SĂRUT-MÂNA, TĂTUȚULE!

Așa spuneam de câte ori intram în apartamentul nostru.

Așa i-am zis și în dimineața zilei în care a plecat de pe tărâmul acesta, spre un alt tărâm, spre celălalt. Avea în dimineața aceea o privire îngrozită. mai apoi, spre prânz, privirea i s-a îmbunat, fața nu mai exprima teamă, ci liniște. 

Culmea e că atât cât a fost în viață am putut să scriu despre moartea tatălui meu, despre tatăl meu în pragul morții, sau dincolo de ea. Am scris cât era viu, chiar și un testament. Aveam de gând să-l citesc la catafalc. Nu am mai citit nimic. Tot ce-am scris nu s-a comparat cu cele 4 zile și nopți de agonie. E zbucium dincolo de înțelegere, este o forță care te ține în viață, deși toate celelalte seamănă moarte-n jur. Noi vorbeam în șoaptă, parcă să nu-i tulburăm somnul, deși tata încă se zbătea între viață și moarte cu o putere care nu mai era demult omenească. Atunci mi-am dat seama că ceea ce văd e posibil doar dacă Tata devenise înger, dacă Tata era de fapt înger dintotdeauna și doar noi nu-i vedeam aripile, sau dacă Dumnezeu însuși se coborâse să-l îmbrățișeze pe Tata.

Acum nu sunt trist. Acum parcă nu am lacrimi decât în taina chiliei. Acum am devenit mai rău. Mai rău decât eram. Parcă aproape urăsc lumea că nu s-a oprit în loc. Mă enervează Dunărea pentru că încă are neobrăzarea să curgă, mă enervează orașul cu zgomotele lui nocturne, mă enervează Soarele, cu lumina lui blândă de August, mă enervează Luna plină care a fost în acea noapte de August în ziua în care tata se rupea de trup. Mă enervează râsul zglobiu al copiilor de prin parcuri. Amărâții de ei, nu știu prin ce vor trece peste doar două decenii, și unii chiar în vârste mai fragede.

 Un singur lucru mă liniștește: Derventul. Când am ajuns, după înmormântare, aici, acasă, în locul regăsirii, tot ce trăisem în acele 5 zile și nopți mi-a părut doar un coșmar care-a trecut, și m-am trezit într-o dimineață de August, cu tot soarele așezându-se spre apus, cu fața zâmbind spre mine. Iar eu eram sus, pe dealul Derventului, pregătindu-mă de slujbă. Și-am cântat: Fericit bărbatul care în calea necredincioșilor n-a umblat și pe scaunul păcătoșilor n-a șezut. Și l-am fericit pe tata.... La culcare îi privesc fotografia și-i spun iară: SĂRUT-MÂNA, TĂTUȚULE!