DUMINICA TOMII 2016
Hristos a înviat!
Frați creștini ortodocși,
Au trecut deja 8 zile de la praznicul sfintei Învieri a
Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Se arătase în
repetate rânduri Maicii Domnului, Mariei Magdalena, femeilor mironosițe, pe
drumul spre Emaus se arătase, stătuse de vorbă și cinase cu Luca și Cleopa, apoi
se arătase și ucenicilor lui care erau în Ierusalim, încuiați într-o casă de
frica evreilor, încă din vinerea Răstignirii. Ucenicii îl văzuseră înviat
așadar, numai Toma cel numit și geamănul, nu. Îi spuneau ucenicii că a înviat
Hristos, ba chiar vedea și pe mulți morți ai evreilor înviați și umblând pe
străzile Ierusalimului, și tot nu vrea să creadă pe nimeni că Iisus Hristos,
Învățătorul, a înviat. Și pentru că ucenicii insistau să-i vorbească despre
Învierea Domnului, iată-l pe Toma spunând răspicat: „Dacă nu voi vedea în
palmele Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor,și
dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!” O, Tomo, Tomo, tu care l-ai
văzut pe Hristos legat, și după aceea l-ai părăsit, împreună cu ceilalți
ucenici, oare cum ceri tu să îl atingi pe Cel de care-ai fugit? Și de ce ceri
să vezi semnul cuielor din palmele Mântuitorului? Cine ți-a spus ție că avea
palmele pironite pe cruce? Cine ți-a spus ție că lui Hristos i-au străpuns
coasta cu sulița? Că doar nu erai de față când L-au răstignit. Cum de crezi că
a fost răstignit și îngropat, dar nu vrei să crezi că a înviat?
Trec opt zile. Toma se tot frământa între argumentele vizibile
ale morților înviați, spusele celor care l-au văzut înviat, și necredința lui,
înverșunarea lui de a-și aduce argumente că Hristos nu avea cum să învie, doar
pentru că nu îl pipăise El! Și iată-l totuși măcinat de necredință, pe de o
parte, și cuprins de frica morții, pentru că încă evreimea, însetată de sânge,
și cu ochii sufletului întunecați de îngerul morții, voia de-acum să îî vadă
morți și pe ucenicii lui Hristos, pe Lazăr cel înviat, și pe orbul din naștere pe care îl tămăduise
Hristos și pe care mai marii preoților l-au dat afară din sinagogă, din
comunitate, considerându-l ca pe păgâni, ca pe goimi, așa cum le era obiceiul.
În toată agonia aceasta sufletească a lui Toma, care nu-i dă pace, îl frământă,
nu-i lasă somnul să-i vină nopțile, iată că se arată iară Hristos, de data
aceasta fiind și Toma de față. Iisus se arată și le zice: „Pace vouă!” Le dă
Pacea Sa, pentru a scăpa de frica din suflet, le dă Pacea Sa, și împreună cu
pacea, și bucuria Învierii. chipurile fețelor lor, crispate de spaime și
îndoieli, acum se luminează, și se simt dinnou în siguranță. Hristos apoi, se
întoarce spre Toma și știindu-i zbuciumul sufletesc, grăiește: „Adu degetul tău
încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi
necredincios, ci credincios!” Toma
atunci, văzândul pe Iisus, și simțindu-și sufletul descoperit de Lumina
Lumii, de Hristos, nu a mai pus degetul în coastă, ci a strigat din toată
ființa lui, prima mărturisire a Dumnezeirii făcută vreodată de un pământean:
„Domnul meu și Dumnezeul meu!!!” Iisus Hristos mai fusese numit de Petru ca
fiind Hristosul, Mesia cel așteptat, Fiul lui Dumnezeu, ori Fiul lui David,
însă nimeni nu-l numise pe El Dumnezeu. Toma așadar este primul care-l numește
nu doar Domn, în sensul de Stăpân al inimii lui care acum își găsea pacea dată
tocmai de Hristos, se deslega de toate fricile și indoielile lui, ci îl numește
și Dumnezeu! Adică Toma îl numește nu doar Stăpân al sufletelor, ci și Creator
al sufletelor. Dumnezeirea lui Hristos mărturisită de Toma cel numit și
Geamănul, astăzi, fără să mai atingă pe Dumnezeu, că doar cine poate să-l
atingă pe Dumnezeu și să fie viu, va fi mai apoi mărturisită milenii la rând,
de generații la rând, tocmai pentru Pacea Sa pe care o dă fiecărei inimi
zbuciumate. De aceea și Hristos a spus imediat lui Toma: „Pentru că m-ai văzut,
Tomo, ai crezut; fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” Apoi evanghelia de la Ioan, care relatează acest
episod spune că Iisus a făcut și alte multe minuni, care nu sunt scrise în
cartea aceasta, pentru că nici nu ar fi fost cu putință să se scrie toate cele
câte a făcut, neîncăpând în cărți cele săvârșite de Hristos, dar că acestea
s-au scris ca să credem că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând,
viață să avem , în numele Lui.
Vedeți frați creștini, că nu este de ajuns doar să spunem că
noi credem în Dumnezeu, ci crezând în El, trebuie ca și viața să ne fie „în
numele Lui”, să fim demni adică de toată lucrarea mântuirii pe care-a făcut-o
Hristos pentru noi, să ne purtăm demni de numele de Creștini, de
Creștini-Ortodocși. Credința lui Toma de astăzi, când i s-a arătat Dumnezeu, nu
ar fi de-ajuns, nu l-ar fi mântuit, dacă nu aducea după ea și faptele
credinței. Or Toma, s-a dus după Cincizecime și s-a ostenit propovăduind
Evenghelia în îndepărtatele indii, mult ostenindu-se și dându-și viața pentru
Hristos, fiind el însuși străpuns cu sulița. Credința lui Toma numit pe nedrept
„necredinciosul”, l-a făcut așadar să trăiască o viață cu Hristos, pentru
Hristos și mai ales, în Hristos. Privind atent la atitudinea lui de după
Învierea lui Hristos, vedem că și astăzi avem între creștini chiar astfel de
oameni care pretind să-l pipăie pe Dumnezeu, minunile Lui. Cred că în China
ninge, pentru că aud la radio, dar nu cred că în biserică, la Sf Liturghie coboară
cerul pe pământ pentru a ne da binecuvântările dumnezeirii. Vrem mereu să
pipăim, și totuși ne bătem cu pumnul în piept că suntem creștini și
credincioși. Or, iată spune Hristos astăzi lui Toma, fericiți cei ce n-au văzut
și au crezut. Pentru că dacă și vezi îngeri, aceea nu se mai cheamă credință,
ci certitudinea existenței, pentru că ai văzut, nu pentru că ai crezut. A crede
abia după ce vezi, nu mai e credință, pentru că spune apostolul Pavel :
Credința vine prin auz!” Creștinismul s-a răspândit prin darul Duhului Sfânt,
numit credință.
Adesea și foarte adesea semănăm și noi cu Toma, apostolul
care deși trăise atâtea minuni săvârșite chiar de el în numele Domnului,
înviase el însuși morții cu numele lui Iisus Hristos, vindecase leproși, ologi
și orbi, nu credea în înviere. Așa și noi, adesea prin simplul nostru cuvânt
dăm nădejdi semenilor noștri, îi vindecăm de neputințe, de tristeți, cu un
zâmbet și-o vorbă bună, și tot ne îndoim de existența sufletului. Simțim
singuri că inima noastră are rațiuni pe care mintea nu le poate pricepe, și tot
vrem dovezi ale existenței unei alte lumi, o lume a duhurilor nevăzute. Vedem
adesea ca și Toma, oameni care fuseseră morți și acum umblă vii printre noi,
oameni vindecați de boli grele, incurabile, prin puterea credinței și a
tainelor sfinte noastre biserici, și tot nu vrem să credem că Dumnezeul nostru
e viu și lucrează, Dumnezeul în numele căruia ne-am botezat. Vedem oameni morți
sufletește, intoxicați fie de doctrinele comunist-atee, materialist-științifice,
fie de asaltul propriilor patimi, bețiile, fumatul, drogurile, oameni cu vieți
aduse la limita suicidului, și cărora le-a fost de-ajuns să vină o dată la
biserică, la spovedanie, și Hristos să-i învieze și să le deie sens vieții.
Vedem așadar astfel de oameni, îi cunoaștem, unii ne sunt rude, și tot cerem
lui Iisus Hristos să ne arate mai întâi dovezile morții Lui, pentru ca mai apoi
să credem și noi în existența Lui, în Învierea Lui. Și noi ca și Toma avem
pretenția să-l pipăim, dar ca și Toma nu făcem nimic să-i ieșim în întâmpinare,
Stăm închiși în casă de frica evreilor, nu mai avem puterea de a mărturisi pe
Hristos, și viața creștină cu valorile ei. Ne e tot mai frică, ba că ne pierdem
funcțiile, ba că se uită lumea la noi ca la niște smintiți. Ne e frică de gura
lumii exterioare și ne refuzăm dreptul de a trăi ceea ce glasul conștiinței ne
tot strigă: Există Dumnezeu, și Dumnezeu mă iubește până pe Golgota și dincolo
de ea! Mai grav este că și preoțimea, urmașii apostolilor și moștenitorii darurilor
lor, cei care trebuie să fie păstori ai turmei celei cuvântătoare, a sufletelor
încredințate lor de Hristos, și dintre ei spuneam, au ajuns să le fie frică să
rostească în plinătatea întregului
cuvânt, adevărul învierii, adevărul Sfintei Lumini de la Ierusalim, care este
dată de Dumnezeu, cel care a spus: „Eu sunt Lumina Lumii”, numai ortodocșilor.
De frica „iudeilor”, a „indicățiilor prețioase” venite din partea celor care
vor să distrugă Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, ajung să
se roage cu sectele, și mai grav să
creadă ca sectele, dovedind că în interior credința lor se clatină ca și a lui
Toma astăzi, ori chiar mai rău decât a lui. Dacă auziți despre existența unor
astfel de preoți, soluția este să vă rugați pentru ei, pentru că iată, Dumnezeu
este cel care poate da Pacea Sa tuturor celor care vor sincer să o primească.
Și când vă vor bate ereticii la ușă, amintiți-vă cuvintele sfântului apostol
Pavel: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie,iar pentru noi, cei ce
ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu!”(1Corinteni; 1, 18). Și dacă sectele au
lepădat Crucea ca și simbol al jertfei, ce putere să mai aibă cuvântul lor, al
sectarilor? Și ei știu asta, și de aceea apelează mai mult nu la cuvinte cât la
zornăitul galbenilor, la foșnetul bancnotelor, la săsăitul Mamonei, a șarpelui
cu ochii aurii.
Toma a avut îndoieli care-i năștea în inimă necredință. Așa
cum fiecare dintre noi avem poate încă, dacă nu îndoieli, măcar scepticisme, și
într-un fel bine este. Pentru că astfel putem fugi de multe momeli ale satanei.
Însă ca să nu cădem în cursele vrăjmașilor ortodoxiei, trebuie să nu uităm că
Învierea lui Hristos este tocmai începutul creștinismului, și că de la
mormântul cel gol al lui Hristos și-au luat ucenicii iară puterea
propovăduirii, că doar spune apostolul Ioan, și apostolul Pavel : „Nu putem să
nu grăim despre cele ce am văzut: pe Hristos înviat!” Acest Iisus Hristos, cel
Răstignit cu adevărat, și mort cu avevărat, și mai apoi îngropat cu adevărat,
l-au văzut viu cu adevărat Maica Domnului,
mironosițele, Luca și Cleopa, cei doisprezece, Petru, sfântul apostol Iacov, sf
întâiul mucenic și arhidiacon Ștefan,cel întocmai cu apostolii, apoi altor 500
de frați creștini, și lui Pavel pe drumul spre Damasc. Iisus Hristos înviat a dat tărie mucenicilor și martirilor să -și
deie sângele și viața pentru credința în Înviere. Doar de la mormântul cel gol
al lui Iisus Hrsistos înviat s-a răspândit religia iubirii, creștinismul, ca o
lumină sfântă care pleacă din mormântul lui Iisus Hristos și se răspândește în
lumea întreagă, pentru că doar El, și numai El a spus despre sine, Eu sunt
Lumina Lumii!!! Nici budha, nici Mohamed, nici Moise, cel luminat la față, când
cobora de pe muntele Sinai, nici alt învățat sau filosof al lumii nu a grăit
despre sine ceea ce Hristos a spus: EU sunt Lumina Lumii! Eu sunt Calea
Adevărul și Viața. Cine crede în mine, viu va fi! Pacea mea dau vouă, dar nu
cum dă lumea vă dau eu vouă, ci Pacea mea o dau vouă. Acest Iisus Hristos
înviat, și care astăzi s-a arătat și lui Toma, încredințându-l astfel, nu doar
de învierea Sa, ci mai ales de Dumnezeirea Sa, a răspândit în lume legea
iubirii, fără arme și armate, fără atentate sinucigașe cum făcură și fac alții,
fără să aibă școli și învățați, fără bani și averi care să mituiască domnii și
stăpânii vremelnici ai lumii, ba chiar cu o continuă, și aprigă prigoană
începută chiar din ziua răstignirii, apoi vreme de mai bine de 300 de ani,
creștinii erau vânați prin toate împărățiile și erau omorâți cu zecile de mii
odată, adevărate masacre pe motive religioase. Și în secolul acesta, acum,.
Când vorbim, Creștinismul este încă singura religie prigonită. Ești încă omorât
doar pentru că ești creștin. Bisericile Creștine sunt și astăzi incendiate,
aruncate în aer chiar in timpul slujbei de Crăciun, de Nașterea Domnului, cu
femei și copii cu tot. Iisus Hristos cel
înviat a dat neamului acesta Românesc tăria și puterea de a dăinui peste
veacuri la porțile Europei creștine, în vifornița tuturor vânturilor imperiale
care-au bătut pe meleagurile noastre, indiferent că vorbim despre imperiul
semilunii, ori despre imperiul catolicilor care ne-au smuls fii din biserică și
i-au făcut să se închine papei, promițându-le că nu le modifică cultul, iar
acum sunt mai catolici decât papa însuși, ori imperiul roșiu-ciumat al
bolșevicilor atei care-au aruncat în temnițe elitele studențimii românești, au
creat monștrii și i-au pus să ne conducă, oameni fără rădăcini în neamul nostru
românesc, ori cu rădăcinile bolnave. Iisus Hristos cel înviat, Iisus Hristos
cel Viu dă și astăzi tărie neamului, să reziste în lupta împotriva celor care
îl învață să-și arunce copiii la canale, care vor să ne invețe să ne aruncăm
icoanele din școli, și religia din orar, să nu ne mai botezăm copiii, să
devenim niște dezrădăcinați, niște neica nimeni ai lumii. Este strigător la cer
ce fac politrucii români, spunând că ora de religie din școală este neconstituțională
într-o țară covârșitor majoritar ortodoxă! Dacă este așa, atunci constituția
țării e bună de aruncat pentru că nu servește intereselor majorității, a
neamului românesc, ci interesele masoneriei infiltrate în toate instituțiile
vitale ale patriei. Nu avem voie niciunul să tăcem, să stăm încuiați ca și
ucenicii de frica iudeilor, și de frică să tăcem. Suntem Creștini-Ortodocși
români, urmași ai unor mari sfinți și fii ai unui neam ortodox, singurul neam latin
care nu e catolic, și singurul neam ortodox care nu are dată de încreștinare,
căci s-a născut creștin și apoi a rămas ortodox, cu tot sacrificiul cerut de
această mare izbândă! De aceea închei amintindu-vă că avem datoria să strigăm
ca și Toma astăzi lumii întregi că Iisus Hristos este Domn și Dumnezeu al
nostru, Iisus Hristos cel Înviat, Să ne privim străbunii și să le urmăm
credința! Să-l ascultăm pe Ernest Bernea, etnograful și sociologul de renume
dat de neamul românesc și târât prin pușcării și de regalitate și de bolșevici,
pentru opiniile lui despre structura aproape mesianică a neamului românesc,
care spunea despre credință în lucrarea sa „Indemn la simplitate”: „Credința nu
înseamnă subectivism și nici lipsă de mărturii. Credința nu înseamnă proprie
înșelare acolo unde mintea nu poate ajunge. Credința este o stare morală în
care cunoașterea vine din așezarea omului în realitatea concretă, în viață, în
așa fel încât nimic nu se interpune. Credința este un act liber, caracteristică
doar sufletelor libere, și e act liber pentru că este un act de trăire, de
viață; ea, credința apare la om ca o trăsătură firească, normală a omului, a
naturii sale morale. Ea dă stabilitate și sens vieții. Omul credincios stă în
preajma valorilor permanente, este și bun și bogat, oricât de puțin are. Când
trece peste el o încercare a vieții, nu se năruie, ci crește. OMUL CREDINCIOS SE ASEAMĂNĂ COPIILOR: RÂDE CU LACRIMI PE OBRAZ!” Să
credem așadar și noi și să mărturisim că: HRISTOS CU ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Comentarii