SFINȚII ROMÂNI
Frați creștini ortodocși români,
Astăzi Biserica noastră strămoșească Ortodoxă, face pomenirea tuturor
sfinților pe care i-a dat neamul acesta românesc, de la încreștinarea lui de
către primul apostol chemat de Hristos la apostolat, sfântul Apostol Andrei,
până la ultimul martir al neamului, la ultimul monah smerit care-și dă sufletul
acum, când vorbim, după o viață smerită de rugăciuni și nevoințe călugărești.
De cinci ani de zile de când, cu binecuvântarea părintelui stareț țin cuvânt
aici, pe soleea Derventului nu am cuvântat niciodată în această această zi,
pentru că îmi e greu să cuprind în cuvânt toată jertfa acestui neam adusă pe
altarul credinței Ortodoxe, și sunt convins că și acum cuvântul îmi este
sărăcăcios, pentru că greu îmi este să cuprind cu mintea și să vibrez cu inima
toată înălțimea trăirilor în Duhul Sfânt a sfinților neamului. Și pentru că
Biserica astăzi nu-i pomenește nominal, ci doar de obște, am să încerc să mă
conformez și eu, pomenind nu atât numele lor, cât faptele, jertfa, nevoințele,
și sfârșitul lor în Harul Duhului Sfânt.
Ne aflăm la mănăstirea Dervent, mănăstire așezată pe pământul bun al
Dobrogei românești. Aici avem mărturie peste veacuri a creștinismului acestui
neam, crucile de leac. Aici mulți români și-au spus năcazul și și-au găsit
alinarea în suferințele lor sufletești și trupești, udând cu lacrimile lor
brațele crucilor de leac. În Dobrogea ajungea și sfântul Andrei, apostolul
românilor, și ne-a lăsat mărturie a trecerii lui izvorul cu apă binecuvântată
de aici, de la Dervent,
dar și peștera în care-a viețuit, a propovăduit, a vindecat și a pregătit
preoți și episcopi pentru aceste meleaguri, în perioada paleocreștină. Apoi la
doar puțin peste cincisprezece kilometrii de noi, dincolo de coada ghiolului
Bugeac, aflat în fața mănăstirii, se găsesc (acum pe teritoriul Bulgariei),
peșterile care-au servit ca loc de isihie pentru pustnicii discipoli ai lui
Zamolxes, inițial, și apoi a discipolilor lui Hristos. Peșteri cu mare
încărcătură spirituală, care atestă că dintru început atât daco-geții, cât și
noi, urmașii lor am năzuit spre o viață de retragere contemplativă, de isihie.
Câți sfinți neștiuți s-or fi săvârșit acolo, după o viață de sfințenie? Avem
apoi cetatea Adamclisi, cu cele șapte basilici, și cu cei cinci sfinți mucenici
ale căror sfinte moaște au fost descoperite în cripta de sub unul dintre
altare. Nici numele lor nu ne sunt cunoscute, ca și al atâtor martiri din
timpul prigoanelor împotriva creștinilor din secolele unu, doi și trei, până la
edictul de la Milan,
dar și după acest act. Construirea Canalului Dunăre-Marea-Neagră, unde iar
și-au dat viața, în lagărere de muncă silnică, atâția români care au refuzat să
deie mâna cu fiara roșie ateistă, a scos la iveală bisericuțele din cretă de la Murfatlar. Astfel
sufletele noilor martiri de la
Canal, s-au îmbrățișat cu cel al martirilor creștini care
fugeau de furia hoardelor păgâne, ascunzându-se sub pământ în acel minunat
labirint, o adevărată cetate săpată în stâncă, pline de însemne creștine, ba
chiar și de morminte creștine ale celor ce s-au săvârșit acolo, în condiții
doar de Dumnezeu știute. La
Pietreni, tot aici, în sudul Dobrogei, stau mărturie a vieții
intense religioase, din primele veacuri creștine, bisericile rupestre, în care
tot așa, se ascundeau de năvăliri barbare, creștinii primelor veacuri. Câți or
fi murit pentru ași apăra nevoile și neamul, credința și tradiția, și poate
chiar taina existenței acestor biserici săpate sub pământ. Apoi toată Dobrogea este presărată de
vestigii istorice, de oasele martirilor pomeniți în martiologii aflate la Roma, ori la Constantinopol, și
pe te miri unde în lume. Să vorbim oare de Niculițel-Tulcea cu cele trei
biserici scoase din pământ? Bazilica paleocreștină, ridicată după anul 370 în
timpul împăratului Valens, deasupra criptei martirice în care s-au descoperit
în anul 1971 moștele sfinților Zotic, Atal, Camasie și Filip; Apoi așa numita
„Biserica Treflată”, datată secol XI, de pe dealul Niculițelului dar și
biserica „Sfântul Atanasie”, datată spre a doua jumătate a secolului
al-XIII-lea, arătând iară și iară continuitatea vieții și a tradiției creștine
de aici. Apoi cum să uităm de Tomis, Calatis, Noviodunum-Isaccea, Cernavodă,
Durostorum-Silistra, Halmiris -Murighiolul de astăzi- cu sfinții mucenici
Epictet preotul și Astion monahul, doctori fără de arginți, ale căror moaște au
fost descoperite în anul 2001, și pe care le avem și noi spre închinare, în
absida cu Sfânta Cruce; sunt cele mai vechi sfinte moaște descoperite pe
teritoriul României.
Sărind apoi peste veacuri, trebuie să amintesc, aducându-vă iară inima în
Dervent, că la doar trei kilometri de mănăstire este, pe Dunăre, insula Păcuiul
lui Soare, unde încă puteți vedea ruinele unei cetăți bizantine care găzduia
Mitropolia Vicinei, de unde a fost chemat primul Mitropolit al Țării Românești,
sfântul Iachint de Vicina. Și se îngemănează astfel tradiția de peste un
mileniu a vieții creștine de rit bizantin a Dobrogei, cu viața tihnită, în
același rit Ortodox a românilor de peste Dunăre. Alături de sfântul Iachint, ar
trebui să vorbim despre toți cărturarii români care-au scris cu caractere
kirilice apoi latinești, dar în graiul românesc, slujbele și Sfânta Scriptură,
indiferent că vorbim despre sfântul Antim Ivireanul, diaconul Coressi, sfântul Andrei Șaguna, macedoromânul ajuns
mitropolit în Ardeal, ori despre Dimitrie Cantemir, și câți alți călugări
caligrafi pe care istoria nu-i mai pomenește, dar care-au adus jertfa lor
pentru păstrarea identității spiritual-religioase, de limbă și neam, a
românilor.
Neamul acesta românesc, dintru formarea lui a dat sânge, lacrimi și sudoare
pentru păstrarea identității. Indiferent că vorbim despre țăranul de rând,
care-a născut și dăinuit veșnicia în vatra satului lui, unde în centru și-a
așezat biserica, și aproape totdeauna, gard-în-gard, școala și cimitirul, sau
că vorbim despre domnitorii și oamenii de stat care și-au dat unii sângele,
alții copiii, alții și-au folosit abilitățile diplomatice pentru a păstra
Ortodoxia curată și neîntinată de vânturile ereziilor și a schismelor care-au
bătut și peste aceste meleaguri. Așa se face că, așa cum spune
Simion-Mehedinți, noi, românii, nu am născocit nici o sectă. Nici o erezie nu
își are obârșia în neamul nostru, așa cum nici nu am fost năcinați vreodată de
războaie religiloase, cum au fost Constatinopolul sau Roma. De ce aceasta?
Pentru că românul este în structura lui ființială creștin de rit răsăritean.
Să pomenim aici și de ardelenii care s-au jerfit ca să aibă dreptul la
școli în limba lor, la slujbe în limba lor românească, să aibă dreptul să-și
jelească morții în limba strămoșească, românească și să-i înmormânteze după
ritualul Ortodox. PE câțiva dintre ei îi avem în calendare, dar câți or mai fi
murit prin închisorile Habsburgilor, sau prin cătunele transilvane, cerând
dreptul la identitate, de la un imperiu ce îi voia otova cu hunii? Azi îi
pomenim și pe Basarabenii deportați în Siberii fără de sfârșit, pentru că au
refuzat să vorbească limba muscalului, și să lepede crucile de pe biserici și
de la gât. Dar și pe basarabenii care-au răbdat foametea, sau pușca armatei
roșii, ori ura evreilor, pe fiecare, care pe unde și-or fi dat viața pe
pământul molcom de dincolo de Prut. Azi pomenim pe sfinții închisorilor, și pe
martirii din Decembrie 1989, și pe cei care și acum luptă pentru apărarea
identității noastre ca neam și ca patrie, în cloaca aceasta a globalizării, tot
mai șubrezită de propriul sistem corupt care-a născut-o.
Însă, frați creștini, astăzi nu-i pomenim doar pe sfinții aceștia despre
care, foarte pe scurt și fugitiv v-am grăit. Astăzi pomenim și pe mamele
acestora. Astăzi pomenim și pe dascălii acestora. Astăzi pomenim și pe preoții
care i-au botezat și au insuflat în inima lor dragostea până al jerftă pentru
Ortodoxie și Neam. Și pomenindu-i, așa cum spune sfântul apostol Pavel, trebuie
să privim la faptele lor, la felul cum și-au săvârșit viața, și să le urmăm
credința și jertfa. Avem nevoie de mame care să nască prunci, să-i învețe
iubirea de semeni, de neam, de Dumnezeu și tradiția bimilenară creștină. Avem
nevoie de dascăli care să se lupte cu sistemul acesta și să deie copiilor
repere adevărate de urmat, amintindu-le ce-am fost și ce trebuie să dorim să
redevenim. Avem nevoie de preoți dedicați vocației, care să spună răspicat, ca
și părintele Arsenie Papacioc: SINGUR ORTODOXIA! Neamul acesta, am mai spus-o
și trebuie să o repet, este o enigmă în fața mai marilor lumii de peste
veacuri, și a celor de acum. Cum de suntem singurul neam latin înconjurați de
popoare slave și de huni, și cum de suntem singurul neam creștin-ortodox,
într-o lume a latinității catolice? E de datoria mamelor, a familiei, a școlii
românești, a preoților mai ales, să le amintească fiilor, tinerilor, că suntem
ceea ce suntem doar prin Harul lui Dumnezeu, cel care ne-a apărat Adevărul, El
fiind Adevărul nostru: IIsus Hristos, închinat în sfânta Treime, Maica Sa cea
Preacurată, la care românul, talpa, are atâta evlavie, că și-a numit patria,
Grădina Maicii Domnului, Sfintele icoane și toată manifestarea aceasta tihnită
a Ortodoxiei cu sfintele ei Taine.
Să punem dară început bun, astăzi, de sfinții români de pretudindeni și din
toate veacurile, să ne întoarcem mai abitir spre viața lor și să le urmăm
exemplul, cinstitu-le astfel jerfa supremă, sfințenia lor. Închei amintindu-vă
că părintele Arsenie Papacioc a adormit cu o mare nădejde în viitorul neamului,
privind spre tinerii care mergeau la sfința sa, cănd spune că crede în viitorul
acestui neam, și nu pentru că a avut un Ștefan cel Mare în Moldova, un Mihai
Viteazul sau un Mircea Cel Bătrân, în Valahia, și nici pentru Matei Corvin din
Ardeal. Ci pentru că „NU A UITAT GLASUL CLOPOTULUI!” Și îmi permit să
completez, parafrazându-l: Știți cum sună pe românește clopotele bisericilor
noastre? Nu big-bang. Ci SINGUR-ORTODOXIA! Amin!
3 iulie 2016.
Dervent
Comentarii