marți, 16 aprilie 2013

FRÂNTURI DE GÂNDURI DESPLETITE















Ce timpuri mai trăiesc și eu... 
Timpul în care valoarea nu e nici a banului , nici a culturii, nici a civilizației și nici a bunului simț. Valoarea nu e nici măcar a nonvalorii. Nu mai avem raporturi sănătoase . Ne privim unii pe alții, și nici eu nu fac altfel adesea, ca și potențiali dușmani, nu ca și potențiali prieteni; ca și potențiale elemente ofensive ce trebuiesc anihilate rapid. Am trecut zilele acestea printr-o grea încercare sufletească despre care voi scrie altă dată. Dar am putut astfel, în suferință să mă privesc mai atent pe mine mai întâi, apoi pe cei din jur. Ce am găsit în mine m-a speriat. M-a speriat atât de mult că am închis ochii și m-am visat copilul zglobiu din satul copilăriei mele. satul meu din margini de Bărăgan. E foarte greu să te vezi cu adevărat cine ești. Și apoi să te și accepți. Dar exercițiul acesta face bine măcar o dată la 5 ani de zile. 
   M-am așternut zilele trecute pe hârtie. Eu pe mine însumi. M-am privit în oglindă. Am așezat la dreapta foii pe cel ce zice lumea că sunt. La stânga am așezat pe cel ce știu eu că sunt. Apoi am tras linie am făcut un subsol al paginii și am așezat pe cel pe care îl știe Dumnezeu că sunt. Aici mi-a fost mai greu. Aici am rămas uimit să aflu că Dumnezeu poate să iubească un astfel de om. Și totodată am rămas uimit să aflu că acest om poate totuși să iubească pe Cel ce i-a dat viață, pe cel ce este însăși CALEA , ADEVĂRUL ȘI VIAȚA!!!! 
  Apoi am privit în jurul meu. Oamenii mi-au rămas inerți ca și părintele duhovnic pe care îl duceam la groapă. Puțini oameni priveau sicriul cu minunatul om pe care îl conduceam la marginea nemărginirii.  Se uitau toți peste sicriu. Unii la alții. Și mortul avea așa un zâmbet dezghețat pe față. Pentru câteva momente el mi-a părut mai viu decât noi. Nu! Totuși noi eram cei vii. Noi aveam telefoane mobile. El nu! El, părintele Paulin, nici în viață nu a avut mobil. Noi am avut . Avem și acum. Deci viem. Noi îl prohodim, el tace. Dar mai văd oameni tăcând. De fapt îmi dau seama că și eu tac. Mă speri de mine și încep să cânt; tăcând semăn cu mortul, așadar încep să cânt :„ Eu am văzut prunc murind și mi-am tânguit viața mea; pentru că pruncul se tulbura și tremura cu totul, și când i-a venit ceasul striga:O, tată , ajută-mi! O, mamă, scapă-mă!Și nu este nimeni atunci în stare să-i ajute, ci numai văzându-l se mâhneau și-l plângeau pe el la mormânt, cântând : Aliluia.”
 
Mă aud cântând și parcă acum mă speri mai mult decât de tăcerea mea. Rămân uimit de text... mi-amintesc de Nicușor, primul meu mort la care-am slujit,(culmea, și pe mine tot Nicu mă cheamă);un copil de 11 ani. A murit de....sărăcie. Nu au avut bani părinții, niște rudari așezați prin Dobrogea, să-i trateze o infecție la urechea dreaptă. a făcut septicemie și s-a stins. Ce deznădejde și disperare avea mama acestui copil în ochi......... și eu mă simțeam cumva complice  la suferința ei. Eu îi aminteam, slujind, că fiul ei , Nicușor al ei e mort. „De ce Doamne mi l-ai luat??!!??? ”zicea stinsă de durere femeia. Mă întreba apoi pe mine: De ce părinte mi l-a luat?  Ce să facă Dumnezeu acolo sus cu el? cu Nicușor al meu? Eu aveam aici mai multă nevoie. Cine îmi alină mie bătrânețile? ” Tăcut mă uitam în jurul ei. Mai erau 2 copii mai mici, frate și soră care plângeau și ei la căpătâiul fratelui lor. 
  Nu am mai avut timp să-mi derulez amintirile ; mi-a venit rândul să-l tămâi pe mortul de azi. Am început iară să cânt, mai mult nevoit de situație. Ași fi preferat să tac. să tac și să plâng . Mi-a fost foarte drag părintele. Exemplu de preot cum cu greu găsești în zilele noastre. Cu foarte mare greutate îmi urnesc și eu hoitul încă viu, cu suflet în el, dar un suflet mic în fața grozăviei morții. Tămâiez trupul fără suflet al mortului, și cânt: „Acum m-am odihnit și am aflat ușurare multă, căci m-am mutat din stricăciune și m-am dus la viață, Doamne , mărire Ție.”
 
     Privesc în jur. Oameni care au venit să îl vadă mort pe cel ce le-a botezat și cununat copiii, pe cel ce le-a îngropat morții. Pe mine însumi m-a botezat tot el, părintele Paulin. Îl luăm pe brațe și nu mă mai pot opri din plâns. Parcă îmi duc tatăl la groapă!Părcă duc de mână pe cineva până la ușa veșniciei. Ciudat mi se pare că nu trec și eu acum dincolo, în veșnicie. Cum oare pot să-l las și să nu mă duc măcar un pas în față? Măcar cu un ochi să privesc și eu dincolo de groapă, dincolo de pragul mărginit al nemărginirii. Și dintr-o dată mi-e frig, și dintr-o dată mi-e cald  și mi-e frică și iar mi-e frig și cald. Ies din starea asta, pentru că am zărit un nepot  de vreo 17 ani al părintelui. Un băiat cu trăsături de grec, așa cum și părintele avea, nu prea înalt și brunețel , cu părul bogat și ondulat.Plângea în hohote privind cum îl așează groparii în mormântul săpat încă din timpul vieții lui, la dorința lui, lângă biserica în care a slujit ultimii 25 de ani, biserică „Petrache”(sf Gheorghe). 
El, mortul rădea!Nepotul plângea! Soarele strălucea primăvăratec pe cerul azuriu. Mirosea în jur a corcoduși înfloriți. Parcă Hristos însuși tămâia aerul din jurul gropii și ne lumina nouă moacele cernite.
        ...De ce plângi femeie? pe cine cauți? Pe Iisus Nazarineanul, cel Răstignit? NU ESTE AICI . A ÎNVIAT, PRECUM A ZIS! DU-TE DE SPUNE UCENICILOR SĂI , ȘI LUI PETRU, CĂ A ÎNVIAT ȘI V-A FI MAI ÎNAINTE DE EI ÎN GALILEEA!!!! 




luni, 8 aprilie 2013

POETE , SĂ NU TACI !








scrisă din dor de poetul Adrian Păunescu




Să nu taci poete, ci să scrii
Să scrii pe lut de n-oi avea cerneală;
Să lauzi cerul și să cerți stihii;
S-azvârli în jur și cântec și dojană ,
Să tai ce-i putred și să vindeci rană.

Să nu taci poete , ci să scrii!
Să scrii cu foc , de se termină tușul
Oprind războaie , morții să-i învii,
Și neted să ne faci ,spre pisc, urcușul;
Cu dragoste să plimbi pe strune-arcușul!

Să nu taci , poete , ci să scrii, 
Cu scrum de stele și cu Soare-n august;
Prin versul tău al nostru să rămâi
Țăran ce stoarce din ființă mustul,
Dar nu apucă vinului să-i știe gustul.

Să scrii poete să nu taci, să scrii!
Să scrii cu sânge , când peniță n-ai!
Durerea țării tale să alini.
Și să strângi fiii ei, cântând, de dor, la nai,
Să faceți iar din ea picior de plai.

Cu oasele,în prea banal mormânt al tău,să scrii!
Să-ți găsim slova peste veacuri aspre;
Despre a veșniciei rază să ne spui,
Și despre-ale Dunării albastre ape , 
Ce duc cu ele visele-mi deșarte,
Și le-avortează , crude-n nesfârșiri de ape,
Sărate ca și lacrimile-mi...toate...

Să nu taci , poete, să nu taci!
Să scrii cu movul soarelui de mai !
Și dorul meu să-l scrii cu flori de maci.
Din amintiri tu erosu-mi redai
Și-n noapte , lună, tu-mi răsai.

Să-mi scrii cu lacrimi!numai nu tăcea!
Și să-mi plângi dorul celor ce s-au dus.
Și pofta după pâinea ce-mi cocea
Pe vatra satului luminat de-apus...
Cum, fericite clipe , ați tot curs?
Precum și plânsul unui prunc ucis
Ce singurel sentința nu și-a scris
Ci înapoi la Dumnezeu s-a dus, 
Părinții nedorindu-l , ochii n-a deschis.
Așa și voi, frumoase clipe, iute v-ați mai stins...
 Iar eu rămas-am singur și urzuz.

Să scrii poete despre Hrist 
Care tot iartă pe cei ce-L răstignesc
Și care mângâie   obrazul trist,
Și răstignește pe cei ce-L iubesc!
Și tot ce au Lui dăruiesc.
Iar ei , pe Cruce , mai viu strălucesc.


Să scrii pe viscol, la Crăciun, să scrii!
Cu flori de gheață și cu promoroci,
Cu fulgi de nea , cu fum din coș să scrii ;
Să scrii pe ape, pe văzduh , pe roci,
Ca Moise-n munte, și ca alți prooroci,
Demoni gonind, strămoșii să-i invoci.
Și de pe Cruce Cuiele să scoți.


8 aprilie 2013
Dervent 







joi, 4 aprilie 2013

CLIPE FRUMOASE DIN VIAȚĂ











Mă gândeam deunăzii cât de repede înfășcăm de la viață clipele frumoase . Le îngurgităm, le înfulecăm grăbiți, parcă nici gustul lor nu îl simțim.... clipele grele ale vieții lasă un gust amar în oasele gurii, o greutate pe inimă, o rupere de clipe din viață, de ore, de decenii...de....tot!!!! Clipe frumoase din viață, vă așteptam atât de mult, și când ați venit, v-am trăit grăbit. Vis și fum , val și suflare de vânt sunteți voi, clipe frumoase din viață. Stai omule și rumegă-ți viața. Stai prietene , mai stai lângă mine. probabil acest salut de desparțire o să aibă ecou până dincolo de moarte. Dar hai să ne bucurăm acum unul de altul. Sigur după Soare este ploaie și vânt și îngheț. Caldă clipă frumoasă din viață, dezgheață din mine răceala . Prinde-mi în mâinile tale mâinile mele tremurânde de atâta așteptare, și învață-le să nu se mai grăbească; să facă din tine, clipă frumoasă din viață, minut, și oră , și an și deceniu și ...TOT . Căci asta-ți e valoarea . tu, clipă frumoasă din viață ești tot. Căci și lacrimi de-au curs, ele -au adăpat rădăcina clipei frumoasă din viață. CLIPĂ FRUMOASĂ DIN VIAȚĂ, ADU-MI IARĂ ZÂMBET PE FAȚĂ, ȘI INIMA MEA MI-O DEZGHEAȚĂ , TU, CLIPĂ FRUMOASĂ DIN VIAȚĂ.
Am fost pe 2 aprilie 2013 la concertul lui Tudor Gheorghe, ținut în Călărași , urbe de baștină a mea. Cu înfrigurare așteptam împlinirea acestui vis al meu: să-l ascult cântând la câțiva metrii de mine. Și nu mi-am permis luxul să nu savurez fiecare moment al spectacolului „Ce-am avut și ce-am pierdut” mai jos am pus un mic moment muzical și de recitare a unuei povestiri de Marin Sorescu.  Când Maestrul a plecat după scenă și sala îl aplauda , eu nu am înteles cum au trecut două ore din viață. Tudor Gheorghe mi-a dat 2 ore din viața lui, iară eu nu știu când le-am hăpăit. 
    Atunci mi-am amintit câte ore am dăruit și eu prietenilor mei.Câți au apreciat? câți au scuipat apoi obrazul, pentru ca în scurt timp, când nevoile lor i-au împins au au venit și m-au lins. uneori, recunosc m-am lăsat lins. Am vrut să văd până unde le merge neobrăzarea, poate; sau poate chiar nu aveam timp de ei. Am atâția prieteni care mă iubesc că nu am timp să fug nici din fața gurilor care mă scuipă, nici din fața limbilor care mă ling.
   Nu mă puneți să vă spun despre spectacol. Am mai spus adesea: în fața marilor bucurii , ca și în fața marilor tristeți sufletul meu rămâne mut. Pentru mine El, mnealui, Domnul Tudor Gheorghe rămâne un mare om de cultură și un român care știe să respire aer curat și liber în propria-i țară. Am vrut să vă împărtășesc și vouă din trăirile mele la început de April. 



MARTIE



















motto:
„Asemeni poetului , oceanul are albastrul cerului, blândețea femeii,și veselia copilului”
 Victor Hugo









Ți-am dăruit ,de timpuriu, un ghiocel;
Pipernicit, ieșit de sub nămeți ,
o Trinitate strânsă-ntr-un buchet;
Al primăverii zâmbet blând, răzleț.

Și toporași ti-am strâns de prin păduri
Să-ți amintească de strămoșii care,
Înlăcrimând câmpii și munți
S-au stind gândind la mama din cărare.
 Care-i așteaptă încă-n grea răbdare.

Și ți-am adus narcisa ca să-ți fie
Tovarășă pe drumul către piscuri,
Noblețea ei șoptească-ți pe vecie
Că arta de-a iubi implică riscuri.

Ei, dar adusu-ți-am zambila ,mai apoi ,
Când și lăstuni își primenesc prin cuiburi;
Să-i vezi cum știu  să facă , din noroi
Mici caste-n care-și țes idile  singuri ,
Și-apoi , spre sud , se strâng să zboare-n cârduri.

Și ți-am adus lalele să roșești ,
Iubirea lor să-ți fie-nsoțitoare,
Și liliac ți-am dat, și crini , cicoare...
Și peste toate, floarea cea mai floare,
E inima-mi , iubire-n vâlvătaie,
Ceru-n mine coboară, om nalță-n Soare.

21 martie 2013
Călărași