SUNT UN ROMÂN FERICIT
motto:
„DUPĂ CUM NU ȘTII CARE ESTE CALEA VÂNTULUI, CUM SE INTOCMESC OASELE ÎN PÂNTECELE MAICII, TOT AȘA NU CUNOȘTI LUCRAREA LUI DUMNEZEU , CARE FACE TOATE.
BUCURĂ-TE, OMULE, CÂT EȘTI TÂNĂR, ȘI INIMA TA SĂ FIE VESELĂ ÎN ZILELE TINEREȚII TALE ȘI MERGI ÎN CĂILE INIMII TALE ȘI DUPĂ CE-ȚI ARATĂ OCHII TĂI, DAR SĂ ȘTII CĂ PENTRU TOATE ACESTEA , DUMNEZEU TE VA ADUCE LA JUDECATA SA. ALUNGĂ NECAZUL DIN INIMA TA ȘI DEPĂRTEAZĂ SUFERINȚELE DE TRUPUL TĂU, CĂCI COPILĂRIA ȘI TINEREȚEA SUNT DEȘERTĂCIUNE.
ADUȚI AMINTE DE ZIDITORUL TĂU ÎN ZILELE TINEREȚII TALE, ÎNAINTE CA SĂ VINĂ ZILELE DE RESTRIȘTE, ȘI SĂ SE APROPIE ANII BĂTRÂNEȚII, ANI DESPRE CARE VEI ZICE : NU AM NICI O PLĂCERE DE EI...!
CĂCI DUMNEZEU VA JUDECA TOATE FAPTELE ASCUNSE, FIE BUNE , FIE RELE.”
Eclesiastul( cap. 11 vers9, cap 12 vers 1 și 14)
Practic , tot ce am scris aici se restrânge la cele două clipuri.
Se apropie cu pași repezi ziua mea de naștere. Am intrat deja în luna nașterii mele. M-am născut prematur, la opt luni. Îmi place să spun că m-am grăbit să înfrunt viața.
Făcându-mi un bilanț, mi-am dat seama că sunt un român fericit. Și nu numai, sunt un român împlinit.
Am iesit azi, în prima dimineață de octombrie, afară. Este sărbătoarea Brâului Maicii Domnului, cruce neagră în calendar, dimineață galden-aurie afară. M-am dus să-mi verific spațiul de cazare de care răspund în cadrul mănăstirii unde viețuiesc. Am curățat repede grupurile sanitare. Nu am avut mult de muncă. Sâmbătă și duminică am avut cazat grupul Maternității din Brăila. Un grup pe care îl cazez bianual, și o fac cu mare drag. E un grup exemplar. Vine pt slujbe, chiar ne-au solicitat slujba sf Maslu , la miezul nopții, și am făcut , nu fără eforturi, dar cu dragă inimă, maslu la Sf Cruce de Leac. Nu a fost necesar să intru prin camere;erau curate, parcă nu au stat în ele 56 de persoane.. Am admirat apoi zborul zgubilitic al graurilor. Totdeauna m-au uimit stolurile de grauri care , în apus , înnourează efectiv cerul, și asta mai ales în octombrie , după culegerea viilor când, caută, disperați, hrană. Am intrat apoi puțin la slujbă.Îi mulțumeam Maicii Domnului pt cei 37 de ani, pe care pe 3 octombrie îi împlinesc.M-am rugat pt părinții mei minunați, pt cele trei surori, una mai frumoasă decât cealaltă, pentru cumnații mei care știu să-și iubească niște soții așa minunate cum sunt surioarele mele. M-am rugat pentru nepoatele mele, scumpele mele .
Mi-au trecut apoi prin minte bunicii mei, care mi-au sădit în inimă iubirea de frumos, și de satul românesc, de natură , de Dunăre, iubirea tainică a lui Dzeu și iubirea de a vorbi cu El.Apoi mi-am amintit de vecinii și prietenii de joacă, de învățătoarea mea dragă, d-na Isăroiu , și de d-na Culea, deși recunosc că nu mi-a fost la fel de dragă. De colegii mei de clasă, de cel mai apropiat prieten din generală, Marius Dudescu. De puținele fete cu care vorbeam. Cred că eram complexat că am nasul mare.Totdeauna m-am întrebat de ce nu prea vorbeam cu fetele. E drept că nici cu băieții nu mă băgam în seamă. De unii nu-mi plăcea că aveau aere de golănași. De alții nu-mi plăcea că erau, în ochii mei , prea superficiali. Mi-am iubit , și îmi iubesc mult mama, și cred că abia așteptam să ajung acasă, unde puteam să fiu iară eu. Eu cel ce sunt. Nu cel ce vor alții să fiu.
M-am rugat pentru țara asta bogată cu oameni săraci.
M-am rugat pt toți cei cu care m-am intersectat în viață, Și de la care am învățat în cine să am încredere și în cine nu. Pt Magda, minunata mea matușă și prietenă. pt verișorii mei, și pt verișoarele mele. Anca, Dana , Monica, dulcea mea verișoară...., pentru Ionica , Vali și george, cu copii lor. Acum ei și ele au copii..... Și acum, când scriu, am lacrimi în ochi, și mă rog pt viitorul lor frumos și liniștit , fără furtunile socio-politice prin care am trecut noi. Cei doi veri ai mei de care mă leagă și acum un dor și o iubire ca de frate, Gelu Și Doru.... Și recunosc că ordinea nu e întâmplătoare. Gelu și apoi Doru. Chiar dacă viața ne-a aruncat pe care încotro, știu că ne amintim cu drag unii de alții. Îmi amintesc de râsul contagios al Gabrielei.
Mi-am ridicat o rugăciune și pt prietenii din perioada muncii mele în București, și a colegilor de facultate. Pentru colegii de liceu. A fost o perioadă prea frumoasă ca să o uit. Costică, Dan, și cum să uit de bunul meu prieten Victor ”suspectul”, acum pictor de biserici....
Pentru părintele Paulin Alecu, de la „biserica Petrache”(Sf. Gheorghe) din Călărași. cel care m,a și botezat și m-a spovedit prima data de „Buna-Vestire” in 1996.De tanti Rely și familia ei minunată, de Olga, de Cristi, de Gabi , de Cătălin, de Nana.
M-am rugat apoi pentru toți cei pe care îi spovedesc, copii mei de suglet, cum îmi place să le spun. Sper să aibă înțelepciunea de a face ceea ce îi învăț, că doar nu le vreau decât binele moral, sufletesc și trupesc.
Am ieșit din Biserică, și am intrat în mica mea chilie. Am căutat în jurnalul meu ce am scris înainte de a intra în mănăstire. Îmi plac retrospectivele.
Și iată ce scriam când împlineam 25 de ani(acu 12 ani în urmă), pe 3 octombrie 2000:
Văd atâta suferință în jur, și nu mă pot abține să-L întreb pe Dumnezeu: „Pentru ce?”
Poate că are El motivele Lui. Și uneori mă gândesc ca prostul...dacă eu aș fi fost Dumnezeu și mi-aș fi trimis singurul meu fiu să le amintească oamenilor că dacă vor continua așa se autodistrug, și ei, oamenii , mi-ar biciui , mi-ar scuipa, mi-ar răstignii și apoi omorî fiul, cum m-aș purta cu oamenii ??? Dar religia creștină îl propovăduiește ca fiind un Dumnezeu al iubirii și mult mai puțin al dreptății. Și să fim sinceri, dacă era după dreptate, nu meritam să mai existăm.
Se spune că Dumnezeu a creat inima omului după ce a creat suferința, și a văzut că nu poate să o pună nicăieri. Fierul se indoia de greutatea ei, lemnul se rupea, iar piatra se spărgea. Și a creat inima în Adam; doar inima omului a suportat suferința, și a făcut din ea lacrimi care-au udat pământul. Din lacrimile acestea au ieșit florile, care-au înfrumusețat pământul plin de spini și pălămidă.
Tot ce-i frumos se obține prin luptă și suferință!
CÂTE-AU FOST?
Câte-au fost minciuni din cât am trăit?
Și cât adevăr mai încape
În floarea din câmp și-n pomi dezfrunziți,
În plânsul iubirii , și-n ape?
Cât sentiment și cât interes
În șoapta de-amor vom găsi?
Când cuplul se rupe și-n univers
Stă luna să cadă-n prăpăstii?
Cât este vină și câte-s abuzuri
De drepturi divino-umane
În închisori, unde-n prea grelele lanțuri,
Se țin condamnații la moarte.
Cât e poveste și cât povestire
Se-ascunde-n religia lumii?
Când clerul des uită cuvântul IUBIRE
Privind la averi, nu la oameni .
Câte-au fost vise, și cât realitate
În faptele noastre trecute?
Trăim noi viața? Sau suntem în moarte
Cu viermii în piept și în frunte???
Tot și toate câte am enumerat aici, și mulți alți factori au făcut din mine un om care nu pot rămâne indiferent la suferință, la frumos, și la iubire. Toate acestea vibrează în mine și ies la iveală prin lacrimile sufletului , ale ochilor și ale inimii. Spun că sunt un român fericit! Și cum să nu fiu când a rânduit Hristos să fiu înconjurat de prieteni și rude care mă iubesc atât de mult? Ce aș putea oare să mai adaug acestei fericiri? Sunt preot în bisserica ortodoxă, și pot , din această postură să mângâi suflete rănite, să tratez suflete bolnave. Când am dat la Psihologie, am dorit să vindec oameni. Mi-am dat seama că psihologul e inferior preotului, atunci când, eu însumi, psihologia studiind, tot nu mă puteam vindeca singur, și tot la preot am găsit medicația și iubirea de care aveam nevoie pentru vindecarea sufletului meu.
Totuși, nu subestimez și rolul psihologului în unele situații. Sunt oameni care , prin natura culturii si a cultului lor, nu se pot apropia de biserică, așa cum sunt oameni care refuză ajutorul medicilor, și preferă leacurile băbești. Psihologul te poate ajuta să supraviețuiești problemelor, preotul face ceea ce nimeni nu face: îți ia de pe inimă sarcina care te apasă. e ca și când, primul vindecă efectul, iar cel de-al doilea atacă rădăcina, cauza suferinței.
De aceea consider că sunt și UN ROMÂN ÎMPLINIT!!! Ce mi-aș putea dori mai mult?
după multe sacrificii proprii și ale celor de lângă mine, nu doar că mi-am împlinit visele, dar mi-a dat Dzeu mai mult decât am visat eu vreodată.
Și nu îmi vor ajunge restul zilelor mele să-i mulțumesc.
La sfârșit, dar nu în ultimul rând, trebuie să îi mulțumesc lui D-zeu și pentru strălucitul meu frățior, Liviu, un om care m-a ajutat să încep iară să scriu , să înțeleg că este și acesta un talant primit de la Cel ce m-a creat.
Darul cel mai de preț al vieții mele dedicate slujirii divine este mângâierea Derventului. Și ...cuvintele sunt de prisos. Pt că cei care ați venit aici ați simțit energiile și harul locului acesta binecuvântat de Dumnezeu. Celorlalți care nu au ajuns, oricâte le-aș scrie tot nu voi putea să zugrăvesc starea de pace și liniște care cuprinde sufletul celui care pășește pe acest tărâm apostolic și martiric. Închei aici lunga expunere. Ne întâlnim pe 3 octombrie.
Vă implor, lăsați-vă pătrunși de acest clip. Și , lăsând la oparte falsa modestie, îndrăznesc să vă cer să mă credeți că vă iubesc așa cum declară Raphael. Și vă iubesc pe toți și pe toate, dar îmi rezerv dreptul de a-mi iubi Dumnezeul meu mai mult decât orice pe lume. Dumnezeul care mi-a dăruit așa familie, așa prieteni, așa țară, așa popor, așa actori , poeți, oamneni de cultură contemporani sau nu, așa natură dar mai ales...AȘA INIMĂ CARE ȘTIE SĂ IUBEASCĂ CU INCANDESCENȚĂ , SĂ IUBEASCĂ CU NERV, CU FORȚA UNEI MĂRI. SĂ IUBESCĂ ÎN PERICOL ȘI ÎN LINIȘTE, SĂ IUBEASCĂ PESTE PUTEREA UMANĂ. SĂ IUBESCĂ VIAȚA CU INIMA COPILULUI CARE AM FOST.
Comentarii