ADESEA MĂ SIMT REGE

 Adesea mă simt un rege  cuminte,

Un rege al cărui regat este propriul corp;

Capitala mi-am așezat-o în minte

Iar tronul domniei îmi șade în cord.

Când eram mic nu-mi plăcea Marea.

Nu-mi plăcea imensitatea din fața mea;

Nu-mi plăceau mulțimile de pe plaja aceea;

Nu mai puteam fi cu mama; doar eu și ea.

Marea poate pentru mulți era simbolul fericirii;

Dar eu aveam fericirea în casă, maternă.

Eram bucuros când mă jucam cu surorile, cu copii,

Dar eram fericit doar când mama era cu mine, eternă.

Și-am crescut și nici o femeie n-am iubit prea adânc.

Și-am crescut și marea era tot prea mare și neagră

Și-am crescut și iubirea mea se-nneca în cuvânt.

Și-am crescut și doar Dunărea mi-e aproape și dragă.

 M-au ales să fiu regele propriului meu regat;

Nu am supuși decât umbre și-ntunerici.

De lutul acesta mișcător sunt legat

Cu funii de vise , plăceri și de spaime, de vicii.

Duc mereu o luptă contra-timp cu timpul.

Simt cum secundele îmi rup din ținut

Armele mele sunt cuvintele și prezentul.

Armele lui sunt aceleași, dar la  trecut.

Din tot regatul meu a rămas doar o plajă

Cu scoici sfărâmate și cu urme-n nisip;

Sunt urmele mamei mele blândă, suavă,

Urme de sfântă ce-a trecut peste timp

Să-mi împrumute mie și sânge și chip.

Ea a putut  secunda să-nvingă

Și să biruie vremea și timpul și vremile 

Privirea ei neagră ca marea-n furtună

Mi-a luminat veșnic în viață cărările.

Și dincolo de moarte-mi va arăta zările.

15 iulie 2013

Dervent