ÎNCEPUTUL PROPOVĂDUIRII (Duminica de după Bobotează)
„Pocăiți-vă
că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”
Frați
creștini-ortodocși,
Iată-ne ajunși astăzi în duminica de după Botezul
Domnului, în care sfinții părinți au marcat începutul propovăduirii lui
Hristos. Și Hristos Iisus, Domnul nostru
, își începe propovăduirea cu aceleași cuvinte pe care le rostea și sfântul
Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. Așa încpe marea lucrare de mântuire a omului:
cu Pocăința. Fără pocăință nu putem ajunge la celelalte fapte minunate ale
propovăduirii. Fără pocăință nu putem ajunge la minunile de pe marea Galileii,
fără pocăință nu putem ajunge la momentul acela memorabil în care sfântul
apostol Petru striga: „Doamne , mântuiește-ne că pierim!”, fără pocăință nu
putem ajunge să ne vedem copii vindecați și înviați sufletește, fără pocăință
nu putem să ne bucurăm cu fecioarele înțelepte, fără pocăință nu putem să ne identificăm
cu fiul risipitor, fără pocăință nu putem să ajungem pe Tabor, la Schimbarea la față, fără
pocăință nu putem să ajungem la
Florii, să strigăm și noi cu pruncii evreilor care încă sug
la sânul mamei : Osana întru cei de sus; fără pocăință nu putem să ajungem la
cruce, la Înviere, la Înălțare, la Dobândirea Duhului
Sfânt, la iubirea necondiționată a lui Hristos , Dumnezeu. Fără pocăință
Împărăția Cerurilor rămâne doar aproape, și nu intră în inimile noastre. Așadar dacă atât de mare este darul pocăinței,
și atâtea bunătăți ne aduce ea vieții noastre spiritual-sufletești dar și celei
materiale, trupești, să ne aplecăm puțin asupra ei, ca să învățăm ce este și
cum trebuie făcută.
Cred că cea mai frumoasă definiție a pocăinței și mai
de înțeles de către noi, cei ce trăim vremile și vremurile acestea ale
societății secularizate, am găsit-o la părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc,
duhovnicul de la mănăstirea Sf Maria- Techirghiol, care spune: cum au ajuns
sufletele în Împărăție? Puțin timp, trăit bine!” Pocăința , frați creștini se
învață ascultând și însușindu-ne în viață tot ceea ce Hristos ne-a predat ca și
vârtuți creștine: Credința , Nădejdea și Dragostea. Cuvântul acesta, pocăință,
înseamnă renunțarea la păcat, înseamnă schimbare de bună voie și conștientă a
vieții noastre, o schimbare în bine, în simplitate, în smerenie, în înfrânarea
poftelor și a pornirilor păcătoase. Constă în călirea voinței noastre în a
lupta cu răul din noi, cu patimile pe care singuri ni le-am îngăduit, le-am
hrănit uneori, le-am adăpat cu lacrimi poate, lacrimi de ciudă, de mânie, de deznădejde,
și le-am lăsat să se înmulțească în sufletele noastre precum pirul și bălăriile
într-un ogor. Pocăința constă în desțelenirea sufletului și în plantarea în el
a vârtuților și faptelor creștine, a milei, a iubirii de aproapele și de cel ce
ne-a făcut rău, a respectului față de valorile celuilalt. Pocăința înseamnă indepărtarea de păcat , cu
hotărârea fermă de a nu îl mai săvârși, și așezarea inimii și a sufletului
nostru în palmele lui Hristos. Pocăința înseamnă să ai conștient pe Dumnezeu de
Tată și Biserica de mamă. Să te identifici cu valorile bisericii creștine, să
te bucuri și să te hrănești cu Sfintele ei Taine, să îți însușești calitatea de
fiu al bisericii și să îi privești pe cei din ea ca și pe frați ai tăi. Și
frate pe frate se ajută , se sprijină pe calea către Casa cea de Sus, către
Împărăția Cerurilor.
Dar cum să ne pocăim , frați ortodocși? Pocăința incepe cu recunoașterea răului din
noi. Și aceasta necesită sinceritate cu noi înșine , puțin răgaz, și timp
dedicat sufletului nostru. Trebuie să găsim în noi răul pe care ni-l facem
singuri, sau îl facem celor din jur, oamenilor, prietenilor, poate, fraților,
vietăților și naturii în general, și lui Dumnezeu. După ce ni l-am recunoscut trebuie să ne pară
sincer rău, și să ne certăm pe noi înșine pt acel rău, să nu ne justificăm
fapta dând vina pe altcineva, pe altceva, pe sistem, pe societate, pe timpuri,
pe educație. Nu , răul ca să moară în noi, sau măcar să fie legat trebuie să
fie însușit. E al nostru și ne pare rău de el. Și mi-e rușine cu el. Și rușinea
îmi aduce umilință. Și umilința lacrimi pentru răul făcut, și lacrima mă face
să nu îl suport în mine, și simt să-l scot afară. Îl dăm afară pentru că vrem
să aducem în inimă Împărăția lui Dumnezeu. Și afară îl dăm cu spovedania
sinceră la preot, cu mărturisirea păcatelor și cererea expresă a unui indreptar
de viață, a unui canon. Nu plecați de la spovedanie fără să cereți un mic
canon. Canon , din limba greacă, înseamnă îndreptar. De aceea nu trebuie să
priviți canonul de la spovedanie ca o pedeapsa dată de preot, ca sp nu te mai
pedepsească Dumnezeu. Nu! Canonul este un tratament medicamentos sufletesc,
poate uneori amar , poate uneori dureros, sau anevoios, dar totdeauna
vindecător. De aceeea sfătuim să fiți sinceri cu duhovnicul, să spuneti
fără-de-legile așa cum le-ați săvârșit, fără ocolișuri, fără ascunzișuri, fără
să învinuiți pe alții. Pentru că și la medic mergând, dacă nu spui suferința
așa cum este, oricât de rușinos ar fi locul afectat, nici medicul nu poate
hotărâ diagnosticul și nici tu nu pleci cu posibilitatea tămăduirii, pentru că
tratamentul acordat este pe măsura sincerității tale. Apoi, odată curățat vasul sufletului nostru,
trebuie să nu mai vrem să ne întoarcem la fărădelegi, la păcate. Sf apostol
Pavel are acea vorbă frumoasă: În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit
încă până la sânge!
Frați creștini, sufeltul trebuie să aibe totdeauna o
lucrare. Altfel nu se poate. și dacă noi nu îi dăm de lucru , o rugăciune, o
faptă bună, o milostenie, citirea unui capitol din Sfânta Scriptură, citirea
vieților sfinților, ale patristicii creștine, atunci îi dă satana de lucru. De
aceea dovada unei pocăințe curate și desăvârșite este biruința cu totul a
păcatelor, având ca armă rugăciunea de acasă, din coltul nostru de rugăciune,
și cea din biserică, de la
Tainele sfinte ale Ortodoxiei, scut având Harul Duhului Sfânt
și balsam de vindecare a rănilor pricinuite de păcat fiindu-ne faptele milei
creștine, hrănirea celui flămând, îmbrăcarea celui gol, cercetarea celor
bolnavi. Pocăința este, și trebuie să
fie, o luptă continuă, susținută și neapărat biruitoare împotriva păcatului.
Multe ar mai fi
de spus despre pocăință, însă iacătă , timpul ne presează, și am dori să vorbim
puțin și despre păcat. Pentru că trebuie să identificăm inamicul cu care avem
de dus războiul. Păcatul este, conform sfinților părinți, nu doar răul făcut de
noi, ci și lipsa binelui pe care-l puteam săvârși. De aceea lupta aceasta cu
lipsa binelui din noi nu este deloc ușoară, e anevoiasă, este ca o silire a
firii noastre care s-a pervertit fie atavic, fie din deprinderile rele ale
noastre, de a face binele. Spune psalmistul „oprește-te de la rău și fă binele.
Caută pacea și o urmaeză pe ea. Lupta aceasta este grea și amară la început dar
devine dulce și ușoară peste timp iară bucuriile interioare, credeți-ne sunt de
mii de ori mai hrănitoare decât prefăcuta dulceață a păcatului. Păcatul de acea
și pune stăpânire pe om. Pentru ca el are la început un gust dulce, apoi devine
amar și când crește ne stăpânește. Păcatul trebuie privit ca un musafir
nepoftit de nimeni, care vine inițial zgribulit, cu o mimică timidă la ușa
sulfetului nostru. Are aliura unui hăituit. Pentru că hăituit este de Hristos.
Și nu-I place lumina, și caută unghere ascunse, adâncituri să se poate ascunde
de Hristos.. Soarele Dreptății. Și , vai, frați creștini, îl credem, și îl
primim în cel mai ascuns loc de pe fața pământului. În inima omului, și nu doar
în inimă, dar îi deschidem cămara cea mai ascunsă a noastră, cămara sufletului
nostru. Și așa, nu după mult timp, păcatul acest tolerat de noi înăuntrul
nostru , începe să aibă pretenție de musafir de seamă. Să îl cinstești cu ce ai tu mai bun prin casa
inimii, să-I stai în picioare, să îl speli pe spate, să îl alinți și să îl
dădăcești, să îi pui în față tot ce ai mai de preț, iară el să devoreze, să
înfulece tot, în timp ce tu te usuci, slăbești, de gălbejești și te
îmbolnăvești. Și nu se satură înfulecându-ți sănăate sufletească, mintală,
trupească, nu se satură mâncându-ți timpul, energiile, familia, poziția
socială, cinstea și onoarea și numele de om. Te face fiară , și mai rău decât
dobitoacele.Îți ruinează și sufletul și trupul , și truda unei vieți și viața însăși. Că ajungi la
gânduri de suicid, și dacă nu te trezești să alergi la Hristos să îl scoată el
afară, te prăpădești și-ți ratezi menirea de om. Și o, frați creștini câtă
viclenie este în răutatea patimii din noi. Câți nu au început cu un flirt și au
terminat distrugând destine, lăsându-și soțiile sau soții cu copii pentru
frumuseți trecătoare ale altor sufelte măcinate de patimi. Nu le pasă că lasă
în urmă o iubire sinceră rănită, copii debusolați care nu mai pricep de ce tata
nu-I mai iubește, suflete și destine distruse, tragedii de nedescris, copii
care vor crește mutilați sufletește, suspicioși devenind neîncrezători în oameni și în puterile lor. Oare
nu cu o țigare se începe patima fumatului? Una. E, ce rău fac,? Una așa, de
curiozitate. Dependența începe cu un moment de slăbiciune urmat de altul. Beția
începe cu un pahar, desfrânarea cu o privire, îngâmfarea cu un gând de
superioritate. Atât. și apoi cu cât binele lipsește mai cu desăvârșire din noi,
cu atât Împărăția cerului este mai departe de noi.
De aceea frați creștini, să luăm aminte la noi înșine
și să avem grijă cui deschidem cămara inimii noastre. Hristos a spus în primul
lui cuvânt de pe malul Iordanului: pocăiți-vă. S-a apropiat Împărăția
Cerurilor. Nu zice că a venit , ci s-a apropiat. Dar era așa de aproape, că
doar trebuia ca fiecare să își deschidă inima și să-l primească. Haideți să
deschidem fereastra inimii, și ușile larg, să ne hotărâm de azi să luptăm
fiecare cu răul din noi și să făcem binele. E greu? Dar ce lucru bun se face
ușor în omenire? Și în procesul acesta al schimbării noastre trebuie să învățăm
iară să iertăm. Cât de greu este să zici Doamne iartă-l? Cât de greu? Până la
urmă noi nu cerem să iertăm precum și noi iertăm? Să nu ne cerem cumva osânda cu gura noastră. Haideți să începem așa, cu exercițiul
iertării, și încheiem în acest duh, cu un scurt dar grăitor cuvânt notat pe 6
iulie 2010 la părintele Arsenie Papacioc:„ Am 96 de ani și vă spun cu plăcere
că încă nu-mi cunosc calitățile de om în deplinătatea lor. Fiecare ins are o
taină proprie. Toți avem așadar nevoie de iertare și de a ierta. Numa la moarte
vezi ce ușor era să te mântuiești. Atât ne costa, să zicem: „Iartă-l Doamne!!!
De ce să pierd Raiul pentru un ticălos?De aceea, privind moartea ca o
reailitate, nu ca o sperietoare, trebuie să exersăm iertarea, smerindu-ne. Și
să nu uităm că smerenia ne înalță la
Hristos, însă doar iubirea ne asează în brațele Lui. Să
ajugem să și iubim pe cei ce ne-au greșit!” Amin.
Comentarii