UN BUN RĂMAS

Loading...

luni, 22 august 2016

SĂRUT-MÂNA, TĂTUȚULE!





Așa spuneam de câte ori intram în apartamentul nostru.
Așa i-am zis și în dimineața zilei în care a plecat de pe tărâmul acesta, spre un alt tărâm, spre celălalt. Avea în dimineața aceea o privire îngrozită. mai apoi, spre prânz, privirea i s-a îmbunat, fața nu mai exprima teamă, ci liniște. 
Culmea e că atât cât a fost în viață am putut să scriu despre moartea tatălui meu, despre tatăl meu în pragul morții, sau dincolo de ea. Am scris cât era viu, chiar și un testament. Aveam de gând să-l citesc la catafalc. Nu am mai citit nimic. Tot ce-am scris nu s-a comparat cu cele 4 zile și nopți de agonie. E zbucium dincolo de înțelegere, este o forță care te ține în viață, deși toate celelalte seamănă moarte-n jur. Noi vorbeam în șoaptă, parcă să nu-i tulburăm somnul, deși tata încă se zbătea între viață și moarte cu o putere care nu mai era demult omenească. Atunci mi-am dat seama că ceea ce văd e posibil doar dacă Tata devenise înger, dacă Tata era de fapt înger dintotdeauna și doar noi nu-i vedeam aripile, sau dacă Dumnezeu însuși se coborâse să-l îmbrățișeze pe Tata.
Acum nu sunt trist. Acum parcă nu am lacrimi decât în taina chiliei. Acum am devenit mai rău. Mai rău decât eram. Parcă aproape urăsc lumea că nu s-a oprit în loc. Mă enervează Dunărea pentru că încă are neobrăzarea să curgă, mă enervează orașul cu zgomotele lui nocturne, mă enervează Soarele, cu lumina lui blândă de August, mă enervează Luna plină care a fost în acea noapte de August în ziua în care tata se rupea de trup. Mă enervează râsul zglobiu al copiilor de prin parcuri. Amărâții de ei, nu știu prin ce vor trece peste doar două decenii, și unii chiar în vârste mai fragede.
 Un singur lucru mă liniștește: Derventul. Când am ajuns, după înmormântare, aici, acasă, în locul regăsirii, tot ce trăisem în acele 5 zile și nopți mi-a părut doar un coșmar care-a trecut, și m-am trezit într-o dimineață de August, cu tot soarele așezându-se spre apus, cu fața zâmbind spre mine. Iar eu eram sus, pe dealul Derventului, pregătindu-mă de slujbă. Și-am cântat: Fericit bărbatul care în calea necredincioșilor n-a umblat și pe scaunul păcătoșilor n-a șezut. Și l-am fericit pe tata.... La culcare îi privesc fotografia și-i spun iară: SĂRUT-MÂNA, TĂTUȚULE! 
 

vineri, 12 august 2016

DACĂ-N NOPȚILE DE VARĂ



DACĂ-N NOPȚILE DE VARĂ

Dacă-n nopțile de vară
Greierii nu au vioară
Ar fi noaptea mult mai tristă,
Nici iubirea nu există.

Dacă-n noaptea lui Cuptor
Luna s-ar lăia cu-n nor
Iubirea n-ar avea patos
Și traiul ne-ar fi anost.

Dacă-n nopțile aride
Poeții n-ar avea rime
S-ar umple spitalele,
S-ar înmulți boalele.

Dacă noaptea broaștele
Și-ar opri concertele
Geaba-ar curge Dunărea,
Geaba-ar plânge salcia,
N-ar mai fi nopțile albe
Ca iubirile să-mi scalde.
30 iulie, orele 00
Dervent

MOARTEA




Ca o ceață pe câmpuri și văi,
Ca o pâclă ce-ascunde cărări,
Ca un crivăț ce-asmute potăi,
Spre mine-ți porți, moarte, bolnavi, pașii tăi.

Ca clinchetul straniu de țurțuri pe mal,
Ca țipătul buhăi, în nopți de opal,
Ca zbateri de aripi și tropot de cal,
Te-apropii, tu, moarte, de-al meu piedestal.

Ca Dunărea care tot sapă-n nisip,
Ca arma, în mâna soldatului trist,
Ca strigătul ultim, pe cruce-al lui Hrist,
O, moarte, în oasele mele-ai venit.

Ca spuza-n cuptorul cu pâine la copt,
Ca-ntr-o răspântie, potcoava mânzului mort,
Ca o aiurea durere în cot,
Tu, moarte, venit-ai, și-ai pus punct la tot.

Îngăduie-mi, totuși, din lume, să-mi sui
Iubirile mele trăite hai-hui.
Și pleacă acum! Și vino, te rog,
Când Luna e plină, când îngerii dorm,
Vino tiptil…și sărută-mă-n somn!

13 August 2016,
Deasupra lumii.

sâmbătă, 16 iulie 2016

TATA





Tată-al meu care cândva răsăreai ca o sulfină,
După vremurile bune sufletu-mi adânc suspină.
După zilele acelea când veneai zâmbind pe cale
Inima mea se oftică, și te-așteaptă pe cărare.

Tată-al meu, ce semeni bine cu statuia unui dac,
Ce să-i dau eu veșniciei, iară tânăr să te fac?
Tu, Hristoase, cere-mi zile, zile vieții să-i adaogi,
Să-mi văd tatăl în putere, cum era mai adineauri.

Te-ai uscat precum un arbor, ca o frunză-n vânt te-ai dus,
Tată bun, cu ochi smarald, suflet cald ca luna august.
Și mi-e dor, și mi-e angoasă să mă uit cum te topești,
Cum ființa-ți  trece molcom către tainele cerești.

Lacrimile-mi nasc cuvinte, și cuvântul sun-a plâns,
Tată-al meu, care în mine te-ai topit și te-ai ascuns.
Ce viață mai e asta, când sub soare nu ai tată?
Râdă viața-n toată lumea, viață nu-mi e, ci corvoadă,
Că neputincios te străjui, azi, pe patul suferinței,
Și-ți privesc privirea caldă licărind sclipirea vieții
Precum soarele se-aprinde în răcoarea dimineții.

Hai, ridică-te, tătucă! Mai răsună-ți peste mine
Vocea ta de altă dată, că mă-nnec în reci suspine!
Dervent.
17.07.2016
Orele 6 dimineața.

sâmbătă, 2 iulie 2016

SFINȚII ROMÂNI





Frați creștini ortodocși români,
Astăzi Biserica noastră strămoșească Ortodoxă, face pomenirea tuturor sfinților pe care i-a dat neamul acesta românesc, de la încreștinarea lui de către primul apostol chemat de Hristos la apostolat, sfântul Apostol Andrei, până la ultimul martir al neamului, la ultimul monah smerit care-și dă sufletul acum, când vorbim, după o viață smerită de rugăciuni și nevoințe călugărești. De cinci ani de zile de când, cu binecuvântarea părintelui stareț țin cuvânt aici, pe soleea Derventului nu am cuvântat niciodată în această această zi, pentru că îmi e greu să cuprind în cuvânt toată jertfa acestui neam adusă pe altarul credinței Ortodoxe, și sunt convins că și acum cuvântul îmi este sărăcăcios, pentru că greu îmi este să cuprind cu mintea și să vibrez cu inima toată înălțimea trăirilor în Duhul Sfânt a sfinților neamului. Și pentru că Biserica astăzi nu-i pomenește nominal, ci doar de obște, am să încerc să mă conformez și eu, pomenind nu atât numele lor, cât faptele, jertfa, nevoințele, și sfârșitul lor în Harul Duhului Sfânt.
Ne aflăm la mănăstirea Dervent, mănăstire așezată pe pământul bun al Dobrogei românești. Aici avem mărturie peste veacuri a creștinismului acestui neam, crucile de leac. Aici mulți români și-au spus năcazul și și-au găsit alinarea în suferințele lor sufletești și trupești, udând cu lacrimile lor brațele crucilor de leac. În Dobrogea ajungea și sfântul Andrei, apostolul românilor, și ne-a lăsat mărturie a trecerii lui izvorul cu apă binecuvântată de aici, de la Dervent, dar și peștera în care-a viețuit, a propovăduit, a vindecat și a pregătit preoți și episcopi pentru aceste meleaguri, în perioada paleocreștină. Apoi la doar puțin peste cincisprezece kilometrii de noi, dincolo de coada ghiolului Bugeac, aflat în fața mănăstirii, se găsesc (acum pe teritoriul Bulgariei), peșterile care-au servit ca loc de isihie pentru pustnicii discipoli ai lui Zamolxes, inițial, și apoi a discipolilor lui Hristos. Peșteri cu mare încărcătură spirituală, care atestă că dintru început atât daco-geții, cât și noi, urmașii lor am năzuit spre o viață de retragere contemplativă, de isihie. Câți sfinți neștiuți s-or fi săvârșit acolo, după o viață de sfințenie? Avem apoi cetatea Adamclisi, cu cele șapte basilici, și cu cei cinci sfinți mucenici ale căror sfinte moaște au fost descoperite în cripta de sub unul dintre altare. Nici numele lor nu ne sunt cunoscute, ca și al atâtor martiri din timpul prigoanelor împotriva creștinilor din secolele unu, doi și trei, până la edictul de la Milan, dar și după acest act. Construirea Canalului Dunăre-Marea-Neagră, unde iar și-au dat viața, în lagărere de muncă silnică, atâția români care au refuzat să deie mâna cu fiara roșie ateistă, a scos la iveală bisericuțele din cretă de la Murfatlar. Astfel sufletele noilor martiri de la Canal, s-au îmbrățișat cu cel al martirilor creștini care fugeau de furia hoardelor păgâne, ascunzându-se sub pământ în acel minunat labirint, o adevărată cetate săpată în stâncă, pline de însemne creștine, ba chiar și de morminte creștine ale celor ce s-au săvârșit acolo, în condiții doar de Dumnezeu știute. La Pietreni, tot aici, în sudul Dobrogei, stau mărturie a vieții intense religioase, din primele veacuri creștine, bisericile rupestre, în care tot așa, se ascundeau de năvăliri barbare, creștinii primelor veacuri. Câți or fi murit pentru ași apăra nevoile și neamul, credința și tradiția, și poate chiar taina existenței acestor biserici săpate sub pământ.  Apoi toată Dobrogea este presărată de vestigii istorice, de oasele martirilor pomeniți în martiologii aflate la Roma, ori la Constantinopol, și pe te miri unde în lume. Să vorbim oare de Niculițel-Tulcea cu cele trei biserici scoase din pământ? Bazilica paleocreștină, ridicată după anul 370 în timpul împăratului Valens, deasupra criptei martirice în care s-au descoperit în anul 1971 moștele sfinților Zotic, Atal, Camasie și Filip; Apoi așa numita „Biserica Treflată”, datată secol XI, de pe dealul Niculițelului dar și biserica „Sfântul Atanasie”, datată spre a doua jumătate a secolului al-XIII-lea, arătând iară și iară continuitatea vieții și a tradiției creștine de aici. Apoi cum să uităm de Tomis, Calatis, Noviodunum-Isaccea, Cernavodă, Durostorum-Silistra, Halmiris -Murighiolul de astăzi- cu sfinții mucenici Epictet preotul și Astion monahul, doctori fără de arginți, ale căror moaște au fost descoperite în anul 2001, și pe care le avem și noi spre închinare, în absida cu Sfânta Cruce; sunt cele mai vechi sfinte moaște descoperite pe teritoriul României.
Sărind apoi peste veacuri, trebuie să amintesc, aducându-vă iară inima în Dervent, că la doar trei kilometri de mănăstire este, pe Dunăre, insula Păcuiul lui Soare, unde încă puteți vedea ruinele unei cetăți bizantine care găzduia Mitropolia Vicinei, de unde a fost chemat primul Mitropolit al Țării Românești, sfântul Iachint de Vicina. Și se îngemănează astfel tradiția de peste un mileniu a vieții creștine de rit bizantin a Dobrogei, cu viața tihnită, în același rit Ortodox a românilor de peste Dunăre. Alături de sfântul Iachint, ar trebui să vorbim despre toți cărturarii români care-au scris cu caractere kirilice apoi latinești, dar în graiul românesc, slujbele și Sfânta Scriptură, indiferent că vorbim despre sfântul Antim Ivireanul, diaconul Coressi,  sfântul Andrei Șaguna, macedoromânul ajuns mitropolit în Ardeal, ori despre Dimitrie Cantemir, și câți alți călugări caligrafi pe care istoria nu-i mai pomenește, dar care-au adus jertfa lor pentru păstrarea identității spiritual-religioase, de limbă și neam, a românilor.
Neamul acesta românesc, dintru formarea lui a dat sânge, lacrimi și sudoare pentru păstrarea identității. Indiferent că vorbim despre țăranul de rând, care-a născut și dăinuit veșnicia în vatra satului lui, unde în centru și-a așezat biserica, și aproape totdeauna, gard-în-gard, școala și cimitirul, sau că vorbim despre domnitorii și oamenii de stat care și-au dat unii sângele, alții copiii, alții și-au folosit abilitățile diplomatice pentru a păstra Ortodoxia curată și neîntinată de vânturile ereziilor și a schismelor care-au bătut și peste aceste meleaguri. Așa se face că, așa cum spune Simion-Mehedinți, noi, românii, nu am născocit nici o sectă. Nici o erezie nu își are obârșia în neamul nostru, așa cum nici nu am fost năcinați vreodată de războaie religiloase, cum au fost Constatinopolul sau Roma. De ce aceasta? Pentru că românul este în structura lui ființială creștin de rit răsăritean.
Să pomenim aici și de ardelenii care s-au jerfit ca să aibă dreptul la școli în limba lor, la slujbe în limba lor românească, să aibă dreptul să-și jelească morții în limba strămoșească, românească și să-i înmormânteze după ritualul Ortodox. PE câțiva dintre ei îi avem în calendare, dar câți or mai fi murit prin închisorile Habsburgilor, sau prin cătunele transilvane, cerând dreptul la identitate, de la un imperiu ce îi voia otova cu hunii? Azi îi pomenim și pe Basarabenii deportați în Siberii fără de sfârșit, pentru că au refuzat să vorbească limba muscalului, și să lepede crucile de pe biserici și de la gât. Dar și pe basarabenii care-au răbdat foametea, sau pușca armatei roșii, ori ura evreilor, pe fiecare, care pe unde și-or fi dat viața pe pământul molcom de dincolo de Prut. Azi pomenim pe sfinții închisorilor, și pe martirii din Decembrie 1989, și pe cei care și acum luptă pentru apărarea identității noastre ca neam și ca patrie, în cloaca aceasta a globalizării, tot mai șubrezită de propriul sistem corupt care-a născut-o.
Însă, frați creștini, astăzi nu-i pomenim doar pe sfinții aceștia despre care, foarte pe scurt și fugitiv v-am grăit. Astăzi pomenim și pe mamele acestora. Astăzi pomenim și pe dascălii acestora. Astăzi pomenim și pe preoții care i-au botezat și au insuflat în inima lor dragostea până al jerftă pentru Ortodoxie și Neam. Și pomenindu-i, așa cum spune sfântul apostol Pavel, trebuie să privim la faptele lor, la felul cum și-au săvârșit viața, și să le urmăm credința și jertfa. Avem nevoie de mame care să nască prunci, să-i învețe iubirea de semeni, de neam, de Dumnezeu și tradiția bimilenară creștină. Avem nevoie de dascăli care să se lupte cu sistemul acesta și să deie copiilor repere adevărate de urmat, amintindu-le ce-am fost și ce trebuie să dorim să redevenim. Avem nevoie de preoți dedicați vocației, care să spună răspicat, ca și părintele Arsenie Papacioc: SINGUR ORTODOXIA! Neamul acesta, am mai spus-o și trebuie să o repet, este o enigmă în fața mai marilor lumii de peste veacuri, și a celor de acum. Cum de suntem singurul neam latin înconjurați de popoare slave și de huni, și cum de suntem singurul neam creștin-ortodox, într-o lume a latinității catolice? E de datoria mamelor, a familiei, a școlii românești, a preoților mai ales, să le amintească fiilor, tinerilor, că suntem ceea ce suntem doar prin Harul lui Dumnezeu, cel care ne-a apărat Adevărul, El fiind Adevărul nostru: IIsus Hristos, închinat în sfânta Treime, Maica Sa cea Preacurată, la care românul, talpa, are atâta evlavie, că și-a numit patria, Grădina Maicii Domnului, Sfintele icoane și toată manifestarea aceasta tihnită a Ortodoxiei cu sfintele ei Taine.
Să punem dară început bun, astăzi, de sfinții români de pretudindeni și din toate veacurile, să ne întoarcem mai abitir spre viața lor și să le urmăm exemplul, cinstitu-le astfel jerfa supremă, sfințenia lor. Închei amintindu-vă că părintele Arsenie Papacioc a adormit cu o mare nădejde în viitorul neamului, privind spre tinerii care mergeau la sfința sa, cănd spune că crede în viitorul acestui neam, și nu pentru că a avut un Ștefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul sau un Mircea Cel Bătrân, în Valahia, și nici pentru Matei Corvin din Ardeal. Ci pentru că „NU A UITAT GLASUL CLOPOTULUI!” Și îmi permit să completez, parafrazându-l: Știți cum sună pe românește clopotele bisericilor noastre? Nu big-bang. Ci SINGUR-ORTODOXIA! Amin!
3 iulie 2016.
Dervent

sâmbătă, 11 iunie 2016

NUNTA FIULUI






Mi s-au oprit și ploile-n cer,
S-au răsfirat și fii spre neveste,
Nici lacrimi n-am, nici zâmbet în ferestre.
Și-ascute moartea coasa ei de fier
Trecându-o pe ce-a fost.....și nu mai este.

De-acum îmbătrânesc ca un copac
Iar voi ve-ți înflori ca o pădure
De tei dulcegi, și de salcâmi, și mure.
Iar geamul casei mele e opac
Să vadă lumea voastră nu mai cere,
Că s-a dus fiul, și-a luat muiere.

În casa-mi goală îmi preumblu umbra
În timp ce voi veți naște plozi frumoși.
V-or crește pe genunchii tăi, voioși,
Cum tu creșteai pe-ai mei, cu ani în urmă...
O, fiul meu, am devenit strămoș,
În timp ce tu ești baci la mica-ți turmă.

Să vii odat, mormântul de mi-l scurmă,
Că toate-acolo merg, până la urmă....

Scrisă-n biserica Sf Vasile-cel-Mare, Constanța,
azi 29 mai 2016, la nunta fiului sufletului meu, Marian Bostan.

SĂ PLÂNGI CĂLUGĂRE





Să plângi călugăre, să plângi,
Cât încă iarba are rouă.
Cât viața ne e dată nouă,
Tu plângi și inima-ți răsfrângi.

Să plângi călugăre, să plângi!
În nopți de Paște, în April,
Copii, cu lumânări în mâini,
Îți cer să plângi! Să plângi, să plângi…

Să plângi călugăre, să plângi!
S-auzi cum lacrima-ți se naște
Ca prunc din pântec, fără moașe.
În așternutul tău să plângi.

Să plângi călugăre, să plângi,
Ca o ninsoare de Crăciun,
Ca jaru-n vatră, fără fum,
Ca o troiță-n drum să plângi!

Să plângi cum numai tu mai știi
În lumea asta de glumeți.
Să le fii cale la drumeți
Și stea le fii în nopți lungi, reci.
Să plângi o clipă pentru veci.
Să plângi ca pe un mort pe vii.

Să plângi călugăre, că-ți mor
A frunzelor coroane-ncet.
Să plângi șoptit, să plângi discret,
Și să te stingi pe cerul mov
Să-nvii în dangătul de clopot!
Călugăre, cu viața tropot.

4 Iunie 2016.
Niculițel.
Orele 6 A.M.
45 de ani de la descoperirea criptei cu Sfinții Mucenici de la Niculițel
Zoticos, Atallos, Camasis și Filipos.