UN BUN RĂMAS

Loading...

joi, 8 septembrie 2016

HAI, TOAMNA MEA





Hai, toamna mea, să ne iubim febril
Pe frunze moarte, reci, și-n putrezire!
Să te pătrund de viață, și corpul să-ți transpire,
Tot mirosind a moarte și-a steril.


Hai, toamnă, să îmi fii mireasă!
În noaptea nunții să te-așterni pe pat.
Cu mâna plină de ciulini să te dezbrac,
Și să-mi devii singura mea nevastă.


Apoi, a mea fiind, să pleci năucă,
Să te înfigi în ramuri de salcâm,
Să preacurvești cu șerpi pe caldarâm,
Să desfrânezi cu greierii pe-o nucă.


Și iarna să te-alerge, să te-ajungă,
Să fugi, migrând pe-o trestie-ntr-un mal
Să te căiești că ai avut bărbat,
Și, din mireasă, ai ajuns o curvă,
O, Toamna mea, mireasă pe un pat
De frunze moarte care vor să fugă
Când vânturile patimilor bat.


6 septembrie 2016 .
Deasupra lumii

CUVINTE NEROSTITE




A sosit vremea ce-o știam venind;
Era în firea firii ca să vină,
Îns-am sperat, cu vremea-mbătrânind,
Pe cale, alte treburi s-o rețină.

Dar, dup-o viață plină de iubire,
După dulci clipe, clipe dulci cărând,
Ca după ploaie, raze de sclipire,
Lucea a morții coasă-amenințând.

Și veșniciile s-au condensat în clipe,
Și clipele s-au prefăcut secunzi,
Și tu, ca perla ce străluce-n cochilie,
Parcă grăbeai, spre groapă, să te-ascunzi.

Și vis îmi pare, și coșmar îmi este,
Momentu-acela-n care, împăcat,
Te-ai rostuit, ca bine să îți fie,
Și ai murit… dup-un adânc oftat.

Albastru violet îmi era cerul.
Albastru, precum ochii tăi ades,
Și brusc a moarte apăsa aerul.
Și mă căzneam să dau vre-un scop, vre-un sens,
Acestui ultim act neînțeles.


Și… m-am trezit la căpătâiul crucii,
Acesteia ce-o ai la căpătâi,
În creieri îmi cântau surd cucii,
Și brusc am devenit al nimănui.

De lângă brațul crucii tale-ți privesc brațul
Ce m-a purtat pe brațe-atât de demn,
Atunci când pașii-mi nu mai țineau pasul
Cu mersul tău ferm și solemn.

Nimic nu va mai fi ca înainte!
Ce-a fost nainte sigur nu va fi..
Degeaba-ți tot promit că-ți sunt cuminte,
Că tu cuminte ești, și-ai fost, și-oi fi..
Și-acum și-n vecii toți care-or mai fi,

Tată ce ai blândețea în cuvinte,
Chiar și acum când nu pot fi rostite.

7 septembrie 2016.
Mănăstirea Dervent.

marți, 23 august 2016

SPOVEDANIA TATĂLUI MEU



SPOVEDANIA TATĂLUI MEU

(Acesta este cuvântul pe care-l pregătisem pentru tata, la înmormântare. Nu am mai fost în stare să spun totuși nimic. L-am scris cu exact o lună înainte de ziua înmormântării ...)

Doamne,
Astăzi, când gura mea a tăcut, îți grăiesc numai Ție.
Astăzi, când ochii cei verzi-albaștrii stau închiși pentru lumea aceasta în care m-am străduit să trăiesc cum am crezut eu că ți-e Ție pe plac, te privesc rugător și-Ți vorbesc:
În viață fiind am privit frumusețea din tot. Am privit frumusețea copiilor mei. Frumusețea lor creștea sub privirile mele verzi, sub privirile mele tăcute-n iubire pentru ei. Azi ei plâng pentru mine. Primește lacrima lor ca pe o apă a botezului meu. O apă a fluviului de cuvinte care cer iertare pentru patima din privirile mele. M-am zbătut să îi cresc frumos, și din iubire pentru ei am fost nedrept uneori cu Tine, am fost nedrept uneori cu mine. Copiii mei sunt florile pe care Ți aduc Ție, Multmilostivule.
Astăzi, picioarele mele se odihnesc de truda cotidianului. Picioarele lor vor bate drumul spre mormântul meu. Socoate și acești pași ca venind spre templul iubirii și mă iartă că nu am călcat adesea pragul templului tău. Mi-am creștinat copiii într-o vreme în care mai marii lumii nu-mi dădeau voie. Mi-am condus femeia la altarul tău Doamne, și mi-am îngropat părinții în pământul plin de oasele străbunilor mei, aici unde mă voi odihni și eu până vei vrea să mă strigi iar spre veșnicia păcii Tale.
Copil fiind am visat să-Ți fiu preot. Am crezut apoi că pot face lumea mai bună. Nu am reușit decât să-mi cresc copiii în lumina străbună a Ta. Luminează-mi Tu de acum calea cu lumina din sufletul lor, a copiilor și nepoților mei. Din ochii mei verzi fă să răsară florile nădejdii în inima lor. Nădejdea că Tu mă ierți pentru toate neajunsurile firii mele omenești.
Mâinile acestea, acum inerte, au tot muncit pentru ei. Adesea Te-am confundat pe Tine cu ei. Și vină mi-o fi, și rușine mi-ar fi, dacă n-aș știi că ei sunt tot ce am putut să îți aduc la altarul Jertfei Tale. Eu nu mai am lacrimi. Inima mea s-a rupt de-acum în șase mari bucăți. Șase zile Ți-a luat Doamne să faci o lume. Cinci bucăți din inima mea s-au sălășluit în copii și în soție. Și ce copii… și ce soție. Doar o fărâmă din mine vine la Tine astăzi. Fii bun, așa cum Te știu, și dă-mi pacea Ta, pentru ca și ei să trăiască și de acum încolo în pacea Ta.
Doamne, tu știi că am avut cum să-mi fac averi. Am avut funcții și ranguri care mi-au deschis poarta spre îmbogățiri nedrepte. Nu m-am priceput decât să-mi feresc copiii de minciuni și nedreptăți, fugind eu însumi de minciuni și nedreptăți. În chinurile bolii mele am avut lacrimi mai ales pentru suferința pe care-o vedeam în ochii soției mele, în ochii fetelor mele și-n glasul fiului meu unic. Doar tu poți cântări vina din anii tinereții mele. Doar Tu poți cântări vina trecutului meu zbuciumat. Și de aceea te rog, pune în balanța judecății Tale risipa de iubire săvârșită de mine pentru toți frații mei, pentru toți copiii mei, pentru singura mea soție iubitoare, pentru toți oamenii care mi-au cerut ajutorul când încă-i puteam ajuta.
Te rog tăcut să îmi ierți stângăciile vieții.
Astăzi, când copiii mă duc la poarta veșniciei, ca pe un prunc, și mă lasă aici… amintește-ți că și eu i-am ținut de mână în primii pași din viața lor, și ai milă de sufletul meu prăfuit. Spală-l cu lacrimile lor, Doamne Iisuse Hristoase. Amin.
20 iulie 2016.

NOAPTEA MORȚII TATĂLUI






Se-nalță luna peste urbea asta,
Luna rotundă, rece, ca un ochi de sticlă
Al îngerului morții, ca năpasta
Ce umblă-n aer și în suflet pică.

Și crește luna, se mărește-n cer,
Și morții-i crește pe pământ penumbra,
În suflet și-n plămâni purtăm cancer
Să-l dăm, pe gratis, celor ce-or urma.

Se uită Luna în orașul hâd,
Plin de țigani și curve la produs.
E țara-n care bolile se vând
În farmacii, cu morți la preț redus.

Și crește Luna, viața-mi se consumă
Între-un oftat și un suspin profund…
Hai, Tată, spune-mi „noapte bună!”
Și fugi, că urbea ne-a uitat de mult,
Răsai în Augustul cel bun și blând;
Precum în cer, așa și pe pământ!

18 August 2016
Călărași.
În noaptea zile ducerii tatălui meu.

luni, 22 august 2016

SĂRUT-MÂNA, TĂTUȚULE!





Așa spuneam de câte ori intram în apartamentul nostru.
Așa i-am zis și în dimineața zilei în care a plecat de pe tărâmul acesta, spre un alt tărâm, spre celălalt. Avea în dimineața aceea o privire îngrozită. mai apoi, spre prânz, privirea i s-a îmbunat, fața nu mai exprima teamă, ci liniște. 
Culmea e că atât cât a fost în viață am putut să scriu despre moartea tatălui meu, despre tatăl meu în pragul morții, sau dincolo de ea. Am scris cât era viu, chiar și un testament. Aveam de gând să-l citesc la catafalc. Nu am mai citit nimic. Tot ce-am scris nu s-a comparat cu cele 4 zile și nopți de agonie. E zbucium dincolo de înțelegere, este o forță care te ține în viață, deși toate celelalte seamănă moarte-n jur. Noi vorbeam în șoaptă, parcă să nu-i tulburăm somnul, deși tata încă se zbătea între viață și moarte cu o putere care nu mai era demult omenească. Atunci mi-am dat seama că ceea ce văd e posibil doar dacă Tata devenise înger, dacă Tata era de fapt înger dintotdeauna și doar noi nu-i vedeam aripile, sau dacă Dumnezeu însuși se coborâse să-l îmbrățișeze pe Tata.
Acum nu sunt trist. Acum parcă nu am lacrimi decât în taina chiliei. Acum am devenit mai rău. Mai rău decât eram. Parcă aproape urăsc lumea că nu s-a oprit în loc. Mă enervează Dunărea pentru că încă are neobrăzarea să curgă, mă enervează orașul cu zgomotele lui nocturne, mă enervează Soarele, cu lumina lui blândă de August, mă enervează Luna plină care a fost în acea noapte de August în ziua în care tata se rupea de trup. Mă enervează râsul zglobiu al copiilor de prin parcuri. Amărâții de ei, nu știu prin ce vor trece peste doar două decenii, și unii chiar în vârste mai fragede.
 Un singur lucru mă liniștește: Derventul. Când am ajuns, după înmormântare, aici, acasă, în locul regăsirii, tot ce trăisem în acele 5 zile și nopți mi-a părut doar un coșmar care-a trecut, și m-am trezit într-o dimineață de August, cu tot soarele așezându-se spre apus, cu fața zâmbind spre mine. Iar eu eram sus, pe dealul Derventului, pregătindu-mă de slujbă. Și-am cântat: Fericit bărbatul care în calea necredincioșilor n-a umblat și pe scaunul păcătoșilor n-a șezut. Și l-am fericit pe tata.... La culcare îi privesc fotografia și-i spun iară: SĂRUT-MÂNA, TĂTUȚULE! 
 

vineri, 12 august 2016

DACĂ-N NOPȚILE DE VARĂ



DACĂ-N NOPȚILE DE VARĂ

Dacă-n nopțile de vară
Greierii nu au vioară
Ar fi noaptea mult mai tristă,
Nici iubirea nu există.

Dacă-n noaptea lui Cuptor
Luna s-ar lăia cu-n nor
Iubirea n-ar avea patos
Și traiul ne-ar fi anost.

Dacă-n nopțile aride
Poeții n-ar avea rime
S-ar umple spitalele,
S-ar înmulți boalele.

Dacă noaptea broaștele
Și-ar opri concertele
Geaba-ar curge Dunărea,
Geaba-ar plânge salcia,
N-ar mai fi nopțile albe
Ca iubirile să-mi scalde.
30 iulie, orele 00
Dervent

MOARTEA




Ca o ceață pe câmpuri și văi,
Ca o pâclă ce-ascunde cărări,
Ca un crivăț ce-asmute potăi,
Spre mine-ți porți, moarte, bolnavi, pașii tăi.

Ca clinchetul straniu de țurțuri pe mal,
Ca țipătul buhăi, în nopți de opal,
Ca zbateri de aripi și tropot de cal,
Te-apropii, tu, moarte, de-al meu piedestal.

Ca Dunărea care tot sapă-n nisip,
Ca arma, în mâna soldatului trist,
Ca strigătul ultim, pe cruce-al lui Hrist,
O, moarte, în oasele mele-ai venit.

Ca spuza-n cuptorul cu pâine la copt,
Ca-ntr-o răspântie, potcoava mânzului mort,
Ca o aiurea durere în cot,
Tu, moarte, venit-ai, și-ai pus punct la tot.

Îngăduie-mi, totuși, din lume, să-mi sui
Iubirile mele trăite hai-hui.
Și pleacă acum! Și vino, te rog,
Când Luna e plină, când îngerii dorm,
Vino tiptil…și sărută-mă-n somn!

13 August 2016,
Deasupra lumii.