miercuri, 22 octombrie 2014

TOAMNA VIEȚII







  Nu am mai văzut din copilărie cocori.
   Nu am mai trăit niciodată o bucurie mai mare ca aceea din noaptea călugăriei mele. Nici preoția nu mi-a adus atâta bucurie; poate doar unele momente din slujba Învierii mă mai copleșesc cu atâta bucurie, cu atâta bunătate a lui Dumnezeu. Atunci, printre altele, făgăduiam cu o bucurie vecină cu nebunia: „să nu cinsteşti ceva mai mult decât pe Dumnezeu. Să nu iubeşti nici pe tată, nici pe mamă, nici pe frate, nici pe cineva din ai tăi, nici pe tine să nu te iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu; nici odihna sau cinstea de orice fel ar fi. De sărăcie să nu te fereşti, nici de reaua pătimire, nici de defăimarea oamenilor sau de altceva care socoteşti a fi cu anevoie, că vei fi oprit de a alerga în urma lui Hristos. Ci totdeauna să cauţi spre virtuţile celor ce au vieţuit după Dumnezeu întru nădejde. Fii treaz în toate; pătimeşte îndelung ca un bun ostaş pentru Mântuitorul Hristos(.....). Pentru că însuşi Domnul a zis: «De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea sa şi să‑Mi urmeze Mie»; adică să fie gata de‑a pururea până la moarte către împlinirea poruncilor Lui. Pentru că prin a flămânzi şi a înseta şi a fi gol şi dosădit şi batjocorit şi ocărât şi prigonit şi de multe alte întristări şi necazuri înconjurat, se închipuieşte viaţa cea după Dumnezeu. Şi când toate acestea le vei pătimi, bucură‑te, zice Domnul; că plata ta multă este în ceruri, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci.
    De atunci , din data de 27 martie 2003 mă zbat ca în chingi să ajung iară la bucuria acelui moment. Și uneori retrăiesc frânturi ale acelei bucurii , dar niciodată deplina bucurie a călugăriei. acum , de când sunt și preot, problemele copleșitoare ale atâtor oameni pe care-i spovedesc sau povățuiesc mă fac adesea să vreau să fug în munți. Dar ar fi și aceasta o dezertare. că doar am făgăduit că voi fi gata , până la moarte , pentru împlinirea poruncilor lui. Și atunci, mi-am făcut din chilie o peșteră. Și așa am bucuria singurătății dar și fericirea slujirii semenului. 
  Știți de ce poartă preotul epitrahil? Acesta , așezat pe grumajii preotului, nu reprezintă jug, ci oaia rătăcită. Purtăm epitrahilul cum poartă păstorul mielul cel bolnav, de aceea la spovedanie se așează pe capul creștinului „patrafirul”, pentru că atunci îmi spui bubele tale și ceri să te port pe umeri, să te ajut, să te salvez din prăpastia pierzării în care te rătăceai. 
  Mi-a luat ceva timp să învăț aceasta. Călugărul nu se naște călugăr. Călugărul învață să devină călugăr. Preotul , duhovnicul se formează și de cei pe care îi spovedește. EU am învățat de la cei care se spovedesc frecvent, și nu de formă, multe lucruri.  Este probabil, ca și cu mirii la nuntă. Bucuria miresei este apqrte oricărui moment trăit în viață. Mirele este mândru de mireasa lui și își cheamă prietenii să se bucure cu el. Apoi , având copii, învață de la aceaștia să devină tată, să devină mamă. Așa cum copilul la rândului lui , învață în timp să devină frate, amic, prieten, soț. 

Ei.. dar gata cu filosofalele :) mai vorbim și altă dată, că-i încă o toamnă frumoasă afară și ies să mă plimb.




Niciun comentariu: