DUMINICA TOMII 2016




Hristos a înviat!
Frați creștini ortodocși,
Au trecut deja 8 zile de la praznicul sfintei Învieri a Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se arătase în repetate rânduri Maicii Domnului, Mariei Magdalena, femeilor mironosițe, pe drumul spre Emaus se arătase, stătuse de vorbă și cinase cu Luca și Cleopa, apoi se arătase și ucenicilor lui care erau în Ierusalim, încuiați într-o casă de frica evreilor, încă din vinerea Răstignirii. Ucenicii îl văzuseră înviat așadar, numai Toma cel numit și geamănul, nu. Îi spuneau ucenicii că a înviat Hristos, ba chiar vedea și pe mulți morți ai evreilor înviați și umblând pe străzile Ierusalimului, și tot nu vrea să creadă pe nimeni că Iisus Hristos, Învățătorul, a înviat. Și pentru că ucenicii insistau să-i vorbească despre Învierea Domnului, iată-l pe Toma spunând răspicat: „Dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor,și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!” O, Tomo, Tomo, tu care l-ai văzut pe Hristos legat, și după aceea l-ai părăsit, împreună cu ceilalți ucenici, oare cum ceri tu să îl atingi pe Cel de care-ai fugit? Și de ce ceri să vezi semnul cuielor din palmele Mântuitorului? Cine ți-a spus ție că avea palmele pironite pe cruce? Cine ți-a spus ție că lui Hristos i-au străpuns coasta cu sulița? Că doar nu erai de față când L-au răstignit. Cum de crezi că a fost răstignit și îngropat, dar nu vrei să crezi că a înviat?
Trec opt zile. Toma se tot frământa între argumentele vizibile ale morților înviați, spusele celor care l-au văzut înviat, și necredința lui, înverșunarea lui de a-și aduce argumente că Hristos nu avea cum să învie, doar pentru că nu îl pipăise El! Și iată-l totuși măcinat de necredință, pe de o parte, și cuprins de frica morții, pentru că încă evreimea, însetată de sânge, și cu ochii sufletului întunecați de îngerul morții, voia de-acum să îî vadă morți și pe ucenicii lui Hristos, pe Lazăr cel înviat, și  pe orbul din naștere pe care îl tămăduise Hristos și pe care mai marii preoților l-au dat afară din sinagogă, din comunitate, considerându-l ca pe păgâni, ca pe goimi, așa cum le era obiceiul. În toată agonia aceasta sufletească a lui Toma, care nu-i dă pace, îl frământă, nu-i lasă somnul să-i vină nopțile, iată că se arată iară Hristos, de data aceasta fiind și Toma de față. Iisus se arată și le zice: „Pace vouă!” Le dă Pacea Sa, pentru a scăpa de frica din suflet, le dă Pacea Sa, și împreună cu pacea, și bucuria Învierii. chipurile fețelor lor, crispate de spaime și îndoieli, acum se luminează, și se simt dinnou în siguranță. Hristos apoi, se întoarce spre Toma și știindu-i zbuciumul sufletesc, grăiește: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios!” Toma  atunci, văzândul pe Iisus, și simțindu-și sufletul descoperit de Lumina Lumii, de Hristos, nu a mai pus degetul în coastă, ci a strigat din toată ființa lui, prima mărturisire a Dumnezeirii făcută vreodată de un pământean: „Domnul meu și Dumnezeul meu!!!” Iisus Hristos mai fusese numit de Petru ca fiind Hristosul, Mesia cel așteptat, Fiul lui Dumnezeu, ori Fiul lui David, însă nimeni nu-l numise pe El Dumnezeu. Toma așadar este primul care-l numește nu doar Domn, în sensul de Stăpân al inimii lui care acum își găsea pacea dată tocmai de Hristos, se deslega de toate fricile și indoielile lui, ci îl numește și Dumnezeu! Adică Toma îl numește nu doar Stăpân al sufletelor, ci și Creator al sufletelor. Dumnezeirea lui Hristos mărturisită de Toma cel numit și Geamănul, astăzi, fără să mai atingă pe Dumnezeu, că doar cine poate să-l atingă pe Dumnezeu și să fie viu, va fi mai apoi mărturisită milenii la rând, de generații la rând, tocmai pentru Pacea Sa pe care o dă fiecărei inimi zbuciumate. De aceea și Hristos a spus imediat lui Toma: „Pentru că m-ai văzut, Tomo, ai crezut; fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” Apoi evanghelia de la Ioan, care relatează acest episod spune că Iisus a făcut și alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta, pentru că nici nu ar fi fost cu putință să se scrie toate cele câte a făcut, neîncăpând în cărți cele săvârșite de Hristos, dar că acestea s-au scris ca să credem că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, viață să avem , în numele Lui.
Vedeți frați creștini, că nu este de ajuns doar să spunem că noi credem în Dumnezeu, ci crezând în El, trebuie ca și viața să ne fie „în numele Lui”, să fim demni adică de toată lucrarea mântuirii pe care-a făcut-o Hristos pentru noi, să ne purtăm demni de numele de Creștini, de Creștini-Ortodocși. Credința lui Toma de astăzi, când i s-a arătat Dumnezeu, nu ar fi de-ajuns, nu l-ar fi mântuit, dacă nu aducea după ea și faptele credinței. Or Toma, s-a dus după Cincizecime și s-a ostenit propovăduind Evenghelia în îndepărtatele indii, mult ostenindu-se și dându-și viața pentru Hristos, fiind el însuși străpuns cu sulița. Credința lui Toma numit pe nedrept „necredinciosul”, l-a făcut așadar să trăiască o viață cu Hristos, pentru Hristos și mai ales, în Hristos. Privind atent la atitudinea lui de după Învierea lui Hristos, vedem că și astăzi avem între creștini chiar astfel de oameni care pretind să-l pipăie pe Dumnezeu, minunile Lui. Cred că în China ninge, pentru că aud la radio, dar nu cred că în biserică, la Sf Liturghie coboară cerul pe pământ pentru a ne da binecuvântările dumnezeirii. Vrem mereu să pipăim, și totuși ne bătem cu pumnul în piept că suntem creștini și credincioși. Or, iată spune Hristos astăzi lui Toma, fericiți cei ce n-au văzut și au crezut. Pentru că dacă și vezi îngeri, aceea nu se mai cheamă credință, ci certitudinea existenței, pentru că ai văzut, nu pentru că ai crezut. A crede abia după ce vezi, nu mai e credință, pentru că spune apostolul Pavel : Credința vine prin auz!” Creștinismul s-a răspândit prin darul Duhului Sfânt, numit credință.
Adesea și foarte adesea semănăm și noi cu Toma, apostolul care deși trăise atâtea minuni săvârșite chiar de el în numele Domnului, înviase el însuși morții cu numele lui Iisus Hristos, vindecase leproși, ologi și orbi, nu credea în înviere. Așa și noi, adesea prin simplul nostru cuvânt dăm nădejdi semenilor noștri, îi vindecăm de neputințe, de tristeți, cu un zâmbet și-o vorbă bună, și tot ne îndoim de existența sufletului. Simțim singuri că inima noastră are rațiuni pe care mintea nu le poate pricepe, și tot vrem dovezi ale existenței unei alte lumi, o lume a duhurilor nevăzute. Vedem adesea ca și Toma, oameni care fuseseră morți și acum umblă vii printre noi, oameni vindecați de boli grele, incurabile, prin puterea credinței și a tainelor sfinte noastre biserici, și tot nu vrem să credem că Dumnezeul nostru e viu și lucrează, Dumnezeul în numele căruia ne-am botezat. Vedem oameni morți sufletește, intoxicați fie de doctrinele comunist-atee, materialist-științifice, fie de asaltul propriilor patimi, bețiile, fumatul, drogurile, oameni cu vieți aduse la limita suicidului, și cărora le-a fost de-ajuns să vină o dată la biserică, la spovedanie, și Hristos să-i învieze și să le deie sens vieții. Vedem așadar astfel de oameni, îi cunoaștem, unii ne sunt rude, și tot cerem lui Iisus Hristos să ne arate mai întâi dovezile morții Lui, pentru ca mai apoi să credem și noi în existența Lui, în Învierea Lui. Și noi ca și Toma avem pretenția să-l pipăim, dar ca și Toma nu făcem nimic să-i ieșim în întâmpinare, Stăm închiși în casă de frica evreilor, nu mai avem puterea de a mărturisi pe Hristos, și viața creștină cu valorile ei. Ne e tot mai frică, ba că ne pierdem funcțiile, ba că se uită lumea la noi ca la niște smintiți. Ne e frică de gura lumii exterioare și ne refuzăm dreptul de a trăi ceea ce glasul conștiinței ne tot strigă: Există Dumnezeu, și Dumnezeu mă iubește până pe Golgota și dincolo de ea! Mai grav este că și preoțimea, urmașii apostolilor și moștenitorii darurilor lor, cei care trebuie să fie păstori ai turmei celei cuvântătoare, a sufletelor încredințate lor de Hristos, și dintre ei spuneam, au ajuns să le fie frică să rostească  în plinătatea întregului cuvânt, adevărul învierii, adevărul Sfintei Lumini de la Ierusalim, care este dată de Dumnezeu, cel care a spus: „Eu sunt Lumina Lumii”, numai ortodocșilor. De frica „iudeilor”, a „indicățiilor prețioase” venite din partea celor care vor să distrugă Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, ajung să se roage  cu sectele, și mai grav să creadă ca sectele, dovedind că în interior credința lor se clatină ca și a lui Toma astăzi, ori chiar mai rău decât a lui. Dacă auziți despre existența unor astfel de preoți, soluția este să vă rugați pentru ei, pentru că iată, Dumnezeu este cel care poate da Pacea Sa tuturor celor care vor sincer să o primească. Și când vă vor bate ereticii la ușă, amintiți-vă cuvintele sfântului apostol Pavel: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie,iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu!”(1Corinteni; 1, 18). Și dacă sectele au lepădat Crucea ca și simbol al jertfei, ce putere să mai aibă cuvântul lor, al sectarilor? Și ei știu asta, și de aceea apelează mai mult nu la cuvinte cât la zornăitul galbenilor, la foșnetul bancnotelor, la săsăitul Mamonei, a șarpelui cu ochii aurii.
Toma a avut îndoieli care-i năștea în inimă necredință. Așa cum fiecare dintre noi avem poate încă, dacă nu îndoieli, măcar scepticisme, și într-un fel bine este. Pentru că astfel putem fugi de multe momeli ale satanei. Însă ca să nu cădem în cursele vrăjmașilor ortodoxiei, trebuie să nu uităm că Învierea lui Hristos este tocmai începutul creștinismului, și că de la mormântul cel gol al lui Hristos și-au luat ucenicii iară puterea propovăduirii, că doar spune apostolul Ioan, și apostolul Pavel : „Nu putem să nu grăim despre cele ce am văzut: pe Hristos înviat!” Acest Iisus Hristos, cel Răstignit cu adevărat, și mort cu avevărat, și mai apoi îngropat cu adevărat, l-au văzut viu  cu adevărat Maica Domnului, mironosițele, Luca și Cleopa, cei doisprezece, Petru, sfântul apostol Iacov, sf întâiul mucenic și arhidiacon Ștefan,cel întocmai cu apostolii, apoi altor 500 de frați creștini, și lui Pavel pe drumul spre Damasc. Iisus Hristos înviat  a dat tărie mucenicilor și martirilor să -și deie sângele și viața pentru credința în Înviere. Doar de la mormântul cel gol al lui Iisus Hrsistos înviat s-a răspândit religia iubirii, creștinismul, ca o lumină sfântă care pleacă din mormântul lui Iisus Hristos și se răspândește în lumea întreagă, pentru că doar El, și numai El a spus despre sine, Eu sunt Lumina Lumii!!! Nici budha, nici Mohamed, nici Moise, cel luminat la față, când cobora de pe muntele Sinai, nici alt învățat sau filosof al lumii nu a grăit despre sine ceea ce Hristos a spus: EU sunt Lumina Lumii! Eu sunt Calea Adevărul și Viața. Cine crede în mine, viu va fi! Pacea mea dau vouă, dar nu cum dă lumea vă dau eu vouă, ci Pacea mea o dau vouă. Acest Iisus Hristos înviat, și care astăzi s-a arătat și lui Toma, încredințându-l astfel, nu doar de învierea Sa, ci mai ales de Dumnezeirea Sa, a răspândit în lume legea iubirii, fără arme și armate, fără atentate sinucigașe cum făcură și fac alții, fără să aibă școli și învățați, fără bani și averi care să mituiască domnii și stăpânii vremelnici ai lumii, ba chiar cu o continuă, și aprigă prigoană începută chiar din ziua răstignirii, apoi vreme de mai bine de 300 de ani, creștinii erau vânați prin toate împărățiile și erau omorâți cu zecile de mii odată, adevărate masacre pe motive religioase. Și în secolul acesta, acum,. Când vorbim, Creștinismul este încă singura religie prigonită. Ești încă omorât doar pentru că ești creștin. Bisericile Creștine sunt și astăzi incendiate, aruncate în aer chiar in timpul slujbei de Crăciun, de Nașterea Domnului, cu femei și copii cu tot.  Iisus Hristos cel înviat a dat neamului acesta Românesc tăria și puterea de a dăinui peste veacuri la porțile Europei creștine, în vifornița tuturor vânturilor imperiale care-au bătut pe meleagurile noastre, indiferent că vorbim despre imperiul semilunii, ori despre imperiul catolicilor care ne-au smuls fii din biserică și i-au făcut să se închine papei, promițându-le că nu le modifică cultul, iar acum sunt mai catolici decât papa însuși, ori imperiul roșiu-ciumat al bolșevicilor atei care-au aruncat în temnițe elitele studențimii românești, au creat monștrii și i-au pus să ne conducă, oameni fără rădăcini în neamul nostru românesc, ori cu rădăcinile bolnave. Iisus Hristos cel înviat, Iisus Hristos cel Viu dă și astăzi tărie neamului, să reziste în lupta împotriva celor care îl învață să-și arunce copiii la canale, care vor să ne invețe să ne aruncăm icoanele din școli, și religia din orar, să nu ne mai botezăm copiii, să devenim niște dezrădăcinați, niște neica nimeni ai lumii. Este strigător la cer ce fac politrucii români, spunând că ora de religie din școală este neconstituțională într-o țară covârșitor majoritar ortodoxă! Dacă este așa, atunci constituția țării e bună de aruncat pentru că nu servește intereselor majorității, a neamului românesc, ci interesele masoneriei infiltrate în toate instituțiile vitale ale patriei. Nu avem voie niciunul să tăcem, să stăm încuiați ca și ucenicii de frica iudeilor, și de frică să tăcem. Suntem Creștini-Ortodocși români, urmași ai unor mari sfinți și fii ai unui neam ortodox, singurul neam latin care nu e catolic, și singurul neam ortodox care nu are dată de încreștinare, căci s-a născut creștin și apoi a rămas ortodox, cu tot sacrificiul cerut de această mare izbândă! De aceea închei amintindu-vă că avem datoria să strigăm ca și Toma astăzi lumii întregi că Iisus Hristos este Domn și Dumnezeu al nostru, Iisus Hristos cel Înviat, Să ne privim străbunii și să le urmăm credința! Să-l ascultăm pe Ernest Bernea, etnograful și sociologul de renume dat de neamul românesc și târât prin pușcării și de regalitate și de bolșevici, pentru opiniile lui despre structura aproape mesianică a neamului românesc, care spunea despre credință în lucrarea sa „Indemn la simplitate”: „Credința nu înseamnă subectivism și nici lipsă de mărturii. Credința nu înseamnă proprie înșelare acolo unde mintea nu poate ajunge. Credința este o stare morală în care cunoașterea vine din așezarea omului în realitatea concretă, în viață, în așa fel încât nimic nu se interpune. Credința este un act liber, caracteristică doar sufletelor libere, și e act liber pentru că este un act de trăire, de viață; ea, credința apare la om ca o trăsătură firească, normală a omului, a naturii sale morale. Ea dă stabilitate și sens vieții. Omul credincios stă în preajma valorilor permanente, este și bun și bogat, oricât de puțin are. Când trece peste el o încercare a vieții, nu se năruie, ci crește. OMUL CREDINCIOS SE ASEAMĂNĂ COPIILOR: RÂDE CU LACRIMI PE OBRAZ!” Să credem așadar și noi și să mărturisim că: HRISTOS CU ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Comentarii

Postări populare