MEREU SINGUR

Trăim încojurați de suflete singure.

Trăim cu iluzia că suntem totdeauna de folos altuia.

Trăim dărâmând case vechi și altele noi, cu trudă ,clădindu-ne.

Trăim născând copii, tocmai pt ca , batrâni fiind , să legănăm plozii altora.

Trăim , și tot timpul fugim de singurătate

Deși doar în singurătate suntem creativi.

Singurătatea în doi procrează prunci în pântece.

Singurătatea singură a creat lumea.

Doar Dumnezeu nu este singur!!!

Dar ne vrea singuri când ne cheamă la El.

Cred că acesta este scopul vieții pe pământ:

Să ne recunoaștem singura singurătate mântuitoare.

 

Trăiești pe pământ crescând 5 copii și apoi 12 nepoți, ba chiar mai mulți.

Ajungi la o vârstă vecină cu secolul. Singur, neputincios, ajungi să te îngrijească alții. Să îți deie să mănânci, să te spele... Nu mai vezi soarele. Vezi doar umbre pe tavan.... și se numește și aceasta viață!!! Nepoții sunt preocupați și ei cu ceea ce erai preocupat tu la vârsta lor: fac copii, îi cresc, sperând că ei nu vor ajunge ca tine. Nu poți să-i acuzi;nu poți sa-i înveți, nu te-ar asculta așa cum nici tu nu ai ascultat la vârsta lor.

Trăim mințându-ne că noi nu vom fi singuri în fața morții. Că noi nu vom fi priviți de nepoți ca o povară.

Am fugit în singurătate ca să mă obișnuiesc cu moartea. Moartea rămâne evenimentul cert al vieții. Scopul vieții? SINGURĂTATEA!!! 

   Ne luăm  însoțitor pe calea vieții, pt a învăța să trăim singuri. Pt că singuri ajungem la ușa veșniciei. Fiecare despărțire de-o ființă pe care o iubești  este încă un pas spre singurătatea deplină din fața gropii fiecăruia.Fă-ți din suferință prieten și din singurătate țel al existenței. Uită-te atent în jur. Privește singurătatea din ochii fiecărui prieten al tău. și îmi vei da dreptate. 

Sunt singur cu cărțile mele, cu gândurile altora, sunt singur cu Divinitatea. Eu mi-am atins țelurile vieții mele. De acum aștept moartea ca o izbăvire de singurătatea care m-a învățat că pot să trăiesc și fără să dărâm sau să zidesc case; fără să aduc copii în lumea asta decăzută, Și fără să fiu povară vreunui nepot ......... 

Ne trebuie atât de puțin ca să fim fericiți, și ne adunăm în viață atâta nefericire. Pt ce, prieteni? Pt ce punem atâtea coji peste miezul vieții?  

 

Te-ai intrebat de ce plângem toți nostalgic după copilărie? Atunci eram plini de seva vieții. Mustul forței noastre dădea afară din teasc. Coaja nu putea sta peste esența ființei noastre. ne lua cineva o jucărie din față? după 3 lacrimi și un suspin uitam, ne apropiam de altă  jucărie. Acum, maturi, ne ia cineva peste picior cu o vorbă de șagă? Ne revoltăm și urmărim răzbunarea ,făcând uneori din aceasta  însăși esența vieții noastre.

Și frunza căzând 

pe aripi de vânt

la pământ

e singură-n rând.

Și ceara arzând ,

mormânt luminănd,

cruci adumdrind,

e singură-n rând .

Ochiul plângând,

lacrima dând, 

obrazul spălând,

e singur în rând.

 

Scriind aceste rânduri, mi-a străfulgerat un gând:

    OMUL E CA LUPUL:  CÂTĂ VREME NU ÎI E FOAME TRĂIESTE SINGUR. 

ABIA CÂND NEVOIA ÎL ÎMPINGE, INTRĂ ÎN HAITĂ.

25 august 2012

deasupra lumii 

dedicată bunicii mele

 ELENA (92 de ani)