AL TREILEA PLÂNS

  motto:

”Chiar și în vremea noastră 

există mulți asceți plăcuți lui Dumnezeu,

deși nu fac minuni văzute.”

   sfântul SILUAN ATHONITUL

                Scormonind prin cufărul cu amintiri am găsit un jurnal în care-mi mai scriam eu gânduri și trăiri, în perioada 14 ianuarie 1999--- 1 februarie 2002. Am să  prezint aici un mic text, pe care atunci l-am numit eu!” Al treilea plâns”, pasaj dintr-o scriere mai amplă de-a mea, de pe 6 August 2000.

               Înainte de a trece la ”plânsul ”propriu-zis, trebuie să fac așa  o precizare, edificatoare pentru  priceperea textului, și anume: am început să intru  la slujbele ortodoxe , pe la 17 ani, când am mers împreună cu un coleg de liceu, bunul si statornicul meu prieten, Constantin Irimiea, să vorbim cu părintele Paulin ALECU (da-iar Dumnezeu sănătate și viață lungă) să ne spună ce trebuie să învățăm să ne facem ..”popi”. Eu am rămas în biserica ”sf Gheorghe” din Călărași, amicul meu , nu. M-am spovedit la părintele sus pomenit prima oara de Buna-Vestire , în 25 martie 1993. Și am continuat să duc o viață  strâns legată de Ortodoxie și spiritualitatea creștină, până în 1998, vara, când am rupt legătura cu Biserica, cu tot ce însemna viață spirituală, plecând mai apoi în capitală să muncesc și să îmi continui studiile, intrând la facultatea de psihologie și totodată renunțând la gândul teologiei, spre marea decepție a părinților mei, mai ales că le-am spus că  sunt foarte hotărât să mă fac actor, să dau la I.T.F.

 

    Mai apoi, într-un noiembrie 2001,  mergeam cu două suflete foarte dragi mie,”tanti” Reli și Olguța, după multele lor insistențe, la Mănăstirea Techirghiol, să mă spovedesc la părintele Arsenie-tânărul, după o perioadă de greu zbucium interior  care  a durat din 1998 până în ianuarie, 14, 2002, când intram pe poarta mănăstirii unde viețuiesc , din mila nemărginită a lui Dzeu, și acum.

              Ei bine, ceea ce veți citi acum, este scris în acea perioadă de frământări și lupte interne, între binele divin , născut odată cu mine, și răul infiltrat în timpul vieții, și care-mi devenea a doua fire. 

   Sperând să nu vă plictisesc, vă las să vă delectați, și să intrați în universul plămădirii celui care, devenea mai apoi, părintele Atal.

  Oh!!!  Sufletul meu istovit de suspinele

pricinuite de valurile și furtunile vieții, 

stă, aproape mort, în colivia lui de lut.

Sufletul acesta care a gustat cândva apă de izvor muntos,

Pâine de vatră strămoșească ,albă și rotundă ca soarele,

dragostea  mamei și a scumpelor mele surori,

a celor care-l înconjurau acasă și la biserica lui Hristos,

oameni și sfinți....sfințiții oameni,

acum plânge flămând și însetat,

 însingurat și hăituit de coșmarul iadului

 care-și cască gura spre a-l hăpăi

 și a nu mai fi...

Sufletul meu... al meu suflet tremură înfrigurat, 

dezbrăcat de haina botezului .

Măcar că era  zdrențutită,

și terfelită deunăzi în cloaca porcilor,

Zac acum dezbrăcat și de aceasta...

Sufletul meu, cu gura strepezită de gustul păcatului,

strâmbându-se  la fiecare mușcătură din fruct, dar obligat de firea care nu a fost a lui,

dar i-a devenit fire,

să muște din fructul interzis.

 Mă împinge o fire care înlănțuie și obligă,

o fire tirană și cu nărav de fiară,

și sub tirania căreia,  cândva frumosul

 și liberul meu suflet,

șade acum chircit si fricos ca un iepure ,

de-abia mai putând să șoptescă:

Unde-ți este, suflete,

casa ta cea liniștită?

Casa aceea din munți.

Unde-ți sunt zilele pline de soare,

nopțile în care-ți scăldai fața

 în lumina caldă a candelei,

mângâindu-ți dulce obrazul 

înfrigurat de furtunile de peste zi,

miezul de noapte luminat doar de lunile pline

și de lumânările și lacrimile line,

în care stăteai de vorbă cu sfinții,

prietenii tăi cei mai dragi?

Unde ți-a greșit Hristos

de L-ai bătut cu bice de plumb,

cu spini L-ai încununat,

și pe Cruce de lemn L-ai răstignit?!

 

Când te vei deștepta din ura ce te-a cuprins?

Nu-ți este dor de tot ce-ai lăsat în urmă?

Nu te gândești la ce te așteaptă?

Nu vezi temnița în care zaci ,

 că ți-a devenit mai strâmtă și întunecoasă?

Vei spune poate că Dzeu nu te va mai ierta....

Dar ști că e de ajuns un strigăt doar ,

plin de umilință și durere,

un oftat, o lacrimă...

sau măcar o privire ridicată spre El,

Și el te va îmbrățișa 

ca după prima clipă a plăsmuirii lui Adam .

De ce îți place să te mocirlești 

în toate băltocile ce colcăie de viermi și șerpi

și scorpii și de toate scârboșeniile?...

Ai aruncat haina cea de nuntă și-ai pus un țol;

ai lepădat inelul cel de aur și ai luat pe deget tinichea;

ai descălțat sandaua , și-ai pus opinci de porc.

Dar cel mai grav e , iată,

c-ai părăsit pe Tatăl

și nu-L vezi cum suspină,

și te așteapă-n poartă,

uitându-ți orice vină.

Cu-această suferință

 a Tatălui Ceresc

cum ți-este cu putință 

să nu te regăsești?

Cum poți uita cât bine

 el ți-a făcut atunci,

când , stând în ghimpi, suspine, 

venit-A înspre lunci

și Te-a salvat odată,

și-apoi de mii de ori,

de câte ori , în râpă 

căzând, era să mori.

Întoarce-te!!! Te-ntoarce 

o , suflete pribeag

la Cel ce iți dă pace 

și hrană și toiag,

la Cel ce biruința

ți-o lasă la-ndemână

doar de-i oferi voința,

și-o lacrimă-n țărână.

Hai , suflete, suspină!!!!

Suspină, până când--

sătul de-atâta tină--,

vei vrea să zbori în vânt,

spre crestele înalte,

pădurile  virgine,

izvoarele curate,

să le dorești în tine!!!

DAR SĂ DOREȘTI ARZÂND,

ȘI S-ARZI , DE DOR DE ELE,

ȘI DOAR AȘA, PLÂNGÂND,

VEI FI  O STEA-NTRE STELE!!!!

6 august 2000

București

am postat la final 13 minute de cuvânt, al marelui între arhiereii Românilor, poate cel mai vrednic de rangul arhieriei, fericitul întru pomenire Mitropolitul Bartolomeu Anania, păstorul Clujului.

 Sunt doar 13 minute. Câte minute nu pierdeți flecărind? Rupeți-vă din viață 13 minute și ascultați vocea acestui mare om de cultură și cult, pe care l-a dat neamul nostru.