ORBUL DIN NAȘTERE. DESPRE TÂNĂRUL DE IERI ȘI DE ASTĂZI
În aceasta stă minunea: că voi nu
știți de unde este și El mi-a deschis ochii!
Frați creștini ortodocși,
Au așezat sfinții Părinți să se
citească această pericopă evanghelică astăzi, nu întâmplător. Este ultima Duminică
din cadrul marelui praznic al Învierii și este așezată după „Duminica
samarinencei”, când atunci și acolo, la fântâna lui Iacov, unde Hristos stătea
de vorbă cu o femeie cu moravuri ușoare, făcând din ea apoi apostol al
Împărăției, îl descoperim pe Hristos ”Apa-ceaVie”, iar aici și acum lângă orbul
din naștere descoperim pe Hristos „Lumina Lumii”, așa cum adesea dealtfel s-a
mărturisit a fi și singur. Pentru că ce oare simbolizează vindecarea orbului
din naștere, pe care-ați auzit-o citită astăzi, dacă nu tocmai vindecarea
orbirii sufletești a întregii omeniri, omenire care se închina patimilor,
pentru fiecare patimă și stihie a naturii, având un zeu.
Însă îngăduiți-mi să aduc aminte
firul evenimentelor relatate de sfânta Scriptură astăzi: vedem că Iisus trecea
pe cale și vede pe un orb din naștere șezând pe margine de drum și cerșind.
Fără să-l roage tânărul, căci tânăr era orbul, Hristos se duce la el, scuipă în
țărână, face astfel tină, și unge cu aceasta ochii orbului, apoi îi zice să se
ducă să se spele în apa Siloamului, iar Siloam pe evreiește înseamnă trimis.
Oare nu mai vindecase Hristos orbi? Ba da, chiar în repetate rânduri, și atunci
a făcut aceasta numai cu cuvântul. De ce oare acum s-a ostenit să facă tină și
îl mai trimite pe bietul orb și până la Siloam, care era afară de cetate? A făcut tină
din pământ frați creștini ca să ne amintească nouă că din pământ suntem zidiți.
i-a zidit Iisus ochii orbului din țărână, și nu i-a deschis imediat ca să
adeverească faptul că fără să ne spălăm în apa Siloamului spiritual, adică a
botezului cu apă și cu Duh Sfânt, nu vom putea să îl vedem pe Hristos! Este
prima condiție obligatorie și absolut necesară, dacă vrem să-l vedem și să
trăim în Hristos, în Biserica lui mântuitoare, în Ortodoxie. Și l-a mai trimis
și pentru ca mergând pe calea către Siloam, să-l vadă mulți cu tina pe ochi,
orb, și să creadă că el este cel tămăduit.
Iată dar că tânărul se duce
condus propabil de vre-un însoțitor, și se spală și vede și vine acasă
„râzând”, veselindu-se și strigând bucuria lui, că acum vede. Apoi, pentru că
minunea aceasta s-a săvârșit sâmbăta,
când evreii nu aveau voie să facă nimic decât un număr de pași, și aceștia
numai spre sinagogă, fariseii și cărturarii, mai marii poporului evreu, încep o
adevărată anchetă securistă, întrebând mai întâi pe tânăr, apoi pe vecinii lui,
apoi pe martorii minunii, apoi pe părinții lui, dacă într-adevăr a fost orb, și
cum vede el acum, și cum și de ce l-a vindecat Hristos sâmbăta? Ca să scurtăm cuvântul vă invit să citiți
acasă ancheta aceasta amănunțită, și cum tânărul ce fusese orb e amenințat că e
dat afară din biserică, din sinagogă și din comunitatea evreiască, împreună cu
părinții lui. Vă spun doar că rezultatul anchetei a fost că Hristos trebuie să
moară, pentru că în repetate rânduri vindecase sâmbăta, în templu sau pe
ulițele cetății, boli și suferințe care aduceau năcaz si suferință oamenilor.
Cei care ați fost de la începutul
Sfintei Liturghii aici, în Biserica lui Dumnezeu, și ați auzit relatarea Evangheliei
citită la momentul ei din slujbă, dar și cei care citiți acasă din biblie, să
luați seama la fiecare cuvânt. Că nu
întâmplător este așezat acolo. Iată, v-am spus despre Scăldătoarea Siloam,
despre botez, despre tină si plăsmuirea omului din țărână. Apoi zice Sfânta Scriptură
că tânărul vindecat vine de la
Siloam râzând, fiind vesel, cu o veselie zgomotoasă, și parcă
îi și înțelegem purtarea. Dar iată că cel vindecat se bucură, însă fariseii,
capii religiei iudaice se umplu de invidie, își îmbibă inima în ură și mânie și
urlă la tânăr certându-l că s-a vindecat sâmbăta.
Frați creștini, bărbăția și
curajul acestui tânăr, în fața acestor prigonitori, care reiese din discuția
relatată în Scripturi, ar trebui să caracterizeze tot tineretul, și mai ales
tineretul creștin de astăzi, din aceste timpuri în care Europa cu-ale ei
moravuri a devenit pseudocreștină!
Dacă în copilărie părinții au
sădit în sufletele voastre valorile creștine, la tinerețe ele trebuiesc
răsădite, repicate, cum se zice în popor, să fie astfel ajutate să crească, să
înflorească, trebuie udate cu apa cea vie care este Cuvântul lui Hristos,
trebuie mângâiate cu razele Soarelui Dreptății, Hristos Dumnezeu care este
Lumina Lumii, ca să înflorească. Tinerețea este vârsta înfloririi noastre
spirituale și trupești, a definirii noastre ca oameni; La vârsta tinereții ni
se definitivează caracterele și ni se determină aproape definitiv
comportamentele noastre vis-a-vis de ființa noastră, de semenii din jur, de
natură și de Dumnezeu. Tinerețea frumos trăită crează maturii de mâine, care,
după ce trece floare vieții, trebuie să deie rod, să facă rod în fapte bune și realizări
cu Hristos, și în Hristos,pentru ca, la bătrânețe, când trupul nu-i va mai
ajuta, să se bucure de ceea ce au agonisit în hambarele sufletului, faptele
credinței, rugăciunile în biserică, milosteniile, posturile și alte fapte bune
făcute cu dreaptă socoteală.
Ia închipuiți-vă voi, cei maturi
de-acum, cum ar fi fost viața voastră
acum dacă vârsta tinereții voastre nu ar fi fost caracterizată de neînfricarea
aceasta, vecină uneori cu nebunia, dar o nebunie frumoasă a vârstei. Curajul de
a vă fi căsătorit, de a vă angaja într-o familie, de a părăsi căminul cald și
de a începe o viață altfel, despre ale căror probleme încă nu știați, dar pe
care a trebuit să le învingeți.
Așadar, tinerețea este și trebuie
să rămână vârsta la care omul părăsește
cuibul cald al părinților și își începe zborul sufletesc, spiritual și moral,
lupta cu vicisitudinile vieții. Uneori tânărul biruie, alteori naufragiază pe
marea vieții, furtunoasă adesea, dar niciodată nu are dreptul să se lase
înfrânt, ci trebuie să lupte nu doar cu vijeliile vieții, ba adesea trebuie să
se războiască mai ales cu sinele, și să se biruie pe el, să își descopere și să
își împingă limitele dacă vrea să ajungă la capul bunei speranțe, a Biruinței.
Tinerețea este și trebuie să
rămână vârsta marilor energii creatoare! Depinde de noi ce creăm: familie,
casă, carieră, un om cumsecade sau un monstru de care până și noi ne
înfricoșăm! Cine nu zidește frumosul la tinerețe nu va avea în ce să-și
odihnească sufletul la bătrânețe, iar veșnicia îi va fi plângerea și scrâșnirea
dinților. Plângerea și scrâșnirea dinților de ciudă că a avut o tinerețe și
și-a risipit-o în plăceri vinovate, în multe clipe de dolce-fa-niente, în ceea
ce prea adesea trăiesc unii astăzi, lacebunita aceasta cronică!
Tinerețea este și trebuie să
rămână vârsta marilor iubiri. Spune foarte frumos părintele Arsenia Papacioc,
fie-i pomenirea veșnic fericită: În iubire nu există nimic rațional. Iubirea nu
are nici început nici sfârșit. Există odată cu Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu
este iubire!
Weber, un scriitor german, spunea
pe la anul 1800 că: „TINEREȚEA E TIMPUL ZBUCIUMĂRILOR! MAREA, MAREA , STRIGĂ
TÂNĂRUL MARINAR ÎNCÂNTAT. Pe când marinarul încercat strigă ȚĂRMUL! ȚĂRMUL!
Dar mai presus de toate, frați
creștini ortodocși români, tinerețea este și trebuie să rămână vârsta
mărturisirii. Vedem că în Evanghelia de astăzi șefii bisericii s-au dus la
părinți și cu ură și amenințări îi întrebau: Acesta este fiul vostru despre
care ziceți că s-a născut orb?” Iar părinții lui, de frică să nu fie excomunicați
au răspuns ocolind mărtirisirea: „într-adevăr s-a născut orb, dar cum vede el
acum, nu știm! Este mare și poate să răspundă singur, întrebați-l pe el.” Și
tânărul aproape că-și râde de ei, e curajos și îi ia și în derâdere cumva,
văzându-le frământarea și dorința acerbă de a îl învinui pe Iisus pentru
vindecarea lui în zi de sabat. El mărtirsește pe Hristos, și e dat afară din
sinagogă, din comunitate, devine un proscris.
Nu pot să nu amintesc aici despre
tineretul României care-a suferit în temnițele comuniste de la Pitești, Aiud, Gherla,
Jilava, prin ocne, prin Balta Brăilei, prin Delta Dunării, prin deportările în
câmpiile aride și deșertificate ale Bărăganului,prin lagăre de muncă silnică,
pe la Poarta Albă,
la canalul Dunăre- Marea Neagră. Treceți spre mare, în concediile voastre, și
drumul trece peste canalul acesta unde Dunărea albastră este roșie de la
sângele tinerilor studenți, preoți, intelectuali de clasă, profesori, doctori, țărani
care-au refuzat ciuma roșie bolșevică. Aceștia, înfometați , bătuți ,
batjocoriți, dar niciodată înfrânți, și-au lăsat oasele să le spele Dunărea
după ce sângele lor a curs odată cu ea spre mare iar sufletele lor s-au dus
spre veșnicul și iubitul lor Dumnezeu.
Acest tineret care nu a vrut să se lepede de credință creștină ortodoxă,
strămoșeasca noastră ortodoxie românească, a umplut pământul țării cu sânge de
martiri. Da, dar aceasta nu e doar o cinste a neamului nostru ci este mai ales,
și cu atât mai mult, o obligație de a păstra ceea ce ei ne-au lăsat
moștenire!!! Dacă suntem și am rămas români, dacă încă mai avem Ardealul în
trupul țării, dacă Harghita și Covasna încă mai sunt ale neamului, atunci
aceasta se datorează faptului că acolo încă mai trăiesc români ortodocși, demni
de numele de creștini, care-și apără și mărturisesc Ortodoxia! Dacă încă mai
avem un neam și-o țară, ruptă și sfârtecată de viclenii noștri vecini, cu
ajutorul trădătorilor dinăuntru, se datorează totuși mai ales faptului că
suntem creștini ortodocși!!! Neamul acesta este mai mult decât enigmatic,
pentru că nu suntem doar o insulă de latinitate între atâtea popoare slave și
cu huni în coastă, dar suntem și singura țară latină care este și
creștin-ortodoxă, de rit bizantin! Și să nu uităm frați creștini, să nu uităm
și să învățăm măcar acum, într-al unsprezecelea ceas, că de câte ori hoardele
barbare ne-au cotropit pământurile, au vrut mai întâi să ne zdruncine credința
ortodoxă. Turcii ne-au vrut musulmani, dar le-am dat sângele martirilor
Brâncoveni! Am pierdut copii și averi dar nu ne-am înstrăinat Ortodoxia!
Habzburgii, luând Ardealul, ne-au vrut catolici, și au încercat să ne unească
cu Roma, să pupăm papucul Papei: le-a dat țara și neamul sânge de martiri și
lor, mărturisitori ai ortodoxiei noastre frumoase și tihnite, ca o dimineață de
mai, înmiresmată. Ne e mai dragă Ortodoxia noastră cu bisericuțe de lemn, din
nuiele, decât creștinismul lor cu catedrale care parcă îl țin pe Dumnezeu în
cer, suuus de tot, ca să nu mai vină să vadă mârșăviile din interiorul unei
instituții desacralizate, fără sfinte taine. Au venit apoi bolșevicii care
ne-au vrut atei, au dărâmat biserici, au închis preoți, și creștini de rând, au
închis centre teologice istorice și de tradiție, dar Biserica din inima
românului nu au putut să o dărâme. Colindul de Crăciun, ouăle de Paști și
fericirea copiilor duși atunci de bunici mai ales, la biserici, în noaptea de Înviere,
strigarea aceea a preotului în întunericul nopții „Veniți de luați lumină!” înrâurea
în sufletele noastre o floare care învia, trezea scânteia Ortodoxiei sădită de
Dumnezeu în sufletul neamului acesta românesc. Trăiam ca în catacombe, pe
întuneric și în frig, România lui Ceaușescu, dar eram plini de credința că
Hristos va birui fiara roșie cu stea în cinci colțuri pe frunte. Le-am dat și
ăstora sânge de martiri tineri și frumoși, care în Decembrie 89 strigau pe
străzile Bucureștilor într-un glas ca un dangăt de clopot: „EXISTĂ DUMNEZEU!” și-n
numele lui Dumnezeu și-au dat viața și au udat asfaltul cu sânge.
Astfel de tineret a dat și va da
neamul acesta. Iar acum când hoardele globalizării, ale societății consumiste,
ale spiritului de turmă, vin și încearcă iar să ne facă doar o masă de-alde
haplea, o piață de desfacere de mărfuri cancerigene, un laborator de cobai
umani pe care încearcă vaccinuri, nitriți și nitrați, substanțe și produse
modificate genetic care aduc boli vegetative în organism, dar mai ales ajungem
cobaii experimentelor lor sociale, ale acceptării anormalului ca normal, și al
amarului ca dulce, în astfel de momente în care nu e zi să nu fie împroșcată Biserica
Ortodoxă, credința ortodoxă națională, depinde de tinerețea sufletelor noastre
dacă ne ridicăm la nivelul tinerilor martiri ai neamului care ne privesc acum
din cer și care ne-au lăsat moștenire o
țară, o credință, un popor, o limbă și o tradiție bimilenară.
Și dacă tineretul român arată
astăzi ca un lup hăituit și flămând după adevăr, este din vina noastră, a tuturor
celor care ne-am lăsat mințiți nu doar în anii comunismului, ci și în cei 26 de
ani de neocomunism, la fel de vinovat și trădător de neam și de patrie. Suntem
vinovați toți. Părinți, pedagogi, preoții care-au dat mâna cu fiara politrucă
pentru-n ban în plus, sau pentru încă o cruce la gât, la gât, dar azvârlind
crucea consuferinței cu neamul, de pe umeri!! în loc să spună oamenilor adevărul
despre intențiile lor mârșave. Noi toți, timp de mai bine de douăzeci și cinci
de ani, am uitat să ne adresăm tineretului, ca unuia care devine viitorul
țării!!! Și așa s-au dezrădăcinat mulți și umblă pe la secte, nu mai au
rădăcinile în Ortodoxie, nu se mai adapă cu Apa vie, Hristos, nici nu mai umblă
în Lumina Lumii, Soarele Dreptății, Iisus Dumnezeu, nu i-a mai învățat nimeni
să-și facă o cruce la masă, la culcare, când încep munca, să vină Dumninica la Sfânta Liturghie! Nu i-a învățat
nimeni să ducă o viață cumpătată, curată; umblă beți diminețile, drogați,
murdari sufletește și speriați de un viitor care parcă nu le oferă nimic.
Mass-media le-a oferit drept valori banul, dezmățul deșănțat, compromisul și
minciuna, câștigul rapid și pe orice căi, Am format astăzi noi, cei ce ieri am
fost tineri, generații întregi de „bingomani”, de alde Oreste care
bramburizează religiile și le face terci, de-alde huidulică și găinușă care
miștocăresc pe seama a orice, chiar și pe seama mamelor, a bunicilor noștrii
care încă mai calcă pe la slujbe, ducându-și cu Dumnezeu bătrânețile
pensionate, cu pensii de mizerie, după ce au ridicat o țară din păduchi și din
noroi.
Și dacă totuși, tineretul are
conștiință și îl mustră, și caută alinare sufletului ars de setea cunoașterii
rostului lui în lume, și aleargă spre Biserică,ărecum tânărul orb de astăzi, încercând
să deie un rost frumos vieții lui, ori găsește bisericile închise, ori slujbe
bolborosite rapid, ori slujitori nedemni de menirea spre care i-a chemat
Hristos. Nu mai găsesc iubirea, oameni capabili de jertfe, păstori care să se
lupte cu lupii pentru salvarea oilor. Și atunci iară se aruncă în brațele
ucigătoare ale drogurilor, violenței, a câștigurilor rapide și a plăcerilor
vinovate. Hai să nu mai arătăm cu
degetul, nemulțumiți de starea tineretului român de azi! Tineretul de astăzi este
produsul finit al tineretului de ieri și de alaltăieri.
Biserica și credința trăiește de
25 de ani o relativă libertate. Și primii ani au fost foarte rodnici, au ieșit
de pe băncile școlilor teologice mulți tineri preoți devotați vocației, care se
implică frumos în viața comunității pe care o păstoresc, ajutând copii orfani,
bătrâni, dar mai ales călăzuind frumos tinerii. Căutați-i pe aceștia, Biserica
e vie, nu e doar o instituție a preoților, ci este mai ales o familie a
sufletelor, și sufletele sunt vii. Haideți să le facem și frumoase! Să-l rugăm
pe Milostivul Dumnezeu să ne deschidă și nouă tuturor ochii sufletului și să
vedem starea păcătoasă în care zăcem, să vedem scara vârtuților pe care ne
putem salva ca oameni, ca nație, ca omenire.
Mulțumindu-vă pentru răbdarea cu
care ați ascultat acest cuvânt, și rugăndu-ne pentru folosul sufletesc al
acestui popas duhovnicesc la mănăstirea
Crucea-de-Leac, Dervent, închei, ca de obicei, cu un cuvânt al părintelui
Arhimandrit Arsenie Papacioc care a iubit și a a ajutat mănăstirea Dervent, și
în vremuri de prigoană, când comuniștii au închis-o și au transformat-o în
secție de mecanizate a IAS Ostrov, dar și în vremuri de pace, fiindu-ne tuturor
îndrumător pe cărarea mânturirii. Iată ce spunea acest martir și mărturisitor,
prigonit și chinuit vreme 14 ani în temnițele comuniste, și nici în libertate
nefiind liber deplin, decât în Hristos: „Uite ce vă rog eu: suportați pe toată
lumea! Pentru că nu vă dați seama: nu există lume rea! Există dracul din tine
care o face rea! Dar neamul românesc, prin tineretul lui mai ales, va avea,
după părerea mea, o mare misiune! De ce ? Nu pentru că a avut un Ștefan-cel-Mare
în Moldova, sau un Matei Corvin peste Carpați, sau un Mihai Viteazul ori Vlad
Țepeș. Nu! Nu pentru asta! Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia
clopotului! Amin.
Comentarii