duminică, 26 februarie 2017

AI VĂZUT CUM MOR??






Ai văzut vreodată cum mor frunzele?
Frunzele sau copacii.
Le-ai auzit cumva să scoată sunete?
Să se vaite, sau să se tulbure?
Nu le prohodesc nici popii, nici vracii.
Bogații mor cum mor săracii.

Ai privit vreodată cum moare omătul?
Se întristează el că-l rod căldurile?
Intră tăcut, primindu-l, pământul
Și se-mbrățișează cu apele ce-adapă adâncul,
Deși s-a născut unde-l nasc înălțările.

Ai privit cum își sfârșesc viața norii?
Cum tăcând se deșiră născând picuri albaștri
Și nu plâng că-n curând n-au să mai sfideze cocorii.
Nici urmă de ei când s-or revărsa zorii.
Și-atunci, prafule, moartea să te-nfricoșeze
Când vieții-i dă valoare, și-n veșnicii o transcede.

Dar privește atent curcubeul, prietene:
În câtă liniște se naște, trăiește și moare.
Și dacă mai mult iar fi viața, cine, o , oare,
S-ar mai căzni să-l admire, să îl picteze?
Ar fi un ins anonim plătind două streepteuse.

Morala:
Trăiește-ți viața frumos și curat
Și moartea, când vine, să o primești
Ca pe-un prieten bun, vechi, îndepărtat.
Pe care-l iubești mult, însă uneori l-ai uitat.
Și floarea e-n floare un timp limitat;
Copilu-i copil până-l crești.
În viață, doar moarte-i certă; restu-s povești!
Dar povești despre cât ai știut să iubești!

3 februarie 2017,
Dervent.


ODĂ TRISTEȚII





Mă căinați mereu că versul meu
E trist, lacrimogen, cu gătu-n ștreang,
Și că, vezi, Doamne, ca un elizeu,
Are izul fustei morții-n prag.

Dar starea omului, în firea firii,
Este-o tristețe viscerală după rai.
Tatăl plânge că îi cresc copiii
Și puterea-l lasă, boala-i scai.

Fiul tânjește-ntr-una dup-acele
Zile-n care, fără s-aibă griji,
Nu îi mai ajungeau maidane
Să tot zburde liber și calic.

Dar nu uita că însuși Dumnezeu
A făcut lumea, la-nceput de lume,
Dintr-o tristețe-adâncă, și-n tăceri
Adam, făpturilor, le-a dat un nume.

Așa poetu-și naște lumea lui
Plângând, că lumea-n care-și duce traiul
Cuprinsă-n mreaja fină-a dracului,
Nu vede că, la căpătâi, îi râde ștreangul.
Poet ce scrii străluminând vileagul.

24 februarie 2017
Dervent.

luni, 13 februarie 2017

ALBASTRU





 motto
Nu plângeți! N-a murit, cu doarme.

Privirea ta albastră, tată,
Ca ochii Tatălui Ceresc,
Mi-a fost și idol și povață
Și mi-a dat forța să iubesc.

Dar eu m-am deșirat spre cer,
M-am dispersat în timp și timpuri,
Privindu-te-n coșciug, mă-ntreb
Cum de-ai atâtea riduri?

Tot alergând prin lumea largă
După himere, sex și scrum,
Nu m-am gândit, bietul meu tată,
Că te-am lăsat stingher pe drum,
Bătrân, bolnav…și mort, acum.

Mi-e atât de dor de vocea ta,
Și ea, albastră, parcă…
Nu mă mai strigă nimenea
Zicându-mi „Ce faci, tată?”

Să sfâșii ceru-mi vine-adesea,
Să te tot cat prin astre,
Că-s fiul tău să mă fălesc
La zei, la sfinți, la ape-albastre,
La entități abstracte.

Ce dor nebun, ce dor albastru
Mă-ndoaie ca pe stuf.
Tu, stâncă, tu, un vis celestu
În nopți prea negre, scut,
Așa te-am cunoscut.

Când am plecam din casa ta,
Ai suferit tăcând albastru
Și descreșteai mutește-așa,
Tu, Luna mea, și mama astru.

Ne-ați înălțat ca pe un castru
Pe malul fluviului albastru.

13 Februarie 2017.
Dervent