duminică, 26 februarie 2017

ODĂ TRISTEȚII





Mă căinați mereu că versul meu
E trist, lacrimogen, cu gătu-n ștreang,
Și că, vezi, Doamne, ca un elizeu,
Are izul fustei morții-n prag.

Dar starea omului, în firea firii,
Este-o tristețe viscerală după rai.
Tatăl plânge că îi cresc copiii
Și puterea-l lasă, boala-i scai.

Fiul tânjește-ntr-una dup-acele
Zile-n care, fără s-aibă griji,
Nu îi mai ajungeau maidane
Să tot zburde liber și calic.

Dar nu uita că însuși Dumnezeu
A făcut lumea, la-nceput de lume,
Dintr-o tristețe-adâncă, și-n tăceri
Adam, făpturilor, le-a dat un nume.

Așa poetu-și naște lumea lui
Plângând, că lumea-n care-și duce traiul
Cuprinsă-n mreaja fină-a dracului,
Nu vede că, la căpătâi, îi râde ștreangul.
Poet ce scrii străluminând vileagul.

24 februarie 2017
Dervent.

Niciun comentariu: