FEMEIA SAMARINEANCĂ
Frați
creștini,
Sfânta Biserică
ortodoxă vorbește astăzi despre convorbirea lui Iisus Hristos pe care o poartă
cu o femeie din Samaria, din cetatea Sihar, la fântâna lui Iacov. Hristos stă
de vorbă cu femeia aceasta care făcea parte dintr-o provincie pe care evreii o
ocoleau, samaritenii fiind socotiți de ei inferiori lor, ei nevrând nici să
calce pe pământurile samarinene, darămite să mai și vorbească cu ei. Faptul
acesta reiese și din Evanghelie, căci însâși femeia se miră că Hristos stă de
vorbă cu ea. Dar Hristos îi vorbește acestei străine, și o roagă să-i deie apă
să bea, făgăduindu-i că El poate să-i dea apa cea vie, din care dacă va bea nu
va mai înseta în veci. Femeia este neîncrezătoare la început, însă când Iisus
Hristos îi descoperă că ea trăia în păcat, schimbând pe rând cinci bărbați
cărora le devenise nevastă, aceasta crede că El este Mesia și fuge în sat
propovăduindu-L.. Și aici e lucru minunat, că cetățenii Siharului, deși aud și
văd o femeie ușoară, ca să nu spunem neînfrânată, propovăduind pe Mesia, o
cred, că așa zice Scriptura, că au crezut pentru cuvântul femeii care zicea:
veniți am aflat pe Acela despre care au scris proorocii, El mi-a spus mie toate
câte am făcut.
Iisus
Hristos adesea s-a folosit în propovăduirea Evangheliei de mijloacele cele
slabe ca să le rușineze pe cele tari. S-a folosit de pescari și a rușinat pe
marii învățați și filosofi ai lumii; în fața urii nestăvilite El a pus iubirea,
și a cucerit lumea; în fața armelor și a oțelului săbiilor prigonitorilor
creștinismului El a așezat sângele martirilor, al mucenicilor, și a biruit
pentru că a cuprins pământul cu porunca Lui, singura poruncă pe care au
primit-o ucenicii direct de la
Hristos când a spus: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți
unii pe alții așa cum Eu v-am iubit pe voi” Și iată-l dar și astăzi făcând din
femeie, apostol. Femeia samarineancă de astăzi nu este caz singular de apostol-femeie.
Priviți în Sfânta Scriptură și veți vedea cum femeile mironosițe, când ucenicii
l-au părăsit de frica iudeilor pe Hristos, ele i-au rămas aproape și l-au
însoțit în drumul durerii și suferinței Sale
până pe Golgota. Atunci ele au văzut și au mărturisit cu putere despre felul în
care l-au răstignit evreii. Ele l-au îngropat, ele l-au uns cu mir, ele au
venit primele la mormânt, când încă era întuneric, și au fost primele
vestitoare ale învierii. O avem apoi pe sfânta Împărăteasă Elena, mama sfântului
Constantin cel Mare, care este și ea o femeie-apostol, și prin care
creștinismul a triumfat după 300 de ani de prigoane. Femeia-apostol trăiește și
astăzi și pe jertfa ei șade temelia bisericii creștine. Femeia-apostol este cea
care ne umple bisericiile la sfintele slujbe, cea care duce tradițiile creștine
mai departe, cea care naște sfinți, învățând copiii legile creștin-ortodoxe, și
formându-i oameni, de la leagăn până la mormânt. Femeia-apostol este cea care
ne prohodește morții noștri, care ne leagănă nepoții învățându-i Ortodoxia la
gura sobei; femeia apostol face din bărbatul ei om de nădăjde, de iubire, de
credință.
De ce oare bărbații și poporenii din Samaria
au crezut atât de repede cuvintele acestei femei și au venit să vadă și să
vorbească și ei cu un evreu cu care altfel nu aveau părtășie? Ba l-au mai invitat
și să steie de vorbă cu ei, în cetatea lor, rămânând acolo Hristos câteva zile,
învățându-i despre Împărăția Cerurilor, despre pocăință, și vindecându-le
bolnavii. Ce altceva face dintr-un om apostol dacă nu harul Duhului
Sfânt? Hristos Dumnezeu are puterea de a face din uscat verde, dintr-un
om cu moravuri ușoare un om virtuos, de aceea, de câte ori vedeți oameni care vă
par inferiori în ochii voștri, amințiți-vă cărui Dumnezeu slujim, cărui
Dumnezeu ne rugăm, în numele cărui Dumnezeu ne-am botezat, adică în numele Dumnezeului
Iubirii. Evanghelia de astăzi poate fi un îndemn la a nu mai judeca oamenii
după un moment al vieții lor. Pentru că, iată toate sunt trecătoare și
schimbătoare în această viață: Timpul, moda, vremurile, moravurile, însă cel
mai iute se schimbă omul, frați creștini. Noi, fiecare ne schimbăm sufletește,
sentimental, moral, în bine ori în rău, foarte iute, mai iute decât vremea și
vremurile. Azi mărturisim iubirea cuiva și tot astăzi putem să înșelăm iubiri,
să le rănim. Astăzi ne rugăm aici, în biserica lui Dumnezeu, cu gura și cu
mintea, și cu inima, și poate o facem sincer șu cu ardoare sufletească, și tot
astăzi cu aceeași gură mințim pe om, ne mințim pe noi și pe Dumnezeu cu aceeași
gură, tot astăzi ticluim vicleșuguri și judecăm și osândim pe alții cu aceeași
minte, și urâm sau ne mâniem sau poftim pofte pătimașe, vinovate cu aceeași
inimă cu care ne-am rugat acum, și toate acestea doar peste câteva ceasuri . De
aceea haidem să nu mai judecăm cu patimă pe nimeni, cleric sau mirean, și să ne
vedem pe noi cât de mărunți cu sufletul suntem, rugându-L pe Dumnezeu să ne
deie statornicie în credință, înflăcărare în iubirea frumosului din om, din
natură, din cer, și neclintire în nădejdea că Hristos, El și numai El, ne poate
îndrepta sufletele, mântuindu-ne.
Astăzi femeia samarineancă a fost și neîncrezătoare și apostol, și
femeia multora dar și propopovăduitoarea lui Hristos în fața unei cetăți
întregi. De aceea ori-de-câte-ori vedem oameni făcând fapte care nu le
fac cinste să nu îi judecăm, ci să ne rugăm pentru ei, iar de ne sunt apropiați,
să-i îndreptăm pe unii ca aceștia cu duhul blândeții, luând seama să nu cădem
și noi în aceeași ispită, așa cum ne îndeamnă sfântul apostol Pavel. Și să
știți, frați creștini că Dumnezeu nu e doar un Dumnezeu al iubirii, ci și unul
al dreptății. Și în dreptatea Lui, dacă noi judecăm pe alții, ne dă nouă să
cădem în aceleași ispite. Vezi pe cineva fumând, și tu, nefumător fiind îl faci
în sinea ta vrednic de iad, uitând însă câte fumuri ale mândriei îți afumă
atunci conștiința amorțindu-o și nemailăsându-o să îți arate minicnicia ta
sufletească, incapacitatea ta de a vedea și ai iubi frumosul din acel om. Vezi
pe cineva beat și-ți vine a râde sau ai repulsii? Nu te gândești la lipsurile
sufletești ale lui, la drama vieții care l-a împins spre această patimă. Ți-e
mai ușori să-l judeci decât să îl spijini, să îl iubești pentru calitățile lui,
și să-l ajuți în neputințele lui. Auzi despre o femeie că a ajuns să facă
avort, și tu deja o vezi cum arde în flăcările iadului, dar nu ști în câte flăcări
a ars sufletul ei până să ia decizia aceasta. Și nu încurajăm crima aceasta
care a făcut din țara aceasta Ortodoxă un pământ campion la pruncucideri, dar
nu trebuie să ne îngăduim a judeca femeia pentru că bărbatul a creat o
societate care a ajuns să o împingă pe o mamă să devină criminalul propriului
copil. Spovedim bărbați care nu știu dacă soțiile sau fetele lor au făcut
avorturi, și asta nu pentru că femeia s-a ascuns, ci pentru că lor pur și
simplu nu le-a păsat. Au relații fugitive, șoptesc vorbe de iubire bietelor
femei care ajung să se dăruiască lor, crezându-I, și când aud că în trupul
femeii mai bate o mică inimă, că un suflețel se cuibărește timid la sânul
sufletului femeii căreia doar ce i-a spus și i-a tot spus că o iubește,
bărbatul se sperie de responsabilitatea de a fi tată și o lasă pe biata femeie
să se zbuciume, părăsită și singură, și cu soarta unui suflet în mâini… Ba unii
se uită și mirați cum îndrăznim să-i întrebăm pe ei, bărbații , dacă sunt
complici la avorturi.Li se pare așa că vorbim altă limbă, nu limba iubirii
jertfirii pentru semeni.
În aceeași ordine de idei, vezi oameni
cerșind, și ți se par întregi, și îi trimiți la muncă osândindu-i în sinea ta,
însă tot așa, nu ști câtă tragedie și ce dramă i-a aruncat acolo, în stradă, să
steie cu mâna întinsă. Și dacă numai lenea le-ar fi motivul, nu credeți că sunt
și alții responsabili? Părinții, sistemul, și sistemul nu e ceva abstract, e
creat de oameni. Și trăim un system zidit fără să punem temelia pe Hristos,
Piatra cea din capul unghiului. Societatea în care creștinii trăiesc devine din
ce în ce mai împotriva moralei și a legii lui Hristos, și asta tot din vina
noastră. Femeia de astăzi, până să se întâlnească cu Hristos, și să-i ardă
inima de iubirea Lui, și să îl propovăduiască lumii ca pe Mesia cel așteptat, a
încălzit piepturile a cinci bărbați. Câți n-or fi judecat-o până astăzi, când
au auzit-o vorbind, s-or fi și mirat de ce zice, or fi având scepticismul lor
de a o crede că tocmai cu ea, o imorală și-a ales Dumneeu să vorbească la
fântâna lui Iacov.Dar vedeți că Iisus Hristos îi cunoștea inima? Inima unei
femei care-și pusese totuși întrebări despre cum ar trebui să se închine
normal, pe muntele lor, sau în templul lui Solomon? Și primește marele răspuns.
Femeiea aceasta păcătoasă este cea care aude prima marele adevăr chiar din gura
lui Hristos: Duh este Dumnezeu, și cel ce I se închină Lui trebuie să se
închine în Duh și în Adevăr!” O, cât de adesea ne purtăm și noi asemenea,judecând
după fapte sau după auzite un om, fără să ne aplecăm asupra inimii lui, și
aceasta pentru că nu mai știm și nu mai credem cu adevărat în Iisus Hristos,
creștinismul nostru nu mai este viu; când ne uităm în putregaiul inimii noastre
încercăm să ne amintim că Dumnezeu ne iubește, și trebuie să ne iubească așa
cum suntem, e obligat să o facă, iar când ne uităm spre alții, la defectele, la
patimile, la neputințele lor, ne amintim că Dumnezeu e drept și trebuie să-i
pedepsească, să-i biciuie, să-i ardă-n iad. Păi ucenici ai lui Hristos suntem
noi?
Nu frați
creștini. Nu pentru aceasta ne-a creat Hristos, ci pentru Împărăția Lui cea
Sfântă. Și Împărăția Lui este o Împărăție care începe în inima noastră. Haideți
să ne amintim că inima noastră este o grădină care se pregătește pentru
primăvara veșniciei. Trebuie săpată, trebuie plivită, trebuie curățată de
bălăriile judecății faptelor altora. De ce să-ți aduci în inimă iadul
osândirii? Vezi pe cineva păcătuind? Gândește-te mai bine câte lacrimi au curs
din ochii Lui Hristos, cât sânge din rănile Lui, câți spini i-au pătruns și
străpuns fruntea Lui, cât de adânc rupeau piroanele și biciul și lemnul crucii,
din Trupul Lui Cel Sfânt pentru mântuirea ta, omule, și a celui pe care îl vezi
tu acum căzut în păcat.
Suntem
împinși la ură! Media prin mijloacele ei ne împinge la ură. La ură și la
dezbinare. Ei vor să fim ură? Să fim noi iubire.
Apropiindu-mă de final, vreau să vă amintesc
că femeia samarineancă nu l-a cunoscut prima dată pe Hristos. Să nu semănăm și
noi cu ea. Să ne cunoaștem Dumnezeul căruia ne închinăm. Apoi încă un aspect de
semnalat Hristos vindeca samarinenii, iar evreii, poporul din care, și pentru
care venise, plănuiau răstignirea Lui. Căpeteniile legii vechi, care erau puși
acolo, în fruntea sinagogilor ca să îl învețe pe poporul iudeu mila și
dreptatea, vicleneau ucideri în inimă. Nu aveau pacea în inimi, își doreau
războaie. O, cât de bine seamănă inima lor , a fariseilor, cărturarilor și
căpeteniilor poporului ales de atunci cu inimile neamurilor creștine de acum. NE
rugăm în bisericile creștine pentru pacea lumii, însă ne pregătim de războaie. „Pentru
ce se trufește cel ce este pământ și cenușă?” așa zice înțeleptul Isus fiul lui
Sirah. Regelui David, nu i-a permis Dumnezeu să-i ridice biserică pentru că
avea mâinile murdare de sângele neamurilor care-au vrut să îi cotropească
regatul. Ce Hristos propovăduim noi, ce Iisus al iubirii? Unde e Dumnezeul din
inima noastră? Nu cumva e plecat să propovăduiască străinilor samarineni, în
timp ce noi îi pregătim iară Răstignirea, moartea, dar de data aceasta plănuim
moartea lui Hristos din inima noastră?
Să ne rugăm
cu nădejde frați creștini pentru pacea lumii, a bisericii și a inimii noastre
mai ales. Pacea ne-o construim noi, fiecare în jurul nostrum, în familia
noastră, cu părinții noștri, cu familia noastră, în mica noastră comunitate, la
serviciu, cu vecinii. Așa făcând devenim mici lumânări arzânde la lumina cărora
copii pot învăța să fie și ei frumoși sufletește, se pot incălzi la căldura micii
noastre flacăre a credinței, a nădejdii, și mai ales a dragostei noastre de
Dumnezeu, de Ortodocsie, de neam și patrie, de sotie și copii, de bunii și
străbunii noștri. Să nu uităm că Hristos nu e războinic, și cine duce războaie
în numele Lui, nu știe cărui Dumnezeu slujește, iar Dumnezeul Păcii nu e în inima
Lui. Inchei aducând argumentul părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc, fie-i
pomenirea veșnic fericită: „Mântuitorul Iisus Hristos a biruit, prin Înviere,
păcatul în tot adâncul lui care tulbura, războia și neliniștea inimi, oameni,
popoare. Sufletele, și tot ce este în lume, au scăpat de răzvrătitorul și
cotropitorul diavol.” Amin.
Comentarii