sâmbătă, 11 iunie 2016

SINODUL ÎNTÂI ECUMENIC. Niceea (IzniK-Turcia de astăzi) 325 d.H.







Părinte sfinte, păzește-I în Numele Tău pe cei pe care mi i-ai dat ca să fie una precum suntem și noi.


Frați creștini-ortodocși,
         Astăzi facem prăznuirea primului sinod Ecumenic, care s-a tinut la Niceea în anul 325, și unde au fost chemați de sf Împărat Constantin cel Mare, părinții bisericii creștine, pentru a se stabili cum să credem și în ce să credem, definitivându-se astfel crezul creștin, care până la marea schismă din 1054 a fost și al ortodocșilor și al catolicilor. Timp de trei luni de zile Sfinții Părinți, episcopi sau reprezentanți ai acestora, au dezbătut problemele apărute în Biserica Creștină, în principal discutându-se problema doctrinei de credință pe care o răspândise Arie și cu care Biserica se tulbura foarte mult, atât de mult încât până și unitatea imperiului, nu doar a comunității creștine, era amenințată. Aceasta îl determină pe împăratul Constantin să spună în cuvântul său de deschidere a Sinodului că disputele din interiorul Bisericii creștine îi provoacă „mai multă durere decât orice altceva.”.
Să vedem dară în  ce context s-au desfășurat evenimentele pe care sfinții părinți au rânduit să le pomenim astăzi. Că nu întâmplător între ziua Înălțării și marele praznic al Cincizecimii s-au așezat această frumoasă zi de prăznuire a primului sinod, primei întâlniri a tuturor reprezentanților creștinilor, ci pentru a ni se aminti nouă că Ortodoxia păstrează în ea Simbolul credinței așa cum s-a instituit el de sfinții apostoli inițial și apoi s-a definitivat la Niceea,( localitatea Iznik din Turcia de astăzi).
Apostolilor, la Înălțare Domnului, le-a zis Hristos să nu părăsească Ierusalimul până nu vor primi Duhul Sfânt, Mângâietorul, Duhul Adevărului, care Pretutindeni este și toate le împlinește, și aceasta avea să se întâmple la Cincizecime, ziua formării Bisericii Creștine. Tot așa astăzi, ni se amintește că Ortodoxia, de la primul sinod creștin până acum, nu a părăsit dogma curată și sfântă, nu a părăsit Ierusalimul, casa Duhului Sfânt, conservând și făcând vii totdeauna Sfintele Taine instituite de Hristos Iisus pe perioada vieții pământești pentru mântuirea sufletelor noastre.
Momentul sinodului era la doar doisprezece ani distanță de edictul de la Milano, din 313, dat de același împărat Constantin cel Mare, încheindu-se astfel trei secole de prigoane sângeroase, în care numai faptul ca te numeai creștin te putea costa viața. Însă, iată că în timp de liniște și de pace, Biserica Creștină începe să fie repede tulburată de erezii. Dintre acestea erezia lui Arie, care afirma că defapt Hristos nu a fost de o ființă cu Tatăl, ci doar asemănător Tatălui, și deci era creație nu Creator, tulbura cel mai mult Biserica, această comunitate divino-umană. Sfinții Părinți au scris dogme, au discutat și-au dezbătut și au căzut de comun acord asupra unui crez, cel pe care îl rostim și noi astăzi în cadrul Sfintei Liturghii, sau în rugăciunile noastre particulare, de acasă. 
Biserica noastră creștină, de câte ori a avut o problemă majoră în sânul ei, s-a unit în discuții, cu rugăciuni și cereri pentru luminarea căilor pe care trebuie să meargă spre limanul mântuitor, spre Împărăția Cerurilor, spre Hristos. De la primul sinod ecumenic până la al VII lea, ținut și acesta tot la Niceea, în anul 787 creștinii și-au discutat neînțelegerile în Biserică, pentru pacea Bisericii. Totuși, din anul 787 și până la marea schismă, anul 1054 Creștinii nu au reușit să se mai întâlnească la dialog niciodată. Dacă în cinci sute de ani am reușit să ne unim discuțiile de șapte ori, iată că am ajuns astăzi, în mileniul trei să treacă peste 1200 de ani de când Biserica Ortodoxă nu a reușit să se mai întâlnească într-un sinod, să-și discute problemele apărute în interiorul ei, în relațiile cu statul sau cu celelate culte creștine. Și totuși frați creștini, de-atunci am trecut printr-o schismă, omenirea a terecut prin inchiziții, cruciade, s-au născut de-atunci secte și mișcări de așa-zisă revigorare spirituală, în sânul unor biserici autocefale. Consider că cine nu vede necesitatea unei întâlniri a tuturor bisericilor ortodoxe, la nivelul acesta la care se încearcă, este ori orb, ori rău-voitor. Părintele Arsenie Papacioc, cel care a apărat Ortodoxia cu toată simțirea sfinției sale, ne învăța să nu facem mult zgomot pentru nimic, pentru că astfel ne deconspirăm poziția în fața inamicului. Că e necesară o întâlnire panortodoxă, este clar! Prea de mult nu am mai stat de vorbă noi ortodocșii între noi, ca frații, prea de mult ne-am opintit la masa tăcerii, fără să mai privim smerit spre Crucea lui Hristos. Sunt totuși peste 1200 de ani de când ne tot dăm cu bățul printre uluci, tocmai noi, între noi, ortodocșii, și nu am reușit să mai mâncăm la aceeași masă, împreună, Mielul-de-Jertfă, Hristos. Și aduc argument chiar cuvintele pericopei evanghelice de astăzi, care ne aduce în auz rugăciunea lui Iisus, dinainte de Răstignire. Și El se ruga pentru ucenicii Lui, pe care îi lăsa în lume, să propovăduiască drept Cuvântul Lui, să fie păstori adevărați ai turmei Sale și îndrumători cinstiți ai Bisericii, păstrând unitatea de credință ortodoxă, dreptmăritoare. „Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una; după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”
Așa se ruga Hristos pentru ucenicii Lui, apostolii, apoi pe aceea care-au crezut prin urmașii apostolilor, episcopi și preoți.  Unitatea Credinței, frați creștini, s-a păstrat în Ortodoxie. Nu o spunem numai noi, Ortodocșii, a spus-o și un reprezentant al bisericii catolice, la București, unul pe care ei, catolicii, l-au beatificat. E vorba de Papa Ioan Paul al-II-lea, când recunoștea vina schismei ca aparținând Bisericii de Apus. Ei da, dar greșeala recunoscută e pe jumătate, de-abia, iertată. Ruperea creștinismului, cu marea schismă, din 1054, a fost, așa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, a treia mare greșeală a omului, după căderea lui Adam din Rai, și vinderea pe treizeci de arginți a lui Hristos de către Iuda. Și nu ar fi fost o greșeală atât de mare pe cât este, dacă din sânul catolicilor nu s-ar fi rupt apoi protestanții, și neoprotestanții împreună cu sectele născute în sânul lor și risipite apoi prin toată lumea creștină.
 Când doi oameni se ceartă, inimile lor se depărtează, de aceea simt nevoia adesea să strige unul la altul, inimile sunt tot mai departe, deși ei stau alături. Păi dacă așa fac oamenii cu atât mai mult Bisericile care s-au rupt, au părăsit Ierusalimul, au plecat de sub Ploaia de Har a Duhului Sfânt.  Odată cu schisma, Apusul a renunțat la unele Taine ale Bisericii, și nici nu s-a mai găsit calea de comunicare sinceră și nemercantilă dintre creștini. Mulți de-alde Arie apoi s-au ridicat și au sfâșiat cămașa Lui Hristos, cea nefăcută de mâini omenești, Biserica Lui. Așa s-a ajuns că puțini mai sunt cei care au mai păstrat nealterată calea Ortodoxiei chiar și în sânul Bisericii Ortodoxe. După invazia sectelor, bietul creștin este năucit sufletește. Dar nu e chiar nevinovat și el, creștinul de rând, pentru că nu ar fi răzbit fenomenul sectar daca nu ar fi găsit suflete superficiale, nepăsătoare în fața adevărului.
Frați  creștini-ortodocși, nu există cult mai frumos și mai în pacea Duhului Sfânt ca Ortodoxia; dar ca să o simțiți, să simțiți bucuria sufletească în Ortodoxie trebuie să o cunoașteți, să o practicați, să vă bucurați de fiecare slujbă și învățătură ortodoxă cu frică și cu dragoste; aprofundați-vă Ortodoxia, citiți și documentați-vă, și educați-vă copiii în duhul Ortodox, și fiți pregătiți când vă vor întreba pentru ce se aprind lumânări în biserică, și de ce trebuie să fie de ceară, pentru ce se dau pomelnice și de ce se aduce și un bănuț la ele, ce sunt de fapt acatistele, și când se citesc și unde; de ce ne facem semnul Sfintei Cruci când trecem pe lângă o biserică, sau când ne așezăm la masă; de ce și de când se botează copiii de mici în Ortodoxie; de ce ne închinăm la sfintele icoane, de ce ne spovedim, de ce ne împărtășim, de ce solicităm preotul acasă la sfeștanie, ce rol are Sfântul Maslu, taina sănătății trupului și a sufletului. Trebuie să cunoașteți aceste răspunsuri în primul rând pentru copiii voștri apoi pentru că trăiți încă în furtuna sectară venită de dincolo de ocean, sau din vestul protestant, și necunoscând minimele cunoștințe de credință vă pierdeți de turmă și vă mănâncă lupii sectari, și pe voi și pe copiii voștri. Pentru credinț aceasta Ortodoxă atâția români și-au jertfit viața secole de-a rândul, mai ales prin Ardeal, unde cotropitorii au vrut să șteargă Ortodoxia din inimile românilor pentru că așa puteau mai repede să facă din Ion, Ianoș și din Gheorghe, Gyury. Sectele acestea, care în țara noastră și-au luat amploare, unele dintre ele nu au istorie nici câți ani are mama mea, adică au pătruns în țară, majoritatea pe la anii 1900 altele  abia prin anul 1956. Dar ca să știți aceste lucruri, trebuie să vă rupeți măcar 10 minute din zi și să vă documentați. Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne ferim de cei ce fac dezbinări în biserici, și tulburare, de cei cărora le place închinarea la idoli, vrăjitoria, certurile, mâniile și dezbinările. Poporul român este un popor care nu a născut din el nici o sectă!! Nici o erezie nu  își are obârșia, născocitorul, între fii neamului românesc. O afirmă, în lucrările lor de etnografie, Nicolae Olahul, Dimitrie Cantemir și Simion Mehedinți. Aceștia, și alții, arată caracteristica aceasta a creștinismului ortodox românesc, și chiar spun că prin secolul al-XVII-lea, când mai ales prin imperiul Habsburgic intră prozelitismul neoprotestant, până atunci, spuneam, românii nu au fost zgândăriți de fenomenul sectar, și se pune starea aceasta de lucruri pe seama firii blânde și a evlaviei moștenite de la geto-daci, și a vechimii creștinismului direct apostolic, al poporului nostru românesc, prin Sfântul Apostol  Andrei. Noi între noi nu am avut certuri dogmatice așa cum au zguduit Bizanțul sau Roma. Avem datoria să ducem mai departe ceea ce părinții, bunicii, bunii și străbunii noștri au adus până la inimile noastre: o credință, un botez, o limbă și un neam, și dacă s-o putea, „și de-o fi și-o fi, și ne-om înzdrăveni”, și o singură țară românească. Nicolae Olahu spunea: „Românii din Transilvania, Moldovlahia și Țara Românească au aceeași origine, latină, și aceeași credință, ortodoxă.” Ortodoxia noastră a fost stabilită la acest sinod pe care-l prăznuim noi astăzi, frați creștini. Crezul nostru este crezul inspirat de Duhul Sfânt  și semnat de cei 318 sfinți părinți, și avem datoria să îl învățăm, să îl trăim, să îl avem călăuză în viața noastră de zi cu zi. Suntem aici, la mănăstirea Crucea-de-Leac Dervent, unde Sfânta Cruce stă mărturie vie și lucrătoare a credinței drepte Ortodoxe sădită de sfântul Apostol Andrei și păzită de țăranul român, uneori cu pieptul, alteori cu inima, dar totdeauna cu sfințenie! Rugând pe Bunul Dumnezeu să vă călăuzească pașii spre casele frățiilor voastre, cu o inimă mai hotărâtă de a cunoaște splendoarea cultului nostru ortodox bizantin, și mai împlinită duhovnicește, mai plină de darurile Duhului Sfânt, închei acum aducându-vă aminte de cuvântul părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc, fie-i pomenirea veșnic fericită: „În viață, dragule, lucrurile minunate nu se cerșesc, se cuceresc!” Amin!

Niciun comentariu: