeie că a ajuns să facă avort, și tu deja o vezi cum arde în flăcările iadului, dar nu ști în câte flăcări a ars sufletul ei până să ia decizia aceasta. Și nu încurajăm crima aceasta care a făcut din țara aceasta Ortodoxă un pământ campion la pruncucideri, dar nu trebuie să ne îngăduim a judeca femeia pentru că bărbatul a creat o societate care a ajuns să o împingă pe o mamă să devină criminalul propriului copil. Spovedim bărbați care nu știu dacă soțiile sau fetele lor au făcut avorturi, și asta nu pentru că femeia s-a ascuns, ci pentru că lor pur și simplu nu le-a păsat. Au relații fugitive, șoptesc vorbe de iubire bietelor femei care ajung să se dăruiască lor, crezându-I, și când aud că în trupul femeii mai bate o mică inimă, că un suflețel se cuibărește timid la sânul sufletului femeii căreia doar ce i-a spus și i-a tot spus că o iubește, bărbatul se sperie de responsabilitatea de a fi tată și o lasă pe biata femeie să se zbuciume, părăsită și singură, și cu soarta unui suflet în mâini… Ba unii se uită și  mirați cum îndrăznim să-i întrebăm pe ei, bărbații , dacă sunt complici la avorturi.Li se pare așa că vorbim altă limbă, nu limba iubirii jertfirii pentru semeni. 
        În aceeași ordine de idei, vezi oameni cerșind, și ți se par întregi, și îi trimiți la muncă osândindu-i în sinea ta, însă tot așa, nu ști câtă tragedie și ce dramă i-a aruncat acolo, în stradă, să steie cu mâna întinsă. Și dacă numai lenea le-ar fi motivul, nu credeți că sunt și alții responsabili? Părinții, sistemul, și sistemul nu e ceva abstract, e creat de oameni. Și trăim un system zidit fără să punem temelia pe Hristos, Piatra cea din capul unghiului. Societatea în care creștinii trăiesc devine din ce în ce mai împotriva moralei și a legii lui Hristos, și asta tot din vina noastră. Femeia de astăzi, până să se întâlnească cu Hristos, și să-i ardă inima de iubirea Lui, și să îl propovăduiască lumii ca pe Mesia cel așteptat, a încălzit piepturile a cinci bărbați. Câți n-or fi judecat-o până astăzi, când au auzit-o vorbind, s-or fi și mirat de ce zice, or fi având scepticismul lor de a o crede că tocmai cu ea, o imorală și-a ales Dumneeu să vorbească la fântâna lui Iacov.Dar vedeți că Iisus Hristos îi cunoștea inima? Inima unei femei care-și pusese totuși întrebări despre cum ar trebui să se închine normal, pe muntele lor, sau în templul lui Solomon? Și primește marele răspuns. Femeiea aceasta păcătoasă este cea care aude prima marele adevăr chiar din gura lui Hristos: Duh este Dumnezeu, și cel ce I se închină Lui trebuie să se închine în Duh și în Adevăr!” O, cât de adesea ne purtăm și noi asemenea,judecând după fapte sau după auzite un om, fără să ne aplecăm asupra inimii lui, și aceasta pentru că nu mai știm și nu mai credem cu adevărat în Iisus Hristos, creștinismul nostru nu mai este viu; când ne uităm în putregaiul inimii noastre încercăm să ne amintim că Dumnezeu ne iubește, și trebuie să ne iubească așa cum suntem, e obligat să o facă, iar când ne uităm spre alții, la defectele, la patimile, la neputințele lor, ne amintim că Dumnezeu e drept și trebuie să-i pedepsească, să-i biciuie, să-i ardă-n iad. Păi ucenici ai lui Hristos suntem noi?
Nu frați creștini. Nu pentru aceasta ne-a creat Hristos, ci pentru Împărăția Lui cea Sfântă. Și Împărăția Lui este o Împărăție care începe în inima noastră. Haideți să ne amintim că inima noastră este o grădină care se pregătește pentru primăvara veșniciei. Trebuie săpată, trebuie plivită, trebuie curățată de bălăriile judecății faptelor altora. De ce să-ți aduci în inimă iadul osândirii? Vezi pe cineva păcătuind? Gândește-te mai bine câte lacrimi au curs din ochii Lui Hristos, cât sânge din rănile Lui, câți spini i-au pătruns și străpuns fruntea Lui, cât de adânc rupeau piroanele și biciul și lemnul crucii, din Trupul Lui Cel Sfânt pentru mântuirea ta, omule, și a celui pe care îl vezi tu acum căzut în păcat.
Suntem împinși la ură! Media prin mijloacele ei ne împinge la ură. La ură și la dezbinare. Ei vor să fim ură? Să fim noi iubire.
 Apropiindu-mă de final, vreau să vă amintesc că femeia samarineancă nu l-a cunoscut prima dată pe Hristos. Să nu semănăm și noi cu ea. Să ne cunoaștem Dumnezeul căruia ne închinăm. Apoi încă un aspect de semnalat Hristos vindeca samarinenii, iar evreii, poporul din care, și pentru care venise, plănuiau răstignirea Lui. Căpeteniile legii vechi, care erau puși acolo, în fruntea sinagogilor ca să îl învețe pe poporul iudeu mila și dreptatea, vicleneau ucideri în inimă. Nu aveau pacea în inimi, își doreau războaie. O, cât de bine seamănă inima lor , a fariseilor, cărturarilor și căpeteniilor poporului ales de atunci cu inimile neamurilor creștine de acum. NE rugăm în bisericile creștine pentru pacea lumii, însă ne pregătim de războaie. „Pentru ce se trufește cel ce este pământ și cenușă?” așa zice înțeleptul Isus fiul lui Sirah. Regelui David, nu i-a permis Dumnezeu să-i ridice biserică pentru că avea mâinile murdare de sângele neamurilor care-au vrut să îi cotropească regatul. Ce Hristos propovăduim noi, ce Iisus al iubirii? Unde e Dumnezeul din inima noastră? Nu cumva e plecat să propovăduiască străinilor samarineni, în timp ce noi îi pregătim iară Răstignirea, moartea, dar de data aceasta plănuim moartea lui Hristos din inima noastră?
Să ne rugăm cu nădejde frați creștini pentru pacea lumii, a bisericii și a inimii noastre mai ales. Pacea ne-o construim noi, fiecare în jurul nostrum, în familia noastră, cu părinții noștri, cu familia noastră, în mica noastră comunitate, la serviciu, cu vecinii. Așa făcând devenim mici lumânări arzânde la lumina cărora copii pot învăța să fie și ei frumoși sufletește, se pot incălzi la căldura micii noastre flacăre a credinței, a nădejdii, și mai ales a dragostei noastre de Dumnezeu, de Ortodocsie, de neam și patrie, de sotie și copii, de bunii și străbunii noștri. Să nu uităm că Hristos nu e războinic, și cine duce războaie în numele Lui, nu știe cărui Dumnezeu slujește, iar Dumnezeul Păcii nu e în inima Lui. Inchei aducând argumentul părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc, fie-i pomenirea veșnic fericită: „Mântuitorul Iisus Hristos a biruit, prin Înviere, păcatul în tot adâncul lui care tulbura, războia și neliniștea inimi, oameni, popoare. Sufletele, și tot ce este în lume, au scăpat de răzvrătitorul și cotropitorul diavol.”  Amin.

sâmbătă, 7 mai 2016

DUMINICA TOMII 2016




Hristos a înviat!
Frați creștini ortodocși,
Au trecut deja 8 zile de la praznicul sfintei Învieri a Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se arătase în repetate rânduri Maicii Domnului, Mariei Magdalena, femeilor mironosițe, pe drumul spre Emaus se arătase, stătuse de vorbă și cinase cu Luca și Cleopa, apoi se arătase și ucenicilor lui care erau în Ierusalim, încuiați într-o casă de frica evreilor, încă din vinerea Răstignirii. Ucenicii îl văzuseră înviat așadar, numai Toma cel numit și geamănul, nu. Îi spuneau ucenicii că a înviat Hristos, ba chiar vedea și pe mulți morți ai evreilor înviați și umblând pe străzile Ierusalimului, și tot nu vrea să creadă pe nimeni că Iisus Hristos, Învățătorul, a înviat. Și pentru că ucenicii insistau să-i vorbească despre Învierea Domnului, iată-l pe Toma spunând răspicat: „Dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor,și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!” O, Tomo, Tomo, tu care l-ai văzut pe Hristos legat, și după aceea l-ai părăsit, împreună cu ceilalți ucenici, oare cum ceri tu să îl atingi pe Cel de care-ai fugit? Și de ce ceri să vezi semnul cuielor din palmele Mântuitorului? Cine ți-a spus ție că avea palmele pironite pe cruce? Cine ți-a spus ție că lui Hristos i-au străpuns coasta cu sulița? Că doar nu erai de față când L-au răstignit. Cum de crezi că a fost răstignit și îngropat, dar nu vrei să crezi că a înviat?
Trec opt zile. Toma se tot frământa între argumentele vizibile ale morților înviați, spusele celor care l-au văzut înviat, și necredința lui, înverșunarea lui de a-și aduce argumente că Hristos nu avea cum să învie, doar pentru că nu îl pipăise El! Și iată-l totuși măcinat de necredință, pe de o parte, și cuprins de frica morții, pentru că încă evreimea, însetată de sânge, și cu ochii sufletului întunecați de îngerul morții, voia de-acum să îî vadă morți și pe ucenicii lui Hristos, pe Lazăr cel înviat, și  pe orbul din naștere pe care îl tămăduise Hristos și pe care mai marii preoților l-au dat afară din sinagogă, din comunitate, considerându-l ca pe păgâni, ca pe goimi, așa cum le era obiceiul. În toată agonia aceasta sufletească a lui Toma, care nu-i dă pace, îl frământă, nu-i lasă somnul să-i vină nopțile, iată că se arată iară Hristos, de data aceasta fiind și Toma de față. Iisus se arată și le zice: „Pace vouă!” Le dă Pacea Sa, pentru a scăpa de frica din suflet, le dă Pacea Sa, și împreună cu pacea, și bucuria Învierii. chipurile fețelor lor, crispate de spaime și îndoieli, acum se luminează, și se simt dinnou în siguranță. Hristos apoi, se întoarce spre Toma și știindu-i zbuciumul sufletesc, grăiește: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios!” Toma  atunci, văzândul pe Iisus, și simțindu-și sufletul descoperit de Lumina Lumii, de Hristos, nu a mai pus degetul în coastă, ci a strigat din toată ființa lui, prima mărturisire a Dumnezeirii făcută vreodată de un pământean: „Domnul meu și Dumnezeul meu!!!” Iisus Hristos mai fusese numit de Petru ca fiind Hristosul, Mesia cel așteptat, Fiul lui Dumnezeu, ori Fiul lui David, însă nimeni nu-l numise pe El Dumnezeu. Toma așadar este primul care-l numește nu doar Domn, în sensul de Stăpân al inimii lui care acum își găsea pacea dată tocmai de Hristos, se deslega de toate fricile și indoielile lui, ci îl numește și Dumnezeu! Adică Toma îl numește nu doar Stăpân al sufletelor, ci și Creator al sufletelor. Dumnezeirea lui Hristos mărturisită de Toma cel numit și Geamănul, astăzi, fără să mai atingă pe Dumnezeu, că doar cine poate să-l atingă pe Dumnezeu și să fie viu, va fi mai apoi mărturisită milenii la rând, de generații la rând, tocmai pentru Pacea Sa pe care o dă fiecărei inimi zbuciumate. De aceea și Hristos a spus imediat lui Toma: „Pentru că m-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” Apoi evanghelia de la Ioan, care relatează acest episod spune că Iisus a făcut și alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta, pentru că nici nu ar fi fost cu putință să se scrie toate cele câte a făcut, neîncăpând în cărți cele săvârșite de Hristos, dar că acestea s-au scris ca să credem că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, viață să avem , în numele Lui.
Vedeți frați creștini, că nu este de ajuns doar să spunem că noi credem în Dumnezeu, ci crezând în El, trebuie ca și viața să ne fie „în numele Lui”, să fim demni adică de toată lucrarea mântuirii pe care-a făcut-o Hristos pentru noi, să ne purtăm demni de numele de Creștini, de Creștini-Ortodocși. Credința lui Toma de astăzi, când i s-a arătat Dumnezeu, nu ar fi de-ajuns, nu l-ar fi mântuit, dacă nu aducea după ea și faptele credinței. Or Toma, s-a dus după Cincizecime și s-a ostenit propovăduind Evenghelia în îndepărtatele indii, mult ostenindu-se și dându-și viața pentru Hristos, fiind el însuși străpuns cu sulița. Credința lui Toma numit pe nedrept „necredinciosul”, l-a făcut așadar să trăiască o viață cu Hristos, pentru Hristos și mai ales, în Hristos. Privind atent la atitudinea lui de după Învierea lui Hristos, vedem că și astăzi avem între creștini chiar astfel de oameni care pretind să-l pipăie pe Dumnezeu, minunile Lui. Cred că în China ninge, pentru că aud la radio, dar nu cred că în biserică, la Sf Liturghie coboară cerul pe pământ pentru a ne da binecuvântările dumnezeirii. Vrem mereu să pipăim, și totuși ne bătem cu pumnul în piept că suntem creștini și credincioși. Or, iată spune Hristos astăzi lui Toma, fericiți cei ce n-au văzut și au crezut. Pentru că dacă și vezi îngeri, aceea nu se mai cheamă credință, ci certitudinea existenței, pentru că ai văzut, nu pentru că ai crezut. A crede abia după ce vezi, nu mai e credință, pentru că spune apostolul Pavel : Credința vine prin auz!” Creștinismul s-a răspândit prin darul Duhului Sfânt, numit credință.
Adesea și foarte adesea semănăm și noi cu Toma, apostolul care deși trăise atâtea minuni săvârșite chiar de el în numele Domnului, înviase el însuși morții cu numele lui Iisus Hristos, vindecase leproși, ologi și orbi, nu credea în înviere. Așa și noi, adesea prin simplul nostru cuvânt dăm nădejdi semenilor noștri, îi vindecăm de neputințe, de tristeți, cu un zâmbet și-o vorbă bună, și tot ne îndoim de existența sufletului. Simțim singuri că inima noastră are rațiuni pe care mintea nu le poate pricepe, și tot vrem dovezi ale existenței unei alte lumi, o lume a duhurilor nevăzute. Vedem adesea ca și Toma, oameni care fuseseră morți și acum umblă vii printre noi, oameni vindecați de boli grele, incurabile, prin puterea credinței și a tainelor sfinte noastre biserici, și tot nu vrem să credem că Dumnezeul nostru e viu și lucrează, Dumnezeul în numele căruia ne-am botezat. Vedem oameni morți sufletește, intoxicați fie de doctrinele comunist-atee, materialist-științifice, fie de asaltul propriilor patimi, bețiile, fumatul, drogurile, oameni cu vieți aduse la limita suicidului, și cărora le-a fost de-ajuns să vină o dată la biserică, la spovedanie, și Hristos să-i învieze și să le deie sens vieții. Vedem așadar astfel de oameni, îi cunoaștem, unii ne sunt rude, și tot cerem lui Iisus Hristos să ne arate mai întâi dovezile morții Lui, pentru ca mai apoi să credem și noi în existența Lui, în Învierea Lui. Și noi ca și Toma avem pretenția să-l pipăim, dar ca și Toma nu făcem nimic să-i ieșim în întâmpinare, Stăm închiși în casă de frica evreilor, nu mai avem puterea de a mărturisi pe Hristos, și viața creștină cu valorile ei. Ne e tot mai frică, ba că ne pierdem funcțiile, ba că se uită lumea la noi ca la niște smintiți. Ne e frică de gura lumii exterioare și ne refuzăm dreptul de a trăi ceea ce glasul conștiinței ne tot strigă: Există Dumnezeu, și Dumnezeu mă iubește până pe Golgota și dincolo de ea! Mai grav este că și preoțimea, urmașii apostolilor și moștenitorii darurilor lor, cei care trebuie să fie păstori ai turmei celei cuvântătoare, a sufletelor încredințate lor de Hristos, și dintre ei spuneam, au ajuns să le fie frică să rostească  în plinătatea întregului cuvânt, adevărul învierii, adevărul Sfintei Lumini de la Ierusalim, care este dată de Dumnezeu, cel care a spus: „Eu sunt Lumina Lumii”, numai ortodocșilor. De frica „iudeilor”, a „indicățiilor prețioase” venite din partea celor care vor să distrugă Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, ajung să se roage  cu sectele, și mai grav să creadă ca sectele, dovedind că în interior credința lor se clatină ca și a lui Toma astăzi, ori chiar mai rău decât a lui. Dacă auziți despre existența unor astfel de preoți, soluția este să vă rugați pentru ei, pentru că iată, Dumnezeu este cel care poate da Pacea Sa tuturor celor care vor sincer să o primească. Și când vă vor bate ereticii la ușă, amintiți-vă cuvintele sfântului apostol Pavel: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie,iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu!”(1Corinteni; 1, 18). Și dacă sectele au lepădat Crucea ca și simbol al jertfei, ce putere să mai aibă cuvântul lor, al sectarilor? Și ei știu asta, și de aceea apelează mai mult nu la cuvinte cât la zornăitul galbenilor, la foșnetul bancnotelor, la săsăitul Mamonei, a șarpelui cu ochii aurii.
Toma a avut îndoieli care-i năștea în inimă necredință. Așa cum fiecare dintre noi avem poate încă, dacă nu îndoieli, măcar scepticisme, și într-un fel bine este. Pentru că astfel putem fugi de multe momeli ale satanei. Însă ca să nu cădem în cursele vrăjmașilor ortodoxiei, trebuie să nu uităm că Învierea lui Hristos este tocmai începutul creștinismului, și că de la mormântul cel gol al lui Hristos și-au luat ucenicii iară puterea propovăduirii, că doar spune apostolul Ioan, și apostolul Pavel : „Nu putem să nu grăim despre cele ce am văzut: pe Hristos înviat!” Acest Iisus Hristos, cel Răstignit cu adevărat, și mort cu avevărat, și mai apoi îngropat cu adevărat, l-au văzut viu  cu adevărat Maica Domnului, mironosițele, Luca și Cleopa, cei doisprezece, Petru, sfântul apostol Iacov, sf întâiul mucenic și arhidiacon Ștefan,cel întocmai cu apostolii, apoi altor 500 de frați creștini, și lui Pavel pe drumul spre Damasc. Iisus Hristos înviat  a dat tărie mucenicilor și martirilor să -și deie sângele și viața pentru credința în Înviere. Doar de la mormântul cel gol al lui Iisus Hrsistos înviat s-a răspândit religia iubirii, creștinismul, ca o lumină sfântă care pleacă din mormântul lui Iisus Hristos și se răspândește în lumea întreagă, pentru că doar El, și numai El a spus despre sine, Eu sunt Lumina Lumii!!! Nici budha, nici Mohamed, nici Moise, cel luminat la față, când cobora de pe muntele Sinai, nici alt învățat sau filosof al lumii nu a grăit despre sine ceea ce Hristos a spus: EU sunt Lumina Lumii! Eu sunt Calea Adevărul și Viața. Cine crede în mine, viu va fi! Pacea mea dau vouă, dar nu cum dă lumea vă dau eu vouă, ci Pacea mea o dau vouă. Acest Iisus Hristos înviat, și care astăzi s-a arătat și lui Toma, încredințându-l astfel, nu doar de învierea Sa, ci mai ales de Dumnezeirea Sa, a răspândit în lume legea iubirii, fără arme și armate, fără atentate sinucigașe cum făcură și fac alții, fără să aibă școli și învățați, fără bani și averi care să mituiască domnii și stăpânii vremelnici ai lumii, ba chiar cu o continuă, și aprigă prigoană începută chiar din ziua răstignirii, apoi vreme de mai bine de 300 de ani, creștinii erau vânați prin toate împărățiile și erau omorâți cu zecile de mii odată, adevărate masacre pe motive religioase. Și în secolul acesta, acum,. Când vorbim, Creștinismul este încă singura religie prigonită. Ești încă omorât doar pentru că ești creștin. Bisericile Creștine sunt și astăzi incendiate, aruncate în aer chiar in timpul slujbei de Crăciun, de Nașterea Domnului, cu femei și copii cu tot.  Iisus Hristos cel înviat a dat neamului acesta Românesc tăria și puterea de a dăinui peste veacuri la porțile Europei creștine, în vifornița tuturor vânturilor imperiale care-au bătut pe meleagurile noastre, indiferent că vorbim despre imperiul semilunii, ori despre imperiul catolicilor care ne-au smuls fii din biserică și i-au făcut să se închine papei, promițându-le că nu le modifică cultul, iar acum sunt mai catolici decât papa însuși, ori imperiul roșiu-ciumat al bolșevicilor atei care-au aruncat în temnițe elitele studențimii românești, au creat monștrii și i-au pus să ne conducă, oameni fără rădăcini în neamul nostru românesc, ori cu rădăcinile bolnave. Iisus Hristos cel înviat, Iisus Hristos cel Viu dă și astăzi tărie neamului, să reziste în lupta împotriva celor care îl învață să-și arunce copiii la canale, care vor să ne invețe să ne aruncăm icoanele din școli, și religia din orar, să nu ne mai botezăm copiii, să devenim niște dezrădăcinați, niște neica nimeni ai lumii. Este strigător la cer ce fac politrucii români, spunând că ora de religie din școală este neconstituțională într-o țară covârșitor majoritar ortodoxă! Dacă este așa, atunci constituția țării e bună de aruncat pentru că nu servește intereselor majorității, a neamului românesc, ci interesele masoneriei infiltrate în toate instituțiile vitale ale patriei. Nu avem voie niciunul să tăcem, să stăm încuiați ca și ucenicii de frica iudeilor, și de frică să tăcem. Suntem Creștini-Ortodocși români, urmași ai unor mari sfinți și fii ai unui neam ortodox, singurul neam latin care nu e catolic, și singurul neam ortodox care nu are dată de încreștinare, căci s-a născut creștin și apoi a rămas ortodox, cu tot sacrificiul cerut de această mare izbândă! De aceea închei amintindu-vă că avem datoria să strigăm ca și Toma astăzi lumii întregi că Iisus Hristos este Domn și Dumnezeu al nostru, Iisus Hristos cel Înviat, Să ne privim străbunii și să le urmăm credința! Să-l ascultăm pe Ernest Bernea, etnograful și sociologul de renume dat de neamul românesc și târât prin pușcării și de regalitate și de bolșevici, pentru opiniile lui despre structura aproape mesianică a neamului românesc, care spunea despre credință în lucrarea sa „Indemn la simplitate”: „Credința nu înseamnă subectivism și nici lipsă de mărturii. Credința nu înseamnă proprie înșelare acolo unde mintea nu poate ajunge. Credința este o stare morală în care cunoașterea vine din așezarea omului în realitatea concretă, în viață, în așa fel încât nimic nu se interpune. Credința este un act liber, caracteristică doar sufletelor libere, și e act liber pentru că este un act de trăire, de viață; ea, credința apare la om ca o trăsătură firească, normală a omului, a naturii sale morale. Ea dă stabilitate și sens vieții. Omul credincios stă în preajma valorilor permanente, este și bun și bogat, oricât de puțin are. Când trece peste el o încercare a vieții, nu se năruie, ci crește. OMUL CREDINCIOS SE ASEAMĂNĂ COPIILOR: RÂDE CU LACRIMI PE OBRAZ!” Să credem așadar și noi și să mărturisim că: HRISTOS CU ADEVĂRAT A ÎNVIAT!