sâmbătă, 11 iunie 2016

NUNTA FIULUI






Mi s-au oprit și ploile-n cer,
S-au răsfirat și fii spre neveste,
Nici lacrimi n-am, nici zâmbet în ferestre.
Și-ascute moartea coasa ei de fier
Trecându-o pe ce-a fost.....și nu mai este.

De-acum îmbătrânesc ca un copac
Iar voi ve-ți înflori ca o pădure
De tei dulcegi, și de salcâmi, și mure.
Iar geamul casei mele e opac
Să vadă lumea voastră nu mai cere,
Că s-a dus fiul, și-a luat muiere.

În casa-mi goală îmi preumblu umbra
În timp ce voi veți naște plozi frumoși.
V-or crește pe genunchii tăi, voioși,
Cum tu creșteai pe-ai mei, cu ani în urmă...
O, fiul meu, am devenit strămoș,
În timp ce tu ești baci la mica-ți turmă.

Să vii odat, mormântul de mi-l scurmă,
Că toate-acolo merg, până la urmă....

Scrisă-n biserica Sf Vasile-cel-Mare, Constanța,
azi 29 mai 2016, la nunta fiului sufletului meu, Marian Bostan.

SĂ PLÂNGI CĂLUGĂRE





Să plângi călugăre, să plângi,
Cât încă iarba are rouă.
Cât viața ne e dată nouă,
Tu plângi și inima-ți răsfrângi.

Să plângi călugăre, să plângi!
În nopți de Paște, în April,
Copii, cu lumânări în mâini,
Îți cer să plângi! Să plângi, să plângi…

Să plângi călugăre, să plângi!
S-auzi cum lacrima-ți se naște
Ca prunc din pântec, fără moașe.
În așternutul tău să plângi.

Să plângi călugăre, să plângi,
Ca o ninsoare de Crăciun,
Ca jaru-n vatră, fără fum,
Ca o troiță-n drum să plângi!

Să plângi cum numai tu mai știi
În lumea asta de glumeți.
Să le fii cale la drumeți
Și stea le fii în nopți lungi, reci.
Să plângi o clipă pentru veci.
Să plângi ca pe un mort pe vii.

Să plângi călugăre, că-ți mor
A frunzelor coroane-ncet.
Să plângi șoptit, să plângi discret,
Și să te stingi pe cerul mov
Să-nvii în dangătul de clopot!
Călugăre, cu viața tropot.

4 Iunie 2016.
Niculițel.
Orele 6 A.M.
45 de ani de la descoperirea criptei cu Sfinții Mucenici de la Niculițel
Zoticos, Atallos, Camasis și Filipos.

SINODUL ÎNTÂI ECUMENIC. Niceea (IzniK-Turcia de astăzi) 325 d.H.







Părinte sfinte, păzește-I în Numele Tău pe cei pe care mi i-ai dat ca să fie una precum suntem și noi.


Frați creștini-ortodocși,
         Astăzi facem prăznuirea primului sinod Ecumenic, care s-a tinut la Niceea în anul 325, și unde au fost chemați de sf Împărat Constantin cel Mare, părinții bisericii creștine, pentru a se stabili cum să credem și în ce să credem, definitivându-se astfel crezul creștin, care până la marea schismă din 1054 a fost și al ortodocșilor și al catolicilor. Timp de trei luni de zile Sfinții Părinți, episcopi sau reprezentanți ai acestora, au dezbătut problemele apărute în Biserica Creștină, în principal discutându-se problema doctrinei de credință pe care o răspândise Arie și cu care Biserica se tulbura foarte mult, atât de mult încât până și unitatea imperiului, nu doar a comunității creștine, era amenințată. Aceasta îl determină pe împăratul Constantin să spună în cuvântul său de deschidere a Sinodului că disputele din interiorul Bisericii creștine îi provoacă „mai multă durere decât orice altceva.”.
Să vedem dară în  ce context s-au desfășurat evenimentele pe care sfinții părinți au rânduit să le pomenim astăzi. Că nu întâmplător între ziua Înălțării și marele praznic al Cincizecimii s-au așezat această frumoasă zi de prăznuire a primului sinod, primei întâlniri a tuturor reprezentanților creștinilor, ci pentru a ni se aminti nouă că Ortodoxia păstrează în ea Simbolul credinței așa cum s-a instituit el de sfinții apostoli inițial și apoi s-a definitivat la Niceea,( localitatea Iznik din Turcia de astăzi).
Apostolilor, la Înălțare Domnului, le-a zis Hristos să nu părăsească Ierusalimul până nu vor primi Duhul Sfânt, Mângâietorul, Duhul Adevărului, care Pretutindeni este și toate le împlinește, și aceasta avea să se întâmple la Cincizecime, ziua formării Bisericii Creștine. Tot așa astăzi, ni se amintește că Ortodoxia, de la primul sinod creștin până acum, nu a părăsit dogma curată și sfântă, nu a părăsit Ierusalimul, casa Duhului Sfânt, conservând și făcând vii totdeauna Sfintele Taine instituite de Hristos Iisus pe perioada vieții pământești pentru mântuirea sufletelor noastre.
Momentul sinodului era la doar doisprezece ani distanță de edictul de la Milano, din 313, dat de același împărat Constantin cel Mare, încheindu-se astfel trei secole de prigoane sângeroase, în care numai faptul ca te numeai creștin te putea costa viața. Însă, iată că în timp de liniște și de pace, Biserica Creștină începe să fie repede tulburată de erezii. Dintre acestea erezia lui Arie, care afirma că defapt Hristos nu a fost de o ființă cu Tatăl, ci doar asemănător Tatălui, și deci era creație nu Creator, tulbura cel mai mult Biserica, această comunitate divino-umană. Sfinții Părinți au scris dogme, au discutat și-au dezbătut și au căzut de comun acord asupra unui crez, cel pe care îl rostim și noi astăzi în cadrul Sfintei Liturghii, sau în rugăciunile noastre particulare, de acasă. 
Biserica noastră creștină, de câte ori a avut o problemă majoră în sânul ei, s-a unit în discuții, cu rugăciuni și cereri pentru luminarea căilor pe care trebuie să meargă spre limanul mântuitor, spre Împărăția Cerurilor, spre Hristos. De la primul sinod ecumenic până la al VII lea, ținut și acesta tot la Niceea, în anul 787 creștinii și-au discutat neînțelegerile în Biserică, pentru pacea Bisericii. Totuși, din anul 787 și până la marea schismă, anul 1054 Creștinii nu au reușit să se mai întâlnească la dialog niciodată. Dacă în cinci sute de ani am reușit să ne unim discuțiile de șapte ori, iată că am ajuns astăzi, în mileniul trei să treacă peste 1200 de ani de când Biserica Ortodoxă nu a reușit să se mai întâlnească într-un sinod, să-și discute problemele apărute în interiorul ei, în relațiile cu statul sau cu celelate culte creștine. Și totuși frați creștini, de-atunci am trecut printr-o schismă, omenirea a terecut prin inchiziții, cruciade, s-au născut de-atunci secte și mișcări de așa-zisă revigorare spirituală, în sânul unor biserici autocefale. Consider că cine nu vede necesitatea unei întâlniri a tuturor bisericilor ortodoxe, la nivelul acesta la care se încearcă, este ori orb, ori rău-voitor. Părintele Arsenie Papacioc, cel care a apărat Ortodoxia cu toată simțirea sfinției sale, ne învăța să nu facem mult zgomot pentru nimic, pentru că astfel ne deconspirăm poziția în fața inamicului. Că e necesară o întâlnire panortodoxă, este clar! Prea de mult nu am mai stat de vorbă noi ortodocșii între noi, ca frații, prea de mult ne-am opintit la masa tăcerii, fără să mai privim smerit spre Crucea lui Hristos. Sunt totuși peste 1200 de ani de când ne tot dăm cu bățul printre uluci, tocmai noi, între noi, ortodocșii, și nu am reușit să mai mâncăm la aceeași masă, împreună, Mielul-de-Jertfă, Hristos. Și aduc argument chiar cuvintele pericopei evanghelice de astăzi, care ne aduce în auz rugăciunea lui Iisus, dinainte de Răstignire. Și El se ruga pentru ucenicii Lui, pe care îi lăsa în lume, să propovăduiască drept Cuvântul Lui, să fie păstori adevărați ai turmei Sale și îndrumători cinstiți ai Bisericii, păstrând unitatea de credință ortodoxă, dreptmăritoare. „Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una; după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”
Așa se ruga Hristos pentru ucenicii Lui, apostolii, apoi pe aceea care-au crezut prin urmașii apostolilor, episcopi și preoți.  Unitatea Credinței, frați creștini, s-a păstrat în Ortodoxie. Nu o spunem numai noi, Ortodocșii, a spus-o și un reprezentant al bisericii catolice, la București, unul pe care ei, catolicii, l-au beatificat. E vorba de Papa Ioan Paul al-II-lea, când recunoștea vina schismei ca aparținând Bisericii de Apus. Ei da, dar greșeala recunoscută e pe jumătate, de-abia, iertată. Ruperea creștinismului, cu marea schismă, din 1054, a fost, așa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, a treia mare greșeală a omului, după căderea lui Adam din Rai, și vinderea pe treizeci de arginți a lui Hristos de către Iuda. Și nu ar fi fost o greșeală atât de mare pe cât este, dacă din sânul catolicilor nu s-ar fi rupt apoi protestanții, și neoprotestanții împreună cu sectele născute în sânul lor și risipite apoi prin toată lumea creștină.
 Când doi oameni se ceartă, inimile lor se depărtează, de aceea simt nevoia adesea să strige unul la altul, inimile sunt tot mai departe, deși ei stau alături. Păi dacă așa fac oamenii cu atât mai mult Bisericile care s-au rupt, au părăsit Ierusalimul, au plecat de sub Ploaia de Har a Duhului Sfânt.  Odată cu schisma, Apusul a renunțat la unele Taine ale Bisericii, și nici nu s-a mai găsit calea de comunicare sinceră și nemercantilă dintre creștini. Mulți de-alde Arie apoi s-au ridicat și au sfâșiat cămașa Lui Hristos, cea nefăcută de mâini omenești, Biserica Lui. Așa s-a ajuns că puțini mai sunt cei care au mai păstrat nealterată calea Ortodoxiei chiar și în sânul Bisericii Ortodoxe. După invazia sectelor, bietul creștin este năucit sufletește. Dar nu e chiar nevinovat și el, creștinul de rând, pentru că nu ar fi răzbit fenomenul sectar daca nu ar fi găsit suflete superficiale, nepăsătoare în fața adevărului.
Frați  creștini-ortodocși, nu există cult mai frumos și mai în pacea Duhului Sfânt ca Ortodoxia; dar ca să o simțiți, să simțiți bucuria sufletească în Ortodoxie trebuie să o cunoașteți, să o practicați, să vă bucurați de fiecare slujbă și învățătură ortodoxă cu frică și cu dragoste; aprofundați-vă Ortodoxia, citiți și documentați-vă, și educați-vă copiii în duhul Ortodox, și fiți pregătiți când vă vor întreba pentru ce se aprind lumânări în biserică, și de ce trebuie să fie de ceară, pentru ce se dau pomelnice și de ce se aduce și un bănuț la ele, ce sunt de fapt acatistele, și când se citesc și unde; de ce ne facem semnul Sfintei Cruci când trecem pe lângă o biserică, sau când ne așezăm la masă; de ce și de când se botează copiii de mici în Ortodoxie; de ce ne închinăm la sfintele icoane, de ce ne spovedim, de ce ne împărtășim, de ce solicităm preotul acasă la sfeștanie, ce rol are Sfântul Maslu, taina sănătății trupului și a sufletului. Trebuie să cunoașteți aceste răspunsuri în primul rând pentru copiii voștri apoi pentru că trăiți încă în furtuna sectară venită de dincolo de ocean, sau din vestul protestant, și necunoscând minimele cunoștințe de credință vă pierdeți de turmă și vă mănâncă lupii sectari, și pe voi și pe copiii voștri. Pentru credinț aceasta Ortodoxă atâția români și-au jertfit viața secole de-a rândul, mai ales prin Ardeal, unde cotropitorii au vrut să șteargă Ortodoxia din inimile românilor pentru că așa puteau mai repede să facă din Ion, Ianoș și din Gheorghe, Gyury. Sectele acestea, care în țara noastră și-au luat amploare, unele dintre ele nu au istorie nici câți ani are mama mea, adică au pătruns în țară, majoritatea pe la anii 1900 altele  abia prin anul 1956. Dar ca să știți aceste lucruri, trebuie să vă rupeți măcar 10 minute din zi și să vă documentați. Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne ferim de cei ce fac dezbinări în biserici, și tulburare, de cei cărora le place închinarea la idoli, vrăjitoria, certurile, mâniile și dezbinările. Poporul român este un popor care nu a născut din el nici o sectă!! Nici o erezie nu  își are obârșia, născocitorul, între fii neamului românesc. O afirmă, în lucrările lor de etnografie, Nicolae Olahul, Dimitrie Cantemir și Simion Mehedinți. Aceștia, și alții, arată caracteristica aceasta a creștinismului ortodox românesc, și chiar spun că prin secolul al-XVII-lea, când mai ales prin imperiul Habsburgic intră prozelitismul neoprotestant, până atunci, spuneam, românii nu au fost zgândăriți de fenomenul sectar, și se pune starea aceasta de lucruri pe seama firii blânde și a evlaviei moștenite de la geto-daci, și a vechimii creștinismului direct apostolic, al poporului nostru românesc, prin Sfântul Apostol  Andrei. Noi între noi nu am avut certuri dogmatice așa cum au zguduit Bizanțul sau Roma. Avem datoria să ducem mai departe ceea ce părinții, bunicii, bunii și străbunii noștri au adus până la inimile noastre: o credință, un botez, o limbă și un neam, și dacă s-o putea, „și de-o fi și-o fi, și ne-om înzdrăveni”, și o singură țară românească. Nicolae Olahu spunea: „Românii din Transilvania, Moldovlahia și Țara Românească au aceeași origine, latină, și aceeași credință, ortodoxă.” Ortodoxia noastră a fost stabilită la acest sinod pe care-l prăznuim noi astăzi, frați creștini. Crezul nostru este crezul inspirat de Duhul Sfânt  și semnat de cei 318 sfinți părinți, și avem datoria să îl învățăm, să îl trăim, să îl avem călăuză în viața noastră de zi cu zi. Suntem aici, la mănăstirea Crucea-de-Leac Dervent, unde Sfânta Cruce stă mărturie vie și lucrătoare a credinței drepte Ortodoxe sădită de sfântul Apostol Andrei și păzită de țăranul român, uneori cu pieptul, alteori cu inima, dar totdeauna cu sfințenie! Rugând pe Bunul Dumnezeu să vă călăuzească pașii spre casele frățiilor voastre, cu o inimă mai hotărâtă de a cunoaște splendoarea cultului nostru ortodox bizantin, și mai împlinită duhovnicește, mai plină de darurile Duhului Sfânt, închei acum aducându-vă aminte de cuvântul părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc, fie-i pomenirea veșnic fericită: „În viață, dragule, lucrurile minunate nu se cerșesc, se cuceresc!” Amin!

sâmbătă, 4 iunie 2016

ORBUL DIN NAȘTERE. DESPRE TÂNĂRUL DE IERI ȘI DE ASTĂZI





În aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este și El mi-a deschis ochii!




Frați creștini ortodocși,
Au așezat sfinții Părinți să se citească această pericopă evanghelică astăzi, nu întâmplător. Este ultima Duminică din cadrul marelui praznic al Învierii și este așezată după „Duminica samarinencei”, când atunci și acolo, la fântâna lui Iacov, unde Hristos stătea de vorbă cu o femeie cu moravuri ușoare, făcând din ea apoi apostol al Împărăției, îl descoperim pe Hristos ”Apa-ceaVie”, iar aici și acum lângă orbul din naștere descoperim pe Hristos „Lumina Lumii”, așa cum adesea dealtfel s-a mărturisit a fi și singur. Pentru că ce oare simbolizează vindecarea orbului din naștere, pe care-ați auzit-o citită astăzi, dacă nu tocmai vindecarea orbirii sufletești a întregii omeniri, omenire care se închina patimilor, pentru fiecare patimă și stihie a naturii, având un zeu.
Însă îngăduiți-mi să aduc aminte firul evenimentelor relatate de sfânta Scriptură astăzi: vedem că Iisus trecea pe cale și vede pe un orb din naștere șezând pe margine de drum și cerșind. Fără să-l roage tânărul, căci tânăr era orbul, Hristos se duce la el, scuipă în țărână, face astfel tină, și unge cu aceasta ochii orbului, apoi îi zice să se ducă să se spele în apa Siloamului, iar Siloam pe evreiește înseamnă trimis. Oare nu mai vindecase Hristos orbi? Ba da, chiar în repetate rânduri, și atunci a făcut aceasta numai cu cuvântul. De ce oare acum s-a ostenit să facă tină și îl mai trimite pe bietul orb și până la Siloam, care era afară de cetate? A făcut tină din pământ frați creștini ca să ne amintească nouă că din pământ suntem zidiți. i-a zidit Iisus ochii orbului din țărână, și nu i-a deschis imediat ca să adeverească faptul că fără să ne spălăm în apa Siloamului spiritual, adică a botezului cu apă și cu Duh Sfânt, nu vom putea să îl vedem pe Hristos! Este prima condiție obligatorie și absolut necesară, dacă vrem să-l vedem și să trăim în Hristos, în Biserica lui mântuitoare, în Ortodoxie. Și l-a mai trimis și pentru ca mergând pe calea către Siloam, să-l vadă mulți cu tina pe ochi, orb, și să creadă că el este cel tămăduit.  
Iată dar că tânărul se duce condus propabil de vre-un însoțitor, și se spală și vede și vine acasă „râzând”, veselindu-se și strigând bucuria lui, că acum vede. Apoi, pentru că minunea aceasta s-a săvârșit  sâmbăta, când evreii nu aveau voie să facă nimic decât un număr de pași, și aceștia numai spre sinagogă, fariseii și cărturarii, mai marii poporului evreu, încep o adevărată anchetă securistă, întrebând mai întâi pe tânăr, apoi pe vecinii lui, apoi pe martorii minunii, apoi pe părinții lui, dacă într-adevăr a fost orb, și cum vede el acum, și cum și de ce l-a vindecat Hristos sâmbăta?  Ca să scurtăm cuvântul vă invit să citiți acasă ancheta aceasta amănunțită, și cum tânărul ce fusese orb e amenințat că e dat afară din biserică, din sinagogă și din comunitatea evreiască, împreună cu părinții lui. Vă spun doar că rezultatul anchetei a fost că Hristos trebuie să moară, pentru că în repetate rânduri vindecase sâmbăta, în templu sau pe ulițele cetății, boli și suferințe care aduceau năcaz si suferință oamenilor.
Cei care ați fost de la începutul Sfintei Liturghii aici, în Biserica lui Dumnezeu, și ați auzit relatarea Evangheliei citită la momentul ei din slujbă, dar și cei care citiți acasă din biblie, să luați  seama la fiecare cuvânt. Că nu întâmplător este așezat acolo. Iată, v-am spus despre Scăldătoarea Siloam, despre botez, despre tină si plăsmuirea omului din țărână. Apoi zice Sfânta Scriptură că tânărul vindecat vine de la Siloam râzând, fiind vesel, cu o veselie zgomotoasă, și parcă îi și înțelegem purtarea. Dar iată că cel vindecat se bucură, însă fariseii, capii religiei iudaice se umplu de invidie, își îmbibă inima în ură și mânie și urlă la tânăr certându-l că s-a vindecat sâmbăta.
Frați creștini, bărbăția și curajul acestui tânăr, în fața acestor prigonitori, care reiese din discuția relatată în Scripturi, ar trebui să caracterizeze tot tineretul, și mai ales tineretul creștin de astăzi, din aceste timpuri în care Europa cu-ale ei moravuri a devenit pseudocreștină!
Dacă în copilărie părinții au sădit în sufletele voastre valorile creștine, la tinerețe ele trebuiesc răsădite, repicate, cum se zice în popor, să fie astfel ajutate să crească, să înflorească, trebuie udate cu apa cea vie care este Cuvântul lui Hristos, trebuie mângâiate cu razele Soarelui Dreptății, Hristos Dumnezeu care este Lumina Lumii, ca să înflorească. Tinerețea este vârsta înfloririi noastre spirituale și trupești, a definirii noastre ca oameni; La vârsta tinereții ni se definitivează caracterele și ni se determină aproape definitiv comportamentele noastre vis-a-vis de ființa noastră, de semenii din jur, de natură și de Dumnezeu. Tinerețea frumos trăită crează maturii de mâine, care, după ce trece floare vieții, trebuie să deie rod, să facă rod în fapte bune și realizări cu Hristos, și în Hristos,pentru ca, la bătrânețe, când trupul nu-i va mai ajuta, să se bucure de ceea ce au agonisit în hambarele sufletului, faptele credinței, rugăciunile în biserică, milosteniile, posturile și alte fapte bune făcute cu dreaptă socoteală.
Ia închipuiți-vă voi, cei maturi de-acum,  cum ar fi fost viața voastră acum dacă vârsta tinereții voastre nu ar fi fost caracterizată de neînfricarea aceasta, vecină uneori cu nebunia, dar o nebunie frumoasă a vârstei. Curajul de a vă fi căsătorit, de a vă angaja într-o familie, de a părăsi căminul cald și de a începe o viață altfel, despre ale căror probleme încă nu știați, dar pe care a trebuit să le învingeți.
Așadar, tinerețea este și trebuie să rămână vârsta la care  omul părăsește cuibul cald al părinților și își începe zborul sufletesc, spiritual și moral, lupta cu vicisitudinile vieții. Uneori tânărul biruie, alteori naufragiază pe marea vieții, furtunoasă adesea, dar niciodată nu are dreptul să se lase înfrânt, ci trebuie să lupte nu doar cu vijeliile vieții, ba adesea trebuie să se războiască mai ales cu sinele, și să se biruie pe el, să își descopere și să își împingă limitele dacă vrea să ajungă la capul bunei speranțe, a Biruinței.
Tinerețea este și trebuie să rămână vârsta marilor energii creatoare! Depinde de noi ce creăm: familie, casă, carieră, un om cumsecade sau un monstru de care până și noi ne înfricoșăm! Cine nu zidește frumosul la tinerețe nu va avea în ce să-și odihnească sufletul la bătrânețe, iar veșnicia îi va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Plângerea și scrâșnirea dinților de ciudă că a avut o tinerețe și și-a risipit-o în plăceri vinovate, în multe clipe de dolce-fa-niente, în ceea ce prea adesea trăiesc unii astăzi, lacebunita aceasta cronică!
Tinerețea este și trebuie să rămână vârsta marilor iubiri. Spune foarte frumos părintele Arsenia Papacioc, fie-i pomenirea veșnic fericită: În iubire nu există nimic rațional. Iubirea nu are nici început nici sfârșit. Există odată cu Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire!
Weber, un scriitor german, spunea pe la anul 1800 că: „TINEREȚEA E TIMPUL ZBUCIUMĂRILOR! MAREA, MAREA , STRIGĂ TÂNĂRUL MARINAR ÎNCÂNTAT. Pe când marinarul încercat strigă ȚĂRMUL! ȚĂRMUL!
Dar mai presus de toate, frați creștini ortodocși români, tinerețea este și trebuie să rămână vârsta mărturisirii. Vedem că în Evanghelia de astăzi șefii bisericii s-au dus la părinți și cu ură și amenințări îi întrebau: Acesta este fiul vostru despre care ziceți că s-a născut orb?” Iar părinții lui, de frică să nu fie excomunicați au răspuns ocolind mărtirisirea: „într-adevăr s-a născut orb, dar cum vede el acum, nu știm! Este mare și poate să răspundă singur, întrebați-l pe el.” Și tânărul aproape că-și râde de ei, e curajos și îi ia și în derâdere cumva, văzându-le frământarea și dorința acerbă de a îl învinui pe Iisus pentru vindecarea lui în zi de sabat. El mărtirsește pe Hristos, și e dat afară din sinagogă, din comunitate, devine un proscris.
Nu pot să nu amintesc aici despre tineretul României care-a suferit în temnițele comuniste de la Pitești, Aiud, Gherla, Jilava, prin ocne, prin Balta Brăilei, prin Delta Dunării, prin deportările în câmpiile aride și deșertificate ale Bărăganului,prin lagăre de muncă silnică, pe la Poarta Albă, la canalul Dunăre- Marea Neagră. Treceți spre mare, în concediile voastre, și drumul trece peste canalul acesta unde Dunărea albastră este roșie de la sângele tinerilor studenți, preoți, intelectuali de clasă, profesori, doctori, țărani care-au refuzat ciuma roșie bolșevică. Aceștia, înfometați , bătuți , batjocoriți, dar niciodată înfrânți, și-au lăsat oasele să le spele Dunărea după ce sângele lor a curs odată cu ea spre mare iar sufletele lor s-au dus spre veșnicul și iubitul lor Dumnezeu.  Acest tineret care nu a vrut să se lepede de credință creștină ortodoxă, strămoșeasca noastră ortodoxie românească, a umplut pământul țării cu sânge de martiri. Da, dar aceasta nu e doar o cinste a neamului nostru ci este mai ales, și cu atât mai mult, o obligație de a păstra ceea ce ei ne-au lăsat moștenire!!! Dacă suntem și am rămas români, dacă încă mai avem Ardealul în trupul țării, dacă Harghita și Covasna încă mai sunt ale neamului, atunci aceasta se datorează faptului că acolo încă mai trăiesc români ortodocși, demni de numele de creștini, care-și apără și mărturisesc Ortodoxia! Dacă încă mai avem un neam și-o țară, ruptă și sfârtecată de viclenii noștri vecini, cu ajutorul trădătorilor dinăuntru, se datorează totuși mai ales faptului că suntem creștini ortodocși!!! Neamul acesta este mai mult decât enigmatic, pentru că nu suntem doar o insulă de latinitate între atâtea popoare slave și cu huni în coastă, dar suntem și singura țară latină care este și creștin-ortodoxă, de rit bizantin! Și să nu uităm frați creștini, să nu uităm și să învățăm măcar acum, într-al unsprezecelea ceas, că de câte ori hoardele barbare ne-au cotropit pământurile, au vrut mai întâi să ne zdruncine credința ortodoxă. Turcii ne-au vrut musulmani, dar le-am dat sângele martirilor Brâncoveni! Am pierdut copii și averi dar nu ne-am înstrăinat Ortodoxia! Habzburgii, luând Ardealul, ne-au vrut catolici, și au încercat să ne unească cu Roma, să pupăm papucul Papei: le-a dat țara și neamul sânge de martiri și lor, mărturisitori ai ortodoxiei noastre frumoase și tihnite, ca o dimineață de mai, înmiresmată. Ne e mai dragă Ortodoxia noastră cu bisericuțe de lemn, din nuiele, decât creștinismul lor cu catedrale care parcă îl țin pe Dumnezeu în cer, suuus de tot, ca să nu mai vină să vadă mârșăviile din interiorul unei instituții desacralizate, fără sfinte taine. Au venit apoi bolșevicii care ne-au vrut atei, au dărâmat biserici, au închis preoți, și creștini de rând, au închis centre teologice istorice și de tradiție, dar Biserica din inima românului nu au putut să o dărâme. Colindul de Crăciun, ouăle de Paști și fericirea copiilor duși atunci de bunici mai ales, la biserici, în noaptea de Înviere, strigarea aceea a preotului în întunericul nopții „Veniți de luați lumină!” înrâurea în sufletele noastre o floare care învia, trezea scânteia Ortodoxiei sădită de Dumnezeu în sufletul neamului acesta românesc. Trăiam ca în catacombe, pe întuneric și în frig, România lui Ceaușescu, dar eram plini de credința că Hristos va birui fiara roșie cu stea în cinci colțuri pe frunte. Le-am dat și ăstora sânge de martiri tineri și frumoși, care în Decembrie 89 strigau pe străzile Bucureștilor într-un glas ca un dangăt de clopot: „EXISTĂ DUMNEZEU!” și-n numele lui Dumnezeu și-au dat viața și au udat asfaltul cu sânge.
Astfel de tineret a dat și va da neamul acesta. Iar acum când hoardele globalizării, ale societății consumiste, ale spiritului de turmă, vin și încearcă iar să ne facă doar o masă de-alde haplea, o piață de desfacere de mărfuri cancerigene, un laborator de cobai umani pe care încearcă vaccinuri, nitriți și nitrați, substanțe și produse modificate genetic care aduc boli vegetative în organism, dar mai ales ajungem cobaii experimentelor lor sociale, ale acceptării anormalului ca normal, și al amarului ca dulce, în astfel de momente în care nu e zi să nu fie împroșcată Biserica Ortodoxă, credința ortodoxă națională, depinde de tinerețea sufletelor noastre dacă ne ridicăm la nivelul tinerilor martiri ai neamului care ne privesc acum din cer și  care ne-au lăsat moștenire o țară, o credință, un popor, o limbă și o tradiție bimilenară.
Și dacă tineretul român arată astăzi ca un lup hăituit și flămând după adevăr, este din vina noastră, a tuturor celor care ne-am lăsat mințiți nu doar în anii comunismului, ci și în cei 26 de ani de neocomunism, la fel de vinovat și trădător de neam și de patrie. Suntem vinovați toți. Părinți, pedagogi, preoții care-au dat mâna cu fiara politrucă pentru-n ban în plus, sau pentru încă o cruce la gât, la gât, dar azvârlind crucea consuferinței cu neamul, de pe  umeri!! în loc să spună oamenilor adevărul despre intențiile lor mârșave. Noi toți, timp de mai bine de douăzeci și cinci de ani, am uitat să ne adresăm tineretului, ca unuia care devine viitorul țării!!! Și așa s-au dezrădăcinat mulți și umblă pe la secte, nu mai au rădăcinile în Ortodoxie, nu se mai adapă cu Apa vie, Hristos, nici nu mai umblă în Lumina Lumii, Soarele Dreptății, Iisus Dumnezeu, nu i-a mai învățat nimeni să-și facă o cruce la masă, la culcare, când încep munca, să vină Dumninica la Sfânta Liturghie! Nu i-a învățat nimeni să ducă o viață cumpătată, curată; umblă beți diminețile, drogați, murdari sufletește și speriați de un viitor care parcă nu le oferă nimic. Mass-media le-a oferit drept valori banul, dezmățul deșănțat, compromisul și minciuna, câștigul rapid și pe orice căi, Am format astăzi noi, cei ce ieri am fost tineri, generații întregi de „bingomani”, de alde Oreste care bramburizează religiile și le face terci, de-alde huidulică și găinușă care miștocăresc pe seama a orice, chiar și pe seama mamelor, a bunicilor noștrii care încă mai calcă pe la slujbe, ducându-și cu Dumnezeu bătrânețile pensionate, cu pensii de mizerie, după ce au ridicat o țară din păduchi și din noroi.
Și dacă totuși, tineretul are conștiință și îl mustră, și caută alinare sufletului ars de setea cunoașterii rostului lui în lume, și aleargă spre Biserică,ărecum tânărul orb de astăzi, încercând să deie un rost frumos vieții lui, ori găsește bisericile închise, ori slujbe bolborosite rapid, ori slujitori nedemni de menirea spre care i-a chemat Hristos. Nu mai găsesc iubirea, oameni capabili de jertfe, păstori care să se lupte cu lupii pentru salvarea oilor. Și atunci iară se aruncă în brațele ucigătoare ale drogurilor, violenței, a câștigurilor rapide și a plăcerilor vinovate.  Hai să nu mai arătăm cu degetul, nemulțumiți de starea tineretului român de azi! Tineretul de astăzi este produsul finit al tineretului de ieri și de alaltăieri.
Biserica și credința trăiește de 25 de ani o relativă libertate. Și primii ani au fost foarte rodnici, au ieșit de pe băncile școlilor teologice mulți tineri preoți devotați vocației, care se implică frumos în viața comunității pe care o păstoresc, ajutând copii orfani, bătrâni, dar mai ales călăzuind frumos tinerii. Căutați-i pe aceștia, Biserica e vie, nu e doar o instituție a preoților, ci este mai ales o familie a sufletelor, și sufletele sunt vii. Haideți să le facem și frumoase! Să-l rugăm pe Milostivul Dumnezeu să ne deschidă și nouă tuturor ochii sufletului și să vedem starea păcătoasă în care zăcem, să vedem scara vârtuților pe care ne putem salva ca oameni, ca nație, ca omenire.
Mulțumindu-vă pentru răbdarea cu care ați ascultat acest cuvânt, și rugăndu-ne pentru folosul sufletesc al acestui popas duhovnicesc la  mănăstirea Crucea-de-Leac, Dervent, închei, ca de obicei, cu un cuvânt al părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc care a iubit și a a ajutat mănăstirea Dervent, și în vremuri de prigoană, când comuniștii au închis-o și au transformat-o în secție de mecanizate a IAS Ostrov, dar și în vremuri de pace, fiindu-ne tuturor îndrumător pe cărarea mânturirii. Iată ce spunea acest martir și mărturisitor, prigonit și chinuit vreme 14 ani în temnițele comuniste, și nici în libertate nefiind liber deplin, decât în Hristos: „Uite ce vă rog eu: suportați pe toată lumea! Pentru că nu vă dați seama: nu există lume rea! Există dracul din tine care o face rea! Dar neamul românesc, prin tineretul lui mai ales, va avea, după părerea mea, o mare misiune! De ce ? Nu pentru că a avut un Ștefan-cel-Mare în Moldova, sau un Matei Corvin peste Carpați, sau un Mihai Viteazul ori Vlad Țepeș. Nu! Nu pentru asta! Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotului! Amin.