TATA

Tată-al meu care cândva răsăreai ca o sulfină,

După vremurile bune sufletu-mi adânc suspină.

După zilele acelea când veneai zâmbind pe cale

Inima mea se oftică, și te-așteaptă pe cărare.

Tată-al meu, ce semeni bine cu statuia unui dac,

Ce să-i dau eu veșniciei, iară tânăr să te fac?

Tu, Hristoase, cere-mi zile, zile vieții să-i adaogi,

Să-mi văd tatăl în putere, cum era mai adineauri.

Te-ai uscat precum un arbor, ca o frunză-n vânt te-ai dus,

Tată bun, cu ochi smarald, suflet cald ca luna august.

Și mi-e dor, și mi-e angoasă să mă uit cum te topești,

Cum ființa-ți  trece molcom către tainele cerești.

Lacrimile-mi nasc cuvinte, și cuvântul sun-a plâns,

Tată-al meu, care în mine te-ai topit și te-ai ascuns.

Ce viață mai e asta, când sub soare nu ai tată?

Râdă viața-n toată lumea, viață nu-mi e, ci corvoadă,

Că neputincios te străjui, azi, pe patul suferinței,

Și-ți privesc privirea caldă licărind sclipirea vieții

Precum soarele se-aprinde în răcoarea dimineții.

Hai, ridică-te, tătucă! Mai răsună-ți peste mine

Vocea ta de altă dată, că mă-nnec în reci suspine!

Dervent.

17.07.2016

Orele 6 dimineața.