sâmbătă, 16 iulie 2016

TATA





Tată-al meu care cândva răsăreai ca o sulfină,
După vremurile bune sufletu-mi adânc suspină.
După zilele acelea când veneai zâmbind pe cale
Inima mea se oftică, și te-așteaptă pe cărare.

Tată-al meu, ce semeni bine cu statuia unui dac,
Ce să-i dau eu veșniciei, iară tânăr să te fac?
Tu, Hristoase, cere-mi zile, zile vieții să-i adaogi,
Să-mi văd tatăl în putere, cum era mai adineauri.

Te-ai uscat precum un arbor, ca o frunză-n vânt te-ai dus,
Tată bun, cu ochi smarald, suflet cald ca luna august.
Și mi-e dor, și mi-e angoasă să mă uit cum te topești,
Cum ființa-ți  trece molcom către tainele cerești.

Lacrimile-mi nasc cuvinte, și cuvântul sun-a plâns,
Tată-al meu, care în mine te-ai topit și te-ai ascuns.
Ce viață mai e asta, când sub soare nu ai tată?
Râdă viața-n toată lumea, viață nu-mi e, ci corvoadă,
Că neputincios te străjui, azi, pe patul suferinței,
Și-ți privesc privirea caldă licărind sclipirea vieții
Precum soarele se-aprinde în răcoarea dimineții.

Hai, ridică-te, tătucă! Mai răsună-ți peste mine
Vocea ta de altă dată, că mă-nnec în reci suspine!
Dervent.
17.07.2016
Orele 6 dimineața.

Niciun comentariu: