ORBUL DIN IERIHON. ÎNTRE CREDINȚĂ ȘI GLOATĂ

”Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă, dar el mai tare a strigat zicând: Fiule al lui David, miliește-mă!”

       Frați creștini ortodocși,

iată astăzi Sfânta Evanghelie ne relatează vindecarea orbului din Ierihon. Ca și săptămâna trecută, când am avut vindecarea celor 10 leproși, și minunea aceasta este relatată de sfântul apostol și evanghelist Luca, apostol care a fost și medic. De altfel el pune în evanghelia scrisă de el accentul pe multe vindecări minunate săvârșite de Hristos, zugrăvind cu acuratețe anumite aspecte ale bolii și ale vindecării. Iată cum sfântul evanghelist Luca ne spune printre rânduri că orbul era orb din naștere, căci atunci când Hristos a întrebat ce voiește să îi facă  el, orbul, a grăit: „Doamne, să îmi capăt vederea” nu să îmi recapăt vederea. Să nu credeți de asemenea că ceea ce a scris după săvârșirea minunii este întâmplător, căci spune: „și îndată și-a căpătat vederea și L-a urmat, slăvind pe Dumnezeu. El, doctorul și evanghelistul, a subliniat acest lucru: adică vindecarea era minunată nu doar pentru că a văzut orbul îndată, ci și pentru că a mers, s-a deplasat! Or, nevăzătorii, după vindecare au mari probleme de percepție a realității din jurul lor câteva săptămâni bune.

Dar să vorbim acum despre unul dintre multele învățăminte ce pot fi  trase din această Evanghelie: Vedem că orbul stătea pe marginea drumului cerșind. O, frați creștini, omenirea întreagă a ajuns ca orbul din evanghelie. Este oarbă. Nu-l poate vedea pe Iisus Hristos ca singurul și adevăratul Dumnezeu. Lumea creștină mai ales, seamănă cu orbul de pe marginea drumului, adică, prin botez a ajuns pe drum, pe drumul spre rai, dar faptele îl țin pe margine! Nu mai mergem pe calea mântuirii, stăm pe margine, nu mai mergem la Biserică,nu ne mai rugăm, nu mai ținem post, ne găsim scuze. Ne găsim scuze fie arătând cu degetul spre păcatele slujitorilor, fie motivând cu relația noastră personală cu divinitatea. Mare amăgire! Am mai spus-o, și o mai repet: una este să ai o relație cu Dumnezeu și alta este să ai relația care trebuie cu Dumnezeu.Așadar, stăm pe margine și cerșim milă de la alții. În relația interumană am observat că majoritatea dintre noi, deși ne spunen multe, noi doar vorbim unii cu alții, nu comunicăm unii cu alții.Ne plângem unii la alții, unii de alții, dar nu și unii pe alții, parcă cerșim înțelegerea, mila și timpul altora, deși noi nu ne înțelegem, nu ne mai găsim timp pentru sufletul nostru și nici milă de noi nu mai avem, darămite de celălalt.

Dar și în biserică dacă vin, și aici cerșesc. Ați fost atenți la Evanghelie? l-a întrebat pe orb: „Ce voiești să îți fac?” nu a zis ce voiești să îți dau? Aici sunt nevoit să fac o bifurcație a explicației. Aș aminti că orbul la această întrebare a răspuns: Doamne, să îmi capăt vederea. Și aici Hristos îi spune atât de natural, „capătă-ți vederea! Credința ta te-a mântuit!” Vedeți frați creștini, că orbul acesta care nu vedea lumea văzută, nu era și orb sufletește. El de aceea a înfruntat jignirile mulțimii care-I spunea să tacă, a alergat zdrelindu-și tălpile spre alaiul unde bănuia că este Hristos, pentru că el credea cu tărie că Hristos poate să-l vindece. El orbul vedea Dumnezeirea, o simțea cu ochii sufletului, iar cei cu ochii trupului deschiși, care au văzut inclusive această minune, ajung să-l răstignească. Mai e de punctat pe linia aceasta, că Mântuitorul așa face și cu noi. Parcă nu știe Dumnezeu gânduriel și nevoile noastre. Ce nu știa ce vrea orbul? Dar a vrut să arate cât de mult iubește Dumnezeu libertatea omului. Nici măcar minunea vindecării nu a săvârșit-o fără să îl întrebe ce voiește? Să îmi capăt vederea. Și atunci acest răspuns dezarmant al lui Hristos: Capătăți vederea. Adică nu a zis, ia de la mine vedere, deși El a dat-o, a zis, e în puterea credinței tale să-ți capeți vederea, Credința ta te-a mântuit, Și de aici, pe filonul acesta de aur al comunicării putem descoperi noi comori duhovnicești, dar mă opresc aici, încercând să merg pe firul altui tâlc al pildei, care e la fel de actual societății acesteia fără moral și fără prințip.  Hristos ne întreabă și pe noi, orbii lumii de astăzi, ce voim să ne facă și noi îi spunem ce voim să ne deie. Să ne dea bani, averi, serviciu bun, sortă bună , căsătorie, sănătate, ferirea de boli și suferințe. Și e bine că le cerem de la El, Dătătorul a tot binele și a toată mângâierea.Dar nu mai știm să-i cerem ce  să ne facă. Să ne facă mai blânzi, mai răbdători, mai înțelegători cu suferința celui de lângă noi, mai milostivi, să ajutăm cu cât de mic lucru, cu un sfat sau o mângâiere a unui obraz înlăcrimat, o vorbă mângâietoare către prietenul în suferință. Să ne facă Hristos mai cumpătați, mai înfrânați în bârfe și grăiri de rău, mai fără invidii și dușmănii. Dar ce este cel mai de preț, să ne căpătăm vederea!!! Vederea sufletească, aceea care la ajutat pe orb să creadă că Hristos Iisus poate să îl facă să vadă. Vederea sufletească ne ajută să îl vedem și să îl cunoaștem și recunoaștem pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Hristos iubitor a toată făptura, Hristos care ne iartă, Hristos care ne mângâie, Hristos care se jertfește în fiecare zi, care ne apără , ne păzește, Hristos car ne judecă cu milă , dacă am făcut milă, Hristos cel Drept și nepărtinitor cu păcatul.

Orbul auzise vuietul și viermuiala mulțimilor care Îl însoțeau pe Hristos. Și am să vă aduc în urechi iară cuvântul citit azi la apostol: „Vrednic de credință și de toată primirea este cuvântul că „Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu!” Cu acest Hristos s-a întâlnit orbul din Evanghelia de astăzi. Dar cum a reușit să se întâlnească? Strigând! Și strigând tare, frați creștini: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-m!” Și zice Scriptura că cei care mergeau înainte îl certau să tacă. Adesea când un suflet orbit de fumul plăcerilor vinovate, de praful averilor trecătoare, de țărâna aruncată în ochi de grijile vieții efemere, când un astfel de om orbit la ochii sufletului, totuși simte că Iisus se apropie de el, și începe să strige, prinde curaj din mila lui Hristos în inimă  și strigă pentru că vrea să îl vadă pe Hristos, să își lepede condiția de rob al întunericului,de milog, de cerșetor la porțile împătimiților și avarilor, ei, ori de câte ori unul ca acesta strigă, se găsesc mulți alții să strige la el să tacă!!! și nimeni nu îl ajută să ajungă lângă Hristos, ba îl îmbrâncesc și-l împiedică și-i spun să-și țină gura.

Suntem orbi, mai mult s-au mai puțin. Tineretul nu mai întrevede nici un viitor, cei care au muncit o viață și au clădit o țară,  muncind să își crească fiii și fiicele, acum sunt umiliți, hăituiți de sistem, de societate, ba chiar adesea de proprii copii. Ba chiar și pensile li se dau de parcă ar fi o milă a statului, nu o recunoaștere a muncii lor de zeci de ani, și a contribuției prin impozite biruri și taxe. Și așa, tinerii sunt debusolați, iar maturilor și vârstnicilorli se prăbușește sistemul de valori. Părinții care-au motivat că nu au timp să ajungă la Biserică pentru că aleargă zi și noapte după o bucată de pâine pentru copii, văd acum că dat fiind că i-au crescut fără Hristos, fără iubirea Lui, fără învățătura Lui Dumnezeiască, au crescut niște paraziți, oameni mutilați sufletește, orbi. Dar dintre acești orbi se ridică iată câte unul și strigă. Simt că Hristos este aproape, este lângă ușa inimii lor. Se găsesc atunci destui în jurul lor  să îi certe, să îi facă să tacă. Părinții care se opun venirii regulate și asumate a copiilor lor la Biserică, vecinii care râd de cel ce frecventează biserica, luându-l în bășcălie, media care aruncă noroi în obrazul lui Hristos și în slujitorii Lui căutând nodul în papur, și găsindu-l, că doar nu-I pădure fără uscături, doar că ei nu mai văd oamenii de calitate, sfinții și mărturisitorii, tineretul frumos din biserică. Toate acestea dimpreună cu lumea aceasta orbită de aparența bunelor intenții a celor din jur, seamănă cu mulțimea care vroia ca orbul să rămână orb!

Cei care voiți să mergeți pe calea Ortodoxiei adevărate și curate, a unei vieți creștine autentice, cu rugăciuni particulare și de obște, cu posturi tinute cu cumpătare bunăchibzuință, cu sădirea în suflet a faptelor milei și ale iubirii, cu desțelenirea sufletului de buruienile păcatelor prin spovedanie sinceră, vouă , tuturor vă spun că trebuie să deschideți bine ochii inimii, și să strigați. Vrei să arunci patimile la gunoi? Vrei să lași țigarea? Sigur vine unul să îți explice că nu e un viciu chiar așa de rău. Te lupți să lași un păcat? Vin imediat unii să te învețe o nouă filosofie care îți încuviințează acel păcat. Că ce ? doar nu vrei să te faci sfânt! Noi, cei care încă mai vedem corect realitatea din jurul nostru, suntem catalogați ca habotnici, extremiști, intoleranți nedeschiși spre progres și civilizație. Care progres? care civilizație? Cine mai vede progresul în societatea umană actuală? Despre ce civilizație vorbim astăzi?Constructul acesta European se clatină din toate temeliile lui, și se clatină pentru că au scos din temeliile ființei pe Hristos și legea iubirii.  Și până la urmă, așa este. Noi creștinii nu progresăm, nu evoluăm, noi devenim, Noi trebuie să ne dorim să ne desăvârșim, căci evoluția este pe orizontală, iar desăvârșirea rupe cerurile, e pe verticală. 

Să strigăm, fraților, ca și orbul din Ierihon, să strigăm în rugăciunile noastre, să strigăm în taina inimii noastre cu genunchii și inima plecață în fața lui Hristos. Dar să strigăm fără a băga în seamă urletele lor disperate care vor să ne facă să tăcem. Să strigăm tare, să îi acoperim pe cei ce răcnesc în stadioane, în localuri și discoteci, la paradele deșanțate ale așa numitelor minorităților de tot soiul, în sălile tribunalelor unde își împart averea, praful și pulberea, în saloanele ospiciilor de nebuni, unde i-au dus drogurile, alcoolul, nopțile nedormite, plăcerea vinovată și nu arareori mândria lor luciferică. Ne învață astăzi sfântul evanghelist Luca să ne păstrăm curajul să nu băgăm în seamă urletele ateilor, sectanților, vânduților ocultei, raționaliștilor științifici, a ignoranților și aroganților, și, deși lumea merge în jos, spre Ierihonul  depravărilor deșănțate, noi avem obligația moral-creștină să strigăm ca și orbul din Ierihon: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!!!!!”Amin.